OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Extrem de putine filme romanesti – sau poate nici unul – si-au creat cu anticipatie o asemenea faima ideala, luni de zile inaintea premierei, ca Moartea domnului Lazarescu de Cristi Puiu. Poate fiindca zvonul vine in golul fioros al productiilor prezentate in ultimul an si un trimestru (de la Niki Ardelean, colonel in rezerva al lui Lucian Pintilie incoace) si la o distanta dubla de cind n-am mai vazut nici un lungmetraj la nivelul asteptat din partea noii generatii. Parca am fi in anii ’50 cind, dupa pustiul stalinismului pur si dur, La moara cu noroc al lui Victor Iliu mi-a impus compensatoriu, in 1957, titlul exaltat al unei avancronici din Scinteia tineretului (prima nu in intregime inavuabila din „uceniciile obscure“): In ajunul marii premiere. Ipoteza autosugestiei s-ar sustine si prin faptul ca, in noul pustiu, „pixeli“ dintre cei mai exponentiali au simtit saptaminile trecute nevoia sa se autoincurajeze, sa recupereze urgent ceva speranta, acordind prin inductie fortata trei si chiar patru stele, in jocul nostru cu cotatii bilunare, filmului Sistemul nervos de Mircea Daneliuc.

Totusi, fara sa fi vazut inca Moartea domnului Lazarescu, cred ca acum e vorba de altceva. Ceva fara legatura cu autosugestionarile locale si momentane. Incit as paria ca sarcina celor ce s-au grabit sa incoroneze compensatoriu ultimul Daneliuc cu trei sau patru stele se va complica in toamna, cind va avea loc premiera la Bucuresti a filmului lui Cristi Puiu. In sinea lor, jucaria cotatiilor pentru Sistemul nervos va coboriatunci discret spre una, cel mult doua stele, si numai cei ce-au diagnosticat recenta premiera cu „Subminimum“ (?) vor fi eventual indreptatiti sa ramina la trei sau patru stele, in loc de cinci, pentru Moartea domnului Lazarescu.
De ce acest pariu? Pentru ca, dincolo de jocul relativismelor, exisa si un ce ineluctabil, mai putin vizibil in artele traditionale si mai transparent pe ecran. De pilda, in determinarea destinului individual si al generatiilor cineaste, cum e cea pe care o reprezinta Cristi Puiu. Care Cristi Puiu ne va face probabil sa descoperim cu acest (foarte) mare succes al sau o legitate secreta. Dar sa incepem cu inceputul.

In primii ani 2000, trebuia sa apara o noua generatie de cineasti si un nou val regizoral in cinematograful romanesc. Si au aparut. „Stiam“ ca trebuie inca de la sfirsitul anilor ’80, cind, lucrind la primul volum din Istoria critica a filmului romanesc contemporan (tiparit abia in 1999 la Editura Meridiane), am observat o anumita pulsatie de-a lungul secolului trecut a momentelor mai reliefate din arealul autohton. Am observat-o „cu oarecare zimbet“, desi inca nu stiam ca tocmai asta recomandase Albert Thibaudet celor care se dedica delimitarii generatiilor literare. Generatii a caror periodicitate ar fi cam la jumatatea celor socio-demografice, de numai 15-16 ani, cum a convenit recent si Nicolae Manolescu. Drept care, cu zimbetul de rigoare, m-am apucat „sa numar“ generatiile filmice pe sol local (nu inca si „valurile“, care intervin doar de la a n-a generatie incoace). Si am scris o nota de subsol (va sa zica fara pretentii doctrinare) care se incheia cu o constatare si o previziune: „A sasea la numar va fi boicotata drastic, pina la a deveni inobservabila, in faza cea mai represiva spiritual a dictaturii – a doua parte a anilor ’80. O vor razbuna – presupun – primii ani 2000, ca de fiecare data si prin inaintasi longevivi artistic, dar mai ales prin nou-veniti“ (op. cit., p. 256).

„Generatia a sasea“ fusese „inobservabila“ la sfirsitul „deceniului satanic“, fiindca sistemul barase accesul pe platouri al unor Nae Caranfil, Ovidiu Bose Pastina, Laurentiu Damian. Prins in „presupunere“ si asteptindu-i pe „razbunatori“, in mai 2001 imi va fi scapat intr-adevar exclamatia „Providential!“ la iesirea de la Cinemateca Romana, unde avusese loc avanpremiera filmului de debut al lui Cristi Puiu Marfa si banii, cum a notat Andrei Gorzo in Dilema. Dar protagonistul noii miscari n-a prizat ipoteza unei noi generatii din care ar face parte si cu atit mai putin apartenenta la un „nou val“. Si nici cei ce l-au urmat n-au aderat la idee, poate fiindca propriile lor filme o ilustrau prea dispersate in timp: la mai mult de un an dupa Marfa si banii, in septembrie 2002, Occident de Cristian Mungiu, urmat de Furia lui Radu Muntean (noiembrie 2002), dar abia dupa un alt an de Titus Muntean, cu un film mult diminuat din cauza tergiversarilor productiei, in aproximativul cincinal scurs de la lansarea in lucru: Examen (premiera in octombrie 2003). Dupa care – nimic sau mai nimic, daca nu punem la socoteala subprodusele sau ratarile altor tineri.

