OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Biografia Aristinei Pop-Săileanu, publicată de Fundaţia Academia Civică, în colecţia „Istorie Orală“, are în vizor ceea ce, cu un termen uniformizant, e numit „rezistenţa anticomunistă“ în România. Uniformizant, pentru că au existat aproximativ trei tipuri de rezistenţă: 1) activ-armată, funcţionînd în fazele incipiente ale tranziţiei la totalitarism, în care stalinismul nu era încă bine consolidat în ţară. Existau acţiuni de gherilă dirijate de partidele istorice aflate în clandestinitate, mizînd „pe cartea“ speranţei în ajutor „american“, cu alăturarea unora dintre legionarii negrăbiţi să se înscrie în Partidul Comunist, perioadă în care se dădeau încă lupte pentru acapararea puterii şi a înregimentării ideologice; 2) spiritual-pasivă, cu o plajă socială foarte largă, cuprinzînd, mai ales după anii ’80, întreaga populaţie şi 3) activ-intelectuală. În prima perioadă, ponderea era deţinută de cărturari de convingeri liberale sau social-democrate, care n-au acceptat pactizarea cu Partidul Comunist; în ultima, majoritatea o reprezentau foşti ilegalişti, conştienţi de ineficienţa unui sistem-butaforie şi fundătură, în care duplicitatea devenise normă de viaţă. Împotrivirea lor s-a manifestat fie în exil (majoritatea), fie în nuclee interne de opoziţie, acţionînd mai ales în ultimii ani ai ceauşismului. Comunismul, termen vag, provenind de la Comuna din Paris, nu are nici o legătură cu deformările operate de Lenin asupra marxismului pentru a-l adapta situaţiei socio-economice din Rusia încă feudală, iar cu atît mai mult nu are contingenţă cu stalinismul – dictatură personală, pentru care ideologia nu însemna nimic. Rezistenţa „anticomunistă“ de tip 1 nu trebuie nici minimalizată, nici maximalizată, pentru evitarea riscurilor unui jacobinism postmodern. A fost o opoziţie care a antrenat o comunitate mică de oameni, cu verticalitate morală şi curaj, luptînd să-şi apere dreptul la proprietate privată, străini de oportunismul falşilor „donatori“, care şi-au construit prin „donaţii“ noi poziţii sociale avantajoase. Oameni care au luptat şi pentru apărarea tradiţiilor spirituale în care au fost educaţi. Unul dintre meritele de căpătîi ale interviului cu Aristina Pop-Săileanu, realizat de Liana Petrescu, este arta de a conduce convorbirea cu echilibru, obiectivare, evitînd orice tendinţă hagiografică, valoare sporită de postdocumentarea şi aparatul critic întocmite de Virginia Ion, totul sub îngrijirea redacţională a lui Romulus Rusan.

 

 

