OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La sfirsitul saptaminii trecute, vineri 20, simbata 21 si duminica 22 octombrie, la Institutul de Arhitectura „Ion Mincu“ din Bucuresti a avut loc Congresul Uniunii Mondiale a Arhitectilor. Tema dezbatuta, Genius loci, a vizat raporturile dintre traditiile locale si globalism in arhitectura moderna, in special in regiuni precum Europa Est-Centrala si Orientul Apropiat. Au participat arhitecti pretigiosi din numeroase tari ale lumii. Deschiderea festiva s-a consumat la Palatul Cotroceni, unde participantilor li s-a adresat din partea inaltei institutii-gazda, Sorin ALEXANDRESCU, consilier prezidential. Textul sau poate fi citit in continuare…

Doamnelor si domnilor,

Nefiind arhitect, m-am gindit sa va scriu, in loc de o asa-zisa comunicare, o simpla scrisoare. Iat-o.

Congresul dvs. incepe intr-un loc facut, parca, sa fie obiectul congresului dvs. Sint, desigur, si alte locuri in Rominia atinse de geniul sau himera unui stil neoromanesc, dar Palatul Cotroceni a fost locul Cantacuzinilor inainte de-a fi devenit locul neobrancovenismului. Aici originalul si imitatia se ating precum istoria si fictiunea, atit de strins intertextualizate incit e anevoie a le distinge. Din casele Cantacuzinului au ramas doar hrisoave si pisanii, reproduse prin documente, azi doar de hirtie, nu de piatra, cum odata vor fi fost, in timp ce lucrarile arhitectilor moderni inca le vedem, le citim fixate in piatra, ne inconjoara pentru totdeauna. Ce este aici istorie si ce este fictiune? In hrisovul de ctitorire a Minastirii Cotroceni, din 20 octombrie 1682, se afla scrisa obligatia de-a repara „orice s-ar strica la minastire, au la zid au la piatra au la acoperaminturi“. 302 ani mai tirziu, in iunie 1984, Ceausescu distrugea biserica minastirii, zid, piatra si acoperaminturi, in tacerea vinovata a Bisericii Ortodoxe, a arhitectilor din toata lumea si a noastra, a romanilor de pretutindeni. Iesirea din viata si, sper, din istorie a lui Ceausescu nu a adus inapoi in viata nici Vacarestii, nici Cotrocenii. Democratia nu are bani. V-as ruga, doamnelor si domnilor, sa nu uitati faptul ca in acest palat in care ne intrunim astazi va priveste nu numai opera lui Cerchez si a lui Vladescu, ci si vidul din mijlocul curtii, marginea aceea de zid, saraca, modesta, bine tencuita si lustruita de ploi, acele false fundatii moderne puse in locul vechilor fundatii doar pentru a le consemna disparitia, totul acoperit de iarba si frunzele toamnei. Altfel spus, aceasta este tot ceea ce a mai ramas din ce a fost odata mindra ctitorie a Cantacuzinilor.

Genius loci. Cine, ce este geniul acestui loc? Serban Cantacuzino sau anonimul ce va fi plins de obida si neputinta la ocuparea locurilor, prin 1821, de o garnizoana turceasca, sau Cuza-Voda, ori poate Carol I? Mai departe refuz dinastiile si salut doar arhitectii numiti in istoria palatului. As remarca insa ca aripa noua s-a construit cam in aceiasi ani cu darimarea bisericii, caz poate intilnit si in istoria mai veche a locului. Preluarea motivelor geniului local intr-o parte a cladirii s-a intovarasit de alungarea lui citiva metri mai incolo. Genius loci nu este un geniu inocent. Stilul „neo“, aici, pare a se inalta simultan cu distrugerea celui vechi. Poate ca acest loc ne invata ce noi adesea uitam, anume ca orice respect pentru un genius loci este un respect post festum si ca el adesea acopera, pudic sau brutal, o stricaciune „au la zidul vechi au la piatra au la acoperaminturi“. Genius loci este adesea un mod de-a salva in sublim ce darimam in materie. Aseara incercam o gluma, poate nu foarte buna, amintind ca in limba romana Bulevardul Geniului, adresa postala a acestui palat, nu se refera la „geniu“, ci la „trupele de geniu“ si la sacrificiile lor in razboi, grupe ambigue de ingineri, construind in timp de razboi, pentru noi, ca arhitecti, exact ceea ce ce trebuiau sa darime la dusman, ca soldati.

Mai departe, este Genius loci un geniu benign, inspirator, chemat de dincolo sa ne organizeze amintirile, memoria culturala, sau este Genius loci un geniu malign sau crezut asa, pe care-l conjuram nu sa ramina, ci sa plece, sa ne elibereze de prezenta lui mustratoare? Exista el realmente sau este el o constructie post-festum, proiectata in trecut pentru a ne legitima prezentul, puterea celui care in acelasi loc da si ordinul de constructie, si cel de distrugere? O dilema care ar fi facut deliciul lui Jacques Derrida, autorul cartii Les spectres de Marx, un titlu ales de mine, desigur, la intimplare, printre altele. Doamna Mariana Celac imi spunea aseara, privind arabescurile „neo“ din aripa aceasta, zisa noua, sau ar trebui poate sa spun „neo“, a palatului, ca stilul brancovenesc ii pare a iesi din arta tesaturii secolului al XVII-lea.

Mi-am amintit brusc torsadele stilului manuelin in Portugalia sau superbele coloane renascentiste din chiostro-ul bisericii San Paolo fuori le mura din Roma. De unde ies ele? Exprima ele o rezistenta a stilului local sau o mindra sfida la adresa a ceea ce era, sau putea deveni, un stil al epocii, european? Unde, cind incepe stilul „neo“ in Europa? Abia in secolul al XIX-lea sau al XX-lea, obosite de modernizarea accelerata, dornice sa-si salveze un ce local, sau este aceasta pendulare intre local si global dilema dintotdeauna a arhitectilor de pretutindeni, rupti intre identitati incompatibile si totusi egalmente seducatoare: aceea de-a face o piata la Salzburg ca la Salzburg sau ca la Roma, un balcon in fata unui lac prapadit zis al Mogosoaiei ca acolo sau ca in Italia – dar la ce bun sa faci o loggia in fata balansului etern al trestiilor din Mogosoaia, nestiutoare de Renastere? Romania, Bulgaria, Grecia, Turcia, Polonia, Ucraina, Moldova si altele, tot atitea locuri ale dilemei dintre a fi ca „ei“ sau ca „noi“, tot atitea constructii tirzii, si a identitatii „lor“, si a identitatii „noastre“, tot atitea expresii ale unei dileme din care nimeni nu poate iesi decit mai lipind ici o arcada, mai tesind colo in piatra, mai citind, fals ironic, mai postmodernizind? Genius loci, acest malin génie al tuturor melancoliilor noastre culturale. Sa-i inchinam un congres? De ce nu, el oricum este infatigabil, indefinibil, vesnic ironic, pururi vesel, caci nu este decit modul nostru de-a ne configura un viitor dintr-un trecut in tandari.

Cu bucuria de-a trai dilemele dvs. fara a trebui simultan, prin meserie, sa construiesc ceva,
al dvs,
Sorin ALEXANDRESCU