- Manifestul debutantului
S-au vazut insa de la inceput citeva diferente intre Cristi Puiu si „Ceilalti“. In afara de refuzul net al filmului de gen, el a elaborat nedeclarat o ars poetica, parte potentiala a unei platforme careia „Ceilalti“ nu s-au grabit sa-i aduca, prin complementaritati sau opozitii, contributia lor. Nedeclarata, nerituoasa, ars poetica lui Cristi Puiu a fost totusi partial divulgata din capul locului, sub titlul Manifest impotriva operei inventate din nimic. Textul era un interviu luat de sus-semnatul pentru Romania literara, aparut insa doar partial, in doua numere distantate ale revistei (30 si 33/2001). Intervievatul pornea de la titlul lucrarii sale de diploma la L’École Supérieure d’Art Vizuel din Geneva: Notes sur une esthétique du cinéma réaliste, asociind in parafraza formulari ale lui Bresson si Brecht.

Facea trimiteri, in cursul discutiei, la asertiunea lui Arnheim tradusa greoi in franceza: „Le cinéaste est obligé de devoir choisir la réalité“, si la cea a lui Godard: „Cinema-ul e adevarul de 24 de ori pe secunda“. Interviul avea subtitlurile „Filmul ca reportaj al autorului asupra sa insasi“ si „Autorul – personaj nevazut, dar vizualizat“, „in opozitie cu filmele scolii noastre de aici, de la Bucuresti, care par produsele unor oameni total dezinteresati de ce sint ei insisi efectiv“. „M-am si investit in filmul acesta“, „nu l-am lasat sa moara, cum a fost amenintat de mai multe ori“, „da, am vomitat singe la terminarea acestui film“. Manifestul… („nu e pus pe hirtie, dar functioneaza“, conceda C.P. la insistentele mele, care lansasem conceptul in discutie si-l propusesem drept titlu al interviului, el subliniind mereu comunitatea de idei cu co-scenaristul Razvan Radulescu) se extindea in stipulari pentru „o echilibristica pe marginea prapastiei“ („ca sa citez titlul unui tablou de Paul Klee, care-mi place mult“), in ce priveste contributia formativa a camerei si cameramanului: „sa-si asume libertatea de a avea optiuni – altele decit cele care il leaga de poveste“ (ceea ce nu prea s-a intimplat in Marfa si banii, cum lasa sa se inteleaga eminentul critic ascuns in fiece asertiune a lui Cristi Puiu).

Dar cel mai mult m-au impresionat trimiterile la „ingerul pazitor“ al lui Ovidiu, personajul principal din film, si la Dumnezeu – prima si ultima incursiune de acest fel in jumatatea mea de secol de interviuri cu cineasti romani: „Chiar daca nu sint practicant si nu ma duc la biserica, sint crestin ortodox sau, in orice caz, problema asta imi da de furca“; „nu concep un autor – romancier sau cineast – care sa inventeze povesti fara ca ele sa fie puse in relatie cu modelul initial, care este pilda, si indraznesc sa trimit chiar la pildele lui Christos“.
- Alternativa: schimbarea sistemului sau moartea
Crud fu tratamentul la care au fost supuse Marfa si banii si, implicit, Manifestul…, cu autorul lor cu tot, de catre establishment-ul in vigoare: de la boicotarea lansarii, a conferintei de presa, prin numarul meschin de copii, pina la aruncarea pe ultimul loc in Palmaresul premiilor UCIN pentru anul 2001, cind a fost falsificata datarea unui film din 2002 (intimplator, remarcabilul Filantropica de Nae Caranfil), pentru a i se refuza binemeritatul de departe Mare Premiu si altele in suita.

Important e insa ca victima a inteles regula jocului si a ales. Din pacate, pare sa fie singurul dintre congeneri care a inteles si s-a incumetat sa aleaga, dupa ce a ramas singurul apt sa lanseze un manifest programatic. A inteles ca este incompleta defintia Annei Jackel, pe care o citez mereu: „un cinéma qui n’existe que grace à des exceptions“. Sistemul filmic romanesc nu ingaduie nici exceptii de la regulile sale. El nu poate fi schimbat, ci doar infrint. De aceea, Cristi Puiu i-a numit direct si a rupt explicit cu exponentii sistemului. Apropo de acuza privind „injuraturile“ din filmul sau, imi spunea in 2001: „Si cine se revolta cu filistinism fariseic? Fanus Neagu? Serban Marinescu? Sau nu stiu care alt membru al Colegiului CNC? Si vezi filmele lui Serban Marinescu sau Blaier sau Sergiu Nicolaescu, unde personajele confectionate de ei sint cu totul lipsite de viata, luate de nu stiu unde…“.
Moartea domnului Lazarescu va fi si un Quod erat demonstrandum.