Anii de formare spirituală ai Aristinei Pop-Săileanu sînt marcaţi de cele două falii ale secolului trecut: nazism, totalitarism. Este un bildungsroman, în care prima treaptă este experienţa vînat–vînător, sentiment încercat de protagonistă din clipa în care este trimisă de tatăl ei, pădurar înstărit din Ţara Lăpuşului, să ducă hrană unei familii de evrei ascunşi de el în munţi spre a scăpa de deportare într-unul dintre lagărele morţii. Dacă la 13 ani, nu-şi conştientizează bine condiţia, la 18, alege să plece împreună cu tatăl şi fratele ei să lupte împotriva „noii ordini“, în pădurile din împrejurimi. Simplitate, profunzime, reţinere sînt elemente narative centrale cu impact puternic la lectură. Tatăl ei şi, implicit, familia îşi asumă riscul de a oferi adăpost unui membru PNŢ şi, ulterior, unor studenţi urmăriţi de Securitate. Există scena unei prime întîlniri „cu Securitatea“. Încercările de racolare a tatălui şi a fiicei sînt rudimentare, semn că oamenii trimişi în misiunea respectivă erau foarte departe de instruirea necesară pentru atingerea obiectivului propus. Răspunsurile lui Niculae Pop se remarcă prin cumpănire: „Eu nu port haină militară, ci haină de pădurar […]. Dumneavoastră făceţi-vă datoria dumneavoastră, aşa cum mi-o fac şi eu pe a mea“. Nu numai la capitolul psihologie, dar nici la cel militar, „securiştii“ nu stăteau prea bine, reiese din istorisirea Aristinei. „Vasile Hotea, care era student la Politehnică, a tras cîteva rafale în aer. […] Securiştii s-au speriat aşa de tare încît au fugit spre comună, lăsîndu-l baltă.“ Termenul acoperă o arie largă de individualităţi: de la soldaţi tineri şi neexperimentaţi întîlniţi de protagonistă în anii în care făcea parte din grupul de partizani Pop-Oniga, la ofiţeri cu grade superioare, care „una vorbesc, şi alta fumează“. În drum spre proces, la Cluj, unul dintre aceşti ofiţeri „spune printre dinţi, foarte încet, mamei Aristinei: «Nu recunoaşte nimic»“. Era vorba de lucrurile soţului şi ale celor doi copii inculpaţi. Reiese că numai uniforma ofiţerului în cauză aparţinea actualului – atunci – Minister de Interne. Problema onestitate–oportunism este prinsă într-o scenă grotescă. Mai întîi, dă de gîndit prietenia uneia dintre gazdele partizanilor cu secretarul de partid dintr-o comună. Partizanii sînt ascunşi în podul casei, în timp ce jos, „comuniştii“, cu secretar de partid cu tot, se îmbată, încing o horă şi cîntă: „Să trăiască partizanii pînă vin americanii“. Versatilitatea, ca şi eternul precept de filozofie practică „vin ai noştri, pleacă ai noştri“ şi-au avut rolul lor în netezirea drumului spre dictatură, cu toate ororile pe care le-a generat. Situaţiile extreme de viaţă scot la iveală solidaritatea („foame, în munţi, nu am răbdat. […], am avut ceea ce, poate, nici cel mai bogat om din comună n-a avut“) şi abjecţia umană. Trădarea este narată cu maximă economie verbală. Partizanii sînt adăpostiţi într-o casă de la marginea Rogozului, cu promisiunea că li se va aduce mîncare. Aristina vede scrisul tatălui ei: „Să fie binecuvîntată casa aceasta“. Plînge, îi e dor de el, se roagă pînă adoarme. La un moment dat, unul dintre partizani îi trezeşte pe ceilalţi: „«Sculaţi-vă, nu vă speriaţi, sîntem înconjuraţi de Securitate». Aceasta era masa…“. E singurul comentariu. Adînc sarcasm şi durere sînt strînse în ultimele cuvinte, cînd eroina interviului înţelege că răul cel mare nu vine de la duşmani, ci de la aşa-zişii prieteni.

 

 

