OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am mai spus-o, cred, in chiar paginile Observatorului cultural, ca, dupa mine, imensa confuzie care a dominat spatiul nostru public in anii ’90-’91 – si ma tem ca, dupa decenii de cenzuri si autocenzuri, nici ca se putea altfel – ne-a lasat mostenire, printre sechelele sale cele mai antipatice, si discutia, evident contradictorie, despre „elite“ si rolul lor in noua democratie romaneasca.

Destui au pretins atunci – literati si filozofi, fosti detinuti politici si dizidenti, exilati ori tehnocrati „luminati“ – ca ar face parte „de drept“ din „elita“ chemata, fireste, sa calauzeasca natia debusolata; genealogii ilustre si celebritati intelectuale, merite in „rezistenta prin cultura“ si solide cariere academice au concurat in dobindirea unei recunoasteri publice corespunzatoare, iar un rol deloc minor l-a jucat in aceasta intrecere, agrementata, in „spiritul epocii“, de suspiciuni, gelozii si contestari reciproce, apelul la instante de legitimare ad-hoc, dar cu mare vizibilitate, de la balconul Universitatii din Bucuresti si pina la Serata lui Iosif Sava. Las la o parte presiunile „cantitatii“, mai obraznice si mai revendicative in agitatia tulbure ce anunta reasezari semnificative in canonul valorilor sociale si culturale, caci, in definitiv, masura bunului simt, ce desfide voluntarismul unora si altora, opereaza si in alegerea actorilor principali („elita“ vine de la frantuzescul élire, si acesta de la latinescul eligere) de pe „piata bunurilor simbolice“. Dar mai indraznesc sa afirm ca, intre circumstantele care au favorizat populismul victorios in societatea romaneasca de dupa 1990, s-a aflat si persistenta „elitelor“, a celor omologabile ca atare, de a-si intelege ratiunea de a fi aproape exclusiv prin vechea polaritate vizavi de „mase“, fixata cindva de un Ortega y Gasset, polaritate ce implica automat neincrederea funciara in mecanismele genuine ale democratiei, cu votul universal inainte de toate, intr-un moment in care ele trebuiau, in fine, implantate.

Pe de o parte predilectia paseista a unor mesaje-cheie trimise dinspre aceste „elite“ (de la „Monarhia salveaza Romania“ si pina la edulcorata viziune asupra deceniilor interbelice, despre care Alexandru Paleologu isi amintea doar ca, printre altele, in vagoanele-restaurant calatorii circulau imbracati in smoking!) – mesaje din care s-a alimentat nu numai nostalgica vulgata mediatica despre „boierii“ de altadata, ci si ideea subliminala ca doar restauratia statu quo-ului politic si implicit social dinainte de 1948, cu marile sale inegalitati si cu traditia nefericita a unei pedagogii sociale in fond esuate, daca este s-o masuram si numai dupa milioanele de analfabeti, ar fi un model recomandabil pentru Romania postcomunista –, pe de alta, mefienta fata de initiativa reformatoare provenita din zone socotite „impure“ ideologic, tradusa in incapacitatea de a coopera si a-si asuma raspunderi in determinarea prioritatilor reformei economice si institutionale (vezi reflectiile amare ale lui Andrei Plesu din convorbirile cu Petre Roman si Elena Stefoi asupra tacticii „antagonizarii perpetue“ practicate de reprezentanti marcanti ai „elitei“ in primele luni ale anului 1990 sau abandonul lui Mihai Botez, cind, chemat in 1992 sa formeze guvernul, s-a lovit de blocada unei opozitii sprijinite masiv de „elite“), au dat apa la moara tuturor manipularilor demagogice interesate in a intretine o latenta ostilitate antiintelectuala. Pe buna dreptate semnala Sorin Antohi, intr-un interviu din 2001, ca „dialogul social“, proclamat drept emblema de catre unul din grupurile intelectuale identificate, pe drept cuvint, cu o „elita“, fie a functionat defectuos, ca simplu partizanat politic, fie n-a functionat defel, redus la o splendida inchidere, incapabila de „raspunsuri pentru intrebarile presante si terestre pe care le ridica existenta cotidiana, viitorul, saracia“.
Nu mi se pare ca examenul critic al vreunei carti scrise de unul sau altul dintre cei ce sint asimilati astazi „elitelor“ trebuie demascat negresit ca atentat ignobil la libertatea de gindire, prin ale carei indrazneli se certifica insasi indreptatirea unei „elite“ a mintii.

Aceasta pentru ca, in primul rind, existenta „elitelor“ – nu in general si pur si simplu, ci ca grupuri ce-si atribuie o legitimitate „elitara“ – tine de insasi „logica“ a ceea ce Pierre Bourdieu (autor de altfel nu prea agreat de „elitisti“!) numea „cimpuri culturale“ – o „logica“ a concurentei si a rivalitatii in dobindirea si conservarea „capitalului simbolic“, ce implica inclusiv „transferul de prestigiu“ in interiorul unui grup de „elita“ (in care nu vad nimic blamabil daca ostentatia reclamei reciproce nu atinge desantarea si ridicolul). A transfera automat asupra contestatiei la adresa unui autor identificat cu „elita“ intelectuala stigmatul ideologic al unui „anti-elitism“ de sorginte „stingista“ mi se pare insa din capul locului un abuz, caci, ma intreb, a fost oare un filozof de stinga precum Sartre mai putin un om al „elitei“ decit conservatorul Aron? A devenit oare Adrian Marino un stingist incorigibil, de exclus din rindul „elitelor“ pentru ca il critica pe Constantin Noica? Sau a fost grupul de la Viata Romaneasca interbelica mai putin unul „de elita“ decit cel de la Cuvantul lui Nae Ionescu? Si exemplele dilematice ar putea continua cu „elitele“ americane, „suspecte“ fara doar si poate in preferinta lor pentru John Kerry, cu alergia unui filozof marxist, ca Theodor W. Adorno, la „cultura de masa“ etc.

Daca retorica simplificatoare, dominanta in discursul public al anilor ’90, a cultivat pina la satietate un anume „elitism“ (compensator, pentru unii, al tacerilor de „dinainte“), culpabilizind, superior si de la „dreapta“, orice idee de „progres social“ ca erezie „stingista“ si pernicioasa, chipurile, pentru ca si totalitarismul comunist s-ar fi revendicat de la „stinga“, apropierea de momentul integrarii intr-o Uniune Europeana ce nu-si reneaga inspiratia din republicanismul iluminist da, sper, o sansa luciditatii si, o data cu ea, unui pluralism benefic pentru dinamica grupurilor de „elita“ si a proiectelor acestora, fatalmente diferite, in vederea adaptarii societatii romanesti la standardele democratiei occidentale.