OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Deutsche Literatur in Rumänien und das „Dritte Reich“. Vereinnahmung – Verstrickung – Ausgrenzung
Herausgegeben von
Michael Markel und Peter Motzan,
IKGS Verlag München,
2003, 326 p.


Asa cum s-a intimplat nu o data in cei aproape zece ani de cind functioneaza in actuala sa componenta, micul colectiv de istorici si istorici literari de la Institutul münchenez de cultura si istorie germana din sud-estul Europei a considerat ca a venit momentul pentru examenul critic al inca unui fenomen care a fost multa vreme invaluit intr-o tacere vecina cu tabuul: relatia complicata pe care elementele ce au constituit „cimpul“ literaturii germane din Romania interbelica au intretinut-o cu ideologia, politica si realitatea cotidiana ale celui de-al III-lea Reich.

Faptul ca simpatia deschisa aratata pentru „noua ordine“ hitlerista de catre corifei ai literaturii sasilor din Transilvania, precum Adolf Meschendörfer sau Heinrich Zillich, dintre care unii, precum acelasi Zillich sau Erwin Wittstock, s-au si stramutat in a doua parte a anilor ’30 in Germania, a fost un fel de „secret al lui Polichinelle“, nu i-a tulburat decenii de-a rindul pe cei mai multi dintre (oricum putinii) exegeti ai acestora din Romania ori Germania; un exemplu intre altele: in capitolul pe care Georg Scherg i-l consacra lui Meschendörfer in volumul Die rumäniendeutsche Literatur in den Jahren 1918-1944, aparut la Kriterion in 1992, lipseste orice referinta la marile sale succese literare din Germania (nu intimplator) de dupa 1933, succese manipulate de altfel de aparatul propagandistic al lui Goebbels. Tacerile si amneziile oportune ori pur si simplu efortul de a atribui asemenea derapaje „vicleniei“ istoriei si de a trece, de aceea, in numele „esteticii“, peste ele, asa cum a facut-o si un Alfred Margul-Sperber in anii ’50, cind s-a apropiat, cu aere ocrotitoare, de unii dintre confratii care, volens nolens, s-au bucurat de onoruri la Berlin, cind el si poetii cernauteni din cercul sau aveau sa infrunte, ca evrei, vicisitudinile prigoanei rasiale, au distorsionat receptarea corecta, cu alte cuvinte critica in adevaratul sens al cuvintului, a unor texte reeditate, chiar daca selectiv, in Romania anilor ’60-’70.

Pe de alta parte, o cariera precum cea a lui Heinz Kindermann, inainte de 1945 unul dintre teoreticienii cei mai zelosi ai valorilor „etnice“ conservate cu precadere, chipurile, de literatura germana produsa in afara granitelor Germaniei si, dupa citiva ani de penitenta, reciclat ca profesor la Universitatea din Viena (pina in 1969) si membru al Academiei austriece de Stiinte, atesta o sensibilizare relativ anevoioasa a mediului academic si cultural occidental la un complex problematic deloc neglijabil in evaluarea politicii culturale naziste in toate dimensiunile sale. Despre toate acestea si inca multe altele a fost vorba la un colocviu organizat acum citiva ani la Heidelberg de vechiul Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde, impreuna cu Institutul de la München, intrunire ale carei acte au fost strinse si ingrijite intr-un op masiv de catre (din pacate) „fostii“ universitari clujeni, eminenti germanisti, Michael Markel si Peter Motzan.
Doua ni se par obiectivele carora contributiile la volumul de fata se straduie sa le vina in intimpinare.

Inainte de toate, o prima si minutioasa reconstituire a „faptelor“ propriu-zise, ca si a imprejurarilor care au concurat la „contaminarea“ mediilor literare reprezentative ale sasilor transilvaneni si svabilor banateni, cu ideologeme si tipare discursive national-socialiste si, intr-o fireasca succesiune a interogatiilor, demontarea mecanismelor, in Romania comunista, altele decit in Germania de vest, ce au aminat, decenii de-a rindul, abordarea detasata de diverse parti pris-uri a unui intreg capitol de istorie literara si culturala, moment fara de care insusi destinul comunitatii germane din Romania postbelica, inclusiv masiva emigrare de dupa 1990, nu poate fi pe deplin inteles. Exemplar din ambele puncte de vedere – exemplar si pentru cercetari viitoare, inclusiv ca metodologie investigativa si echilibru critic – poate fi considerat studiul lui Stefan Sienerth, consacrat prezentei lui Adolf Meschendörfer si Heinrich Zillich in ansamblul „vietii literare“, atita cit a fost, din Germania hitlerista. Ambii au fost, dupa Sienerth, „fascinati de ideile si de idealurile national-socialismului, fara a vedea si fara sa doreasca a vedea primejdiile implicate de acestea“.

