OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rodrigo García este unul dintre cei mai apreciati autori contemporani; nascut in 1964 la Buenos Aires si stabilit din 1986 la Madrid, autorul a venit in Romania, la invitatia Institutului Cervantes din Bucuresti. in 1989 infiinteaza compania Carnicería Teatro (Macelaria Teatru) si scrie texte in care se simte influenta unor dramaturgi ca Samuel Beckett, Harold Pinter, Fernando Arrabal, iar ulterior Heiner Müller, Thomas Bernhard si romancierii Louis Ferdinand Céline si Peter Handke.

insotindu-l doua zile intr-o scurta vizita la Sibiu si la intilnirea cu studentii de la Facultatea de Teatru, interesati sa-l cunoasca pe autorul piesei Agamemnon, am avut prilejul sa-i pun citeva intrebari, incercind sa aflu astfel mai multe despre acest autor incomod, emblematic pentru epoca pe care o traversam.

Prin ce se remarca in teatrul tau, in modul tau de a te exprima, faptul ca esti argentinian?
Am trait in Argentina pina la 19 ani. Cartierul meu era locuit de oameni foarte umili si inculti. Poate o sa va surprinda ceea ce o sa va spun: acolo unde locuiam eu, oamenii nu stiau ce atrocitati se petreceau in timpul dictaturii generalului Videla. Argentina e o tara de zece ori mai mare decit orice tara europeana, informatiile nu circulau, radioul si televiziunea erau supuse unui boicot sistematic. Ulterior, tot ce-am aflat m-a marcat profund si asta se observa in teatrul meu. Uneori apar detalii, trimiteri la Argentina, alteori denunt direct grozaviile petrecute sub dictatura militara, dar si lucruri din istoria recenta a tarii mele. Totusi, teatrul meu este mai degraba european, fiindca abordeaza probleme care se petrec pretutindeni in Europa. Eu am trait intr-o tara in care mincarea nu era la indemina tuturor. Iar acum ma aflu de cealalta parte a baricadei, vad cealalta fata a monedei: opulenta, bunastarea si nu pot sa uit ca toate astea le-a obtinut Europa cumparind petrolul si alte intreprinderi din statele sarace din America de Sud, inclusiv din Argentina. Asa am ajuns sa denunt toate lucrurile astea in piesele mele si o fac punctual, concret, fara nici o metafora, folosind numele si prenumele dictatorilor. Vorbesc despre pericolele care ne pindesc odata cu globalizarea.

De ce scrii teatru?
Scriu teatru pentru ca simt nevoia s-o fac, iar scrisul meu s-a modificat in timp. Pe la 23 de ani scriam texte mult mai experimentale, fara sa fiu o voce, aveam pe atunci o viziune oarecum romantica, chiar imbecila despre artist, pe care mi-l imaginam ca pe un individ izolat de lume. Mai tirziu, cind m-am trezit din reverie, mi-am dat seama ca n-avea nici un rost sa scriu un teatru estetic, cind puteam sa scriu un teatru angajat, care putea servi oamenilor. Si cum sa fac asta? Combatind si iar combatind. Iar vocea mea s-a afirmat in momentul in care m-am impacat cu trecutul meu argentinian.

in teatrul tau apar multe scene violente, suportabile insa datorita poeziei. Ce ne poti spune despre acesti doi poli, violenta si poezie?
Si umorul si ironia fac suportabile textele mele. Stii foarte bine, ca tu ai tradus Agamemnon: uneori nu stii cum sa reactionezi, sa rizi sau sa plingi mai intii. Tipul din Agamemnon e scirbos, sinistru, isi bate nevasta, copilul si, deodata, acelasi tip are niste idei, niste ginduri care-l macina. incearca sa-i faca pe toti sa inteleaga unde e speranta, ce inseamna Lumea a Treia, deci nu-i chiar asa de rau. Acest tip de contradictii imi plac, intr-un discurs exista intotdeauna contradictii. Nu vreau ca oamenii sa aplaude si lumea sa plece linistita de la teatru; vreau ca spectatorii sa se intrebe intruna: ce a vrut sa zica tipul asta? Veti descoperi in textele mele pasaje umaniste, dupa care incepe un discurs fascist. Confuzia asta mi se pare utila intr-o societate in care toate lucrurile sint clare. O societate care, daca nu analizeaza lucrurile in profunzimea lor, poate deveni extrem de periculoasa.