Detenţia este o altă şcoală a vieţii, care o maturizează sub raport filozofic. Dacă, în prima etapă, singurul mentor este tatăl ei, acum purgatoriul – existenţa la graniţa viaţă-moarte în spitalul închisorii, cînd se îmbolnăveşte grav de tuberculoză – o educă în spiritul unei iubiri a vieţii de cu totul altă factură decît ar fi cunoscut-o „afară“. Acolo totul ar fi fost simplu, robust, fără a şti nimic sau aproape nimic despre suferinţă şi moarte. În detenţie, drumul spre dragostea de viaţă trece prin cunoaşterea lor. Eroina trăieşte în adîncurile condiţiei umane, dar descoperă şi înălţimile acesteia. Cîteva exemple. Medicul militar care îi spune ofiţerului politic: „«Mîncare nu mă lăsaţi să-i dau […], la spital nu mă lăsaţi s-o duc, daţi-mi un revolver s-o împuşc.» […] Am început să plîng, parcă l-am văzut pe tata“. Reacţia medicului militar Schor, cînd a murit Mater Oberin, maica superioară a Mînăstirii Pitar Moş: „S-a făcut că uită, în salon, un chibrit, o cutie şi o cîrpă. Ne-am strîns în jurul patului pe care era întinsă Mater Oberin şi, ferindu-ne de miliţieni, am aprins, drept lumînare, acel chibrit. Ne-a impresionat extraordinar gestul medicului“. Omenia unei gardiene, Maria Maga. „Ne aducea zahăr cubic în buzunarul hainei ei militare. Cînd ieşeam să-mi iau cafeaua, întotdeauna îmi strecura două bucăţele de zahăr în gamelă […].“ Se comunica prin Morse, se aruncau bileţele peste ziduri. „Ea vedea, dar se făcea că nu vede.“ Curajul doctorului Popescu: „Deşi era cu miliţianul cu puşca după el, […] ne spunea: «Ce siropuri vreţi să vă mai dau, cu vitamina C, de măceşe, de…». În sfîrşit, ne trecea la regim TBC şi ne dădea destulă mîncare făcută la cazan. Uneori, nici nu o puteai mînca pe toată“. Între deţinutele de cele mai variate condiţii sociale, intelectuale se lega o solidaritate, o afecţiune născută din durerea comună. Dacă ar fi trăit o existenţă obişnuită, Aristina n-ar fi încercat cu asemenea acuitate sentimentul scurgerii timpului – ieri, mîine, acum, întotdeauna –, ipostazele prăbuşirii şi ale înălţării din vecinătatea imediată a terorii. Mărturia Aristinei nu întruchipează „principii“. Nu ideea nudă învinge, ci omul. Eroina interviului este o partizană a valorilor pozitive. Naraţiunea ei simplă, liniştită şi frenetică, totodată, despre o epocă tulbure şi tragică, îndeplineşte o funcţie superior educativă. Bildungsroman-ul se întîlneşte cu Zeitroman-ul, cu modul în care timpul ciopleşte şi reciopleşte personalitatea umană. Depoziţia ei despre timpul furat (de la 18 la 33 de ani, cînd iese din închisoare) devine – indirect – o formă spirituală de redobîndire a lui, un exerciţiu contrapunctic.

 

Cu toate că vorbeşte despre trecut, senzaţia care persistă este prezentul. Literatura-meşteşug operează cu simboluri; confesiunea este un glas, o conştiinţă. Aristina se raportează permanent la relaţia cu Dumnezeu pentru că are nevoie de El. Prin experienţele trăite în munţi şi în închisoare, vine în contact cu elementele din care Dumnezeu a creat lumea: focul, vîntul, ţărîna; apoi – haosul, abisul, întunericul. Apare, însă, o contradicţie: se încredinţează Lui – am putea înclina s-o considerăm fatalistă – şi, în acelaşi timp, dovedeşte o voinţă extraordinar de puternică de a rezista, de a trăi. Îşi pune toate întrebările generice pe care Dumnezeu le adresează omului: Unde eşti? Care ţi-e locul în lume? Cum stai cu viaţa ta? Ceea ce descoperă, datorită lecţiilor predate „pe viu“ în închisoare, este că are datoria să folosească experienţa trăită, să nu uite nimic, să nu scape nimic pentru a o transmite mai departe. Sigur că suferă, amintindu-şi, detaliu după detaliu, şirul de suferinţe îndurate: moartea părinţilor, a fratelui, a multora dintre partizani. Rana veche se adînceşte, ar putea să evite rememorarea, dar o păstrează şi o comunică, fiindcă uitarea nu-i o soluţie. Odată eliberată din închisoare, nu se mulţumeşte cu rămăşiţele trecutului şi se gîndeşte la viitor. Luptă împreună cu soţul său, şi el, fost coleg de detenţie cu fratele ei, Achim, să-şi clădească un cămin pe ruinele împrăştiate.