OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fără a minimaliza simbolistica gestului PDL de a face o înţelegere cu PRM şi de a-i oferi lui Corneliu Vadim Tudor un post de vicepreşedinte la Senat, în locul conservatorilor lui Dan Voiculescu, pînă la urmă nu a fost vorba decît despre o înţelegere măruntă. Nimic care să justifice exagerările majorităţii comentatorilor politici şi ale jurnaliştilor. Mai ales că miza înţelegerii tinde spre zero, beneficiile reale ale liberal-democraţilor fiind neglijabile, după cum am aflat cu toţii. Nu s-a încheiat nici un protocol, nici o alianţă preelectorală, nimic serios. Mai mult decît să sidereze cetăţeanul de rînd, sideraţi au fost oamenii de media, aceia care au transferat către PDL idealurile de dreptate şi adevăr ale societăţii postdecembriste. PDL-ul a fost partidul care a jucat cartea intransigenţei, cartea soluţiilor morale, cartea anticomunismului şi a reformării clasei politice româneşti. Acesta a fost partidul abil în ale comunicării, care şi-a adjudecat majoritatea temelor frumoase şi care, înainte de a dezamăgi, a amăgit. Acesta a fost partidul care, pentru a cîştiga singur puterea, a vrut să ne facă să credem că poate cîştiga singur alegerile şi şi-a făcut ostile, în virtutea acestui obiectiv, toate forţele politice cît de cît frecventabile, aşa cum sînt liberalii şi social-democraţii, cu bunele şi relele lor.

 

Pe o piaţă a comunicării politice confuză şi orientată de către diverşi moguli ce concurează între ei, nici un partid politic nu va reuşi, pe termen scurt, să cîştige singur alegerile. Într-o ţară cu o cultură politică puternic conflictuală, se pare că sîntem condamnaţi la consens. Pentru a realiza majorităţi şi pentru a guverna, partidele trebuie să se alieze şi să exerseze consensul. A te situa permanent pe poziţii antagonice faţă de posibilii parteneri de guvernare este o strategie riscantă şi, în general, destul de proastă. Opţiunile ce i-au rămas PDL-ului, partidul trivialului George Becali şi al îmbîcsitului C.V. Tudor, au adus doar prejudicii şi chiar au contribuit la bulversarea electoratului PDL, care, la fel ca şi comentatorii sideraţi amintiţi mai sus, a crezut că asumarea temelor politice frumoase înseamnă şi garanţia urmării acestora. Din neglijenţă şi din nevoia firească de a nu se simţi izolat, PDL a făcut o mişcare naturală către dialog, aşa cum un om singur, ocolit de ceilalţi, nu-şi permite luxul de a-şi selecta interlocutorul.

 

Cel mai probabil este ca liberal-democraţii, alţii decît Traian Băsescu, să fi învăţat ceva din lecţia aceasta şi să-şi mai înmoaie discursul pe viitor. Democraţii din PD nu aveau, imediat după cîştigarea alegerilor din 2004, o ură viscerală faţă de liberali, fiind mai degrabă compatibili cu aceştia, după cum încerca să demonstreze Valeriu Stoica. Proiectul de a face o forţă politică serioasă din aceste două partide s-a lovit de dorinţa de putere şi de personalitatea contondentă a lui Traian Băsescu, ajuns preşedinte. De dragul puterii politice, personalităţile sînt dispensabile, iar în faţa opţiunii de a sta cu Traian Băsescu în opoziţie sau cu liberalii la guvernare pentru următorii patru ani, nu se ştie dacă liberal-democraţii vor face aceeaşi alegere de două ori. Este posibil ca, în viitor, să nu se mai pună drept condiţie pentru refacerea Alianţei DA eliminarea lui Călin Popescu-Tăriceanu, ci, dimpotrivă, chiar renunţarea la Traian Băsescu. Asta, dacă liberalii s-ar mai lăsa încă o dată convinşi, deşi au varianta mai sigură a unei alianţe cu PSD, partid cu dor de guvernare şi dispus la importante concesii faţă de liberali doar de dragul de a se mai vedea încă o dată la putere.