Italienii s-au simtit ofensati de uciderea homarului pe scena
Piesa ta Agamemnon este tradusa in franceza, engleza, romana, Romania fiind singura tara din Est care a tradus textul acesta. Regizorul Radu Alexandru Nica a montat piesa la Teatrul Metropolis. Cum ai scris Agamemnon?
Nu este o productie proprie, ci a unor festivaluri din Italia. Timp de doua luni m-am izolat in Sicilia, impreuna cu 6 actori si o trupa hard-rock. Nu aveam nici o idee, doar titlul: Agamemnon. Si am inceput sa lucram si, pe masura ce improvizam, inventam, experimentam, au aparut ideile. Si a-tunci le-am dat tuturor liber, m-am izolat si am scris textul in doua zile, totul dintr-o rasuflare. in Italia a placut si am luat si un premiu Ubu. Pe mine insa nu ma intereseaza premiile, ce vreau e sa zgudui oamenii, sa-i deranjez, sa-i provoc. Altminteri revin la intrebarea pe care mi-o pun zilnic: de ce sa mai fac teatru?

Ai mai scris un text, Accidens; un titlu cu o ortografie voit gresita, care a provocat rumoare in Italia, piesa fiind criticata pe prima pagina a ziarului La Republica. Ce ne poti spune despre Accidens?
E un spectacol de 30 de minute, practic fara text, e doar un poem care se proiecteaza pe perete, fara a fi rostit de vreun actor. E relatia dintre un actor care fumeaza stind pe un scaun si un homar. Actorul scoate homarul din apa, viu, il atirna de un cablu, ii instaleaza un microfon in dreptul inimii si in momentul acela tot ce se aude in sala sint bataile inimii micului homar. Se creeaza in felul acesta, o stare de neliniste, omul fumeaza si inimioara aceea ticaie nelinistita, iar pe perete se poate citi un frumos poem. Am vrut sa trimit spectatorul cu gindul la torturile din Argentina si de pretutindeni in lume. Apoi actorul ia homarul, ii taie exact ca la restaurant, il prajeste in tigaie si il maninca. in Italia exista o miscare puternica, „Animalisti“, aparatori ai drepturilor animalelor, si acestia au protestat vehement, socotind ca eu nu am dreptul sa ucid si sa maninc. Piesa mea are si un subtitlu: „Sa ucizi ca sa maninci“, subtitlu care ascunde o intreaga filozofie de viata. in zilele noastre, nimeni nu mai ucide ca sa manince, totul e gata ambalat, in pungi de plastic, la supermarket, si apoi parintii trebuie sa-i explice copilului ca laptele nu vine de la magazin, ci de la o vaca, ouale de la gaini etc. Italienii s-au simtit ofensati de uciderea homarului pe scena, in vreme ce in restaurante se ucid numerosi homari. Mi-a placut ce mi-a spus o batrinica la sfirsitul spectacolului: „Asculta, mie piesa dumitale nu mi-a placut, asta-i adevarul. Desi cred c-au murit milioane de homari in restaurante, singurul homar care a murit cu un alt scop decit cel de a fi mincat a fost al dumitale, in seara asta, pe scena.“

Stiu ca ai lucrat multi ani in publicitate. Cum ai facut pasul de la publicitate la teatru?
Cind am venit in Spania m-am angajat in publicitate; trebuia sa traiesc si asta stiam sa fac cel mai bine. Dar asta insemna inchiderea in sistem, lucram 20 de ore din 24 si nu aveam timp de arta. Am abandonat publicitatea in citeva rinduri, dar cind nu mai aveam bani de mincare reveneam, eram reprimit de fiecare data fiindca eram un bun profesionist. Dupa 15 ani de publicitate, am renuntat definitiv si timp de 12 ani am facut teatru cu citiva actori, nu neaparat cei mai buni, cei mai valorosi, ci actori care gindeau ca mine, care aveau aceeasi viziune despre lume ca si mine. Eu produceam spectacolele, eu faceam sunetul, fara nici un fel de subventii, nici de la stat, nici private. Asta pina ce intr-o buna zi au venit niste francezi, organizatorii unui festival de teatru din Rennes, mi-au vazut spectacolele si m-au luat in Franta. De atunci au trecut noua ani, sint invitat sa montez peste tot cu actorii mei si in sfirsit putem trai numai din teatru. Iar daca nu m-ar fi descoperit francezii, tot asta as fi facut pina la sfirsitul vietii. M-au atras si artele plastice si am incercat sa introduc in piesele mele ceva din libertatea artistului plastic; unul cu individualitatea lui, altul cu pictura lui, altul cu conceptele si cuvintele.

„Consumul“ a devenit un fenomen brutal pentru copii si adolescenti
„Anticonsum“, „anticonsumism“ sint doua notiuni care se regasesc frecvent in textele tale. Chiar crezi ca societatea se va salva vreodata de ideea aceasta de consum?
Nu cred asta. Pentru mine nu e asa de grav sa consumi. Ceea ce ma sperie insa este sa consumi in exclusivitate. Asta ma ingrijoreaza. Cartea se cumpara ca sa fie consumata, nu ca sa te bucuri de lectura, discul se cumpara ca sa fie cumparat, nu ca sa ai timpul si linistea sa-l asculti. Si s-au pierdut atitea lucruri! Astazi nimeni nu se mai plimba, se da o raita printr-un centru comercial si asta ii invatam pe copiii nostri. „Consumul“ a devenit un fenomen brutal pentru copii si adolescenti, caci nimeni nu mai are timpul si spatiul pentru activitati omenesti ca plimbarea, reflectia. Un om care se plimba si reflecteaza nici nu produce, nici nu cumpara, deci e un lenes. Nu sint impotriva consumului, ar fi absurd; uite, hainele de pe mine sint cumparate, dar le-am luat in zece minute, nu mi-am dedicat o zi intreaga cumpararii, n-am facut un spectacol din cumpararea hainelor.

Esti pentru prima oara in Romania. Cind Institutul Cervantes ti-a lansat invitatia, ai raspuns: „Romania? Mi se pare o tara interesanta, o sa vin“. Cu ce impresii pleci?
Nu am calatorit prea mult in tarile din Estul Europei si eram curios sa cunosc Romania. Daca era Parisul, nu ma interesa. Mi s-au intimplat citeva lucruri extraordinare aici. Unul la Muzeul Bruckenthal din Sibiu. L-am vizitat si, surpriza! Muzeul gazduia o expozitie a unui pictor italian pe care-l admir in mod deosebit, Antonello da Messina. Cautam de mult un tablou pe care vreau sa-l folosesc in urmatoarea mea piesa, o rastignire a lui Iisus cu cei doi hoti, pe care o vazusem in multe reproduceri, niciodata insa in original. Si la Sibiu am descoperit tabloul, totul e straniu in el, orasul din fundal, forma trupurilor celor trei rastigniti, crucea prea inalta, compozitia foarte curioasa. imi imaginam un tablou urias, cind colo era mic, am fost entuziasmat, fericit sa-l gasesc in Romania. Tabloul e esenta. Iar in jurul lui, oamenii pe care i-am intilnit, Alina Cantacuzino si Joaquin Garrigos de la Institutul Cervantes, organizatorii Galei Uniter, directorul teatrului din Sibiu, tu si Mihaela Michailov, Radu Nica, regizorul spectacolului cu montarea lui Vremea dragostei, vremea mortii, studentii de la teatru cu intrebarile lor, cafenelele in care am putut sa scriu...