Cazurile celor doi autori care, desi apartinind unor generatii diferite, au intruchipat in ultima instanta tipul de intelectual format in cadrele sociale si culturale ce confera un profil inconfundabil burgheziei sasesti din Transilvania deceniilor dinainte si de dupa 1900, semnalizeaza, prin facilitatea cu care acestia si-au insusit poncifele ideologice ale nazismului, dar si prin graba cu care au fost instrumentalizati de catre instantele culturale, la diferite niveluri, ale puterii instaurate in Germania dupa ianuarie 1933, simptomatica predispozitie spre o antanta reciproca, ale carei radacini si „roade“ pot fi documentate si reconstituite. Traseul lui Meschendörfer, de pilda, de la ipostaza de scriitor local, cu merite incontestabile in cultivarea valorilor culturale ale comunitatii, dar indatorat in tematica si expresie unui evident traditionalism epigonic si, de aceea, refuzat multa vreme de marile edituri din metropola, pina la cea de autor dintr-o data publicat, antologat, comentat si rasfatat acolo cu distinctii si premii, nu s-ar datora asadar doar fastei intimplari, ci unei evidente conjunctii intre interesele politice ale nazistilor in rasaritul continentului si convingerea sa ca acestia, pe linga ca restaurau „vechea maretie germana“, ar fi garantat, prin cresterea influentei Berlinului asupra sud-estului european, dainuirea comunitatilor germane din regiune.

Alexander Ritter, astazi specialistul prin excelenta in complexul literaturilor germane „exterioare“ spatiului lingvistic german, merge in studiul sau si mai departe decit Sienerth, atunci cind crede ca detecteaza, in chiar ratiunea de a fi a literaturilor diverselor minoritati germane, caracterizate, in contextul galopantei modernizari capitaliste, drept „unitati labile din punct de vedere istoric si cultural“, o hipertrofiere a factorului etno-national, a cantitativului „functional“, in dauna calitativului estetic, un soi de „incatusare ideologica si artistica intr-o viziune imperialista asupra lumii“. De aici si disponibilitatea, crede Ritter, de a converti nelinistea si agitatia identitara intr-un militantism misionar lesne deturnabil, cu concursul deloc inocent al unei filologii aservite la rindul ei rasismului „de stat“ din metropola, catre rolul de instrument ideologic al expansionismului hitlerist – disponibilitate exploatata de altfel din plin de oficinele de propaganda naziste.

Nimic aleatoriu, de aceea, in concluziile analizei stilistice foarte sagace pe care Gudrun Schuster o intreprinde asupra limbajului textelor publicate mai ales dupa 1933 in revista brasoveana Klingsor a lui Heinrich Zillich: Lingua Tertii Imperii (dupa expresia lui Viktor Klemperer) este aici „acasa“, in deplina ei metastaza lexicala si metaforica! Discutia asupra tendentionismului programatic in sens etnonationalist al literaturilor regionale si minoritare, asa cum o initiaza Alexander Ritter, cistiga insa in complexitate prin contributia lui Peter Motzan asupra „generatiei ostracizate“ a scriitorilor evrei de limba germana din Bucovina interbelica, care, mai ales dupa 1933, s-a vazut tot mai izolata in posibilitatile de afirmare si de pu-blicare, inclusiv prin ostilitatea sau pur si simplu distanta luata fata de acestia de autorii germani din Transilvania si Banat, cu care comunicasera pina la un moment dat.

Analiza hipererudita intreprinsa de Motzan se intilneste, iata, cu propriile noastre observatii in legatura cu diferenta specifica a literaturii „regionale“ pe care bucovinenii au constituit-o treptat, dupa aparitia coagulanta a revistei expresioniste Der Nerv in 1919, diferenta ce se traduce, in raport cu patriarhalismul conservator, cu parfum ruralist-etnicist, al literaturii sasilor si svabilor, in caracterul ei „urban“, literalmente burghez si modern, si nu mai putin in asumarea drept criteriu identitar a insasi limbii germane, marca a unei optiuni culturale concomitent cosmopolite si „estetizante“, fara de care „saltul calitativ“ catre o opera precum cea a lui Paul Celan ar fi fost de neimaginat.
Un asemenea exercitiu al nuantarii, ce face ca punctele de vedere ale dezbaterii sa fie complementare fara a coincide citusi de putin, il absolva si alti colaboratori ai volumului de fata, convinsi cu totii ca o reconstituire a epocii in „alb si negru“ n-o poate decit falsifica.

In deja amintitul studiu al lui Stefan Sienerth sint enuntate ca deziderate ale cercetarii viitoare citeva delimitari care nu numai ca nu modifica tabloul, ci ii confera chiar un plus de adincime – precum presupunerea ca ar merita investigate, in spatele afisatului conformism vizavi de ideologemele national-socialiste, inclusiv rezervele, manifeste fie prin „taceri“, fie prin marturii private sau disocieri semnificative intre culoarea locala a etnonationalismului si directia sa radicala profesata in Reich.
Cu atit mai interesant devine din acest punct de vedere studiul lui Joachim Wittstock, intitulat „Erwin Wittstock in Germania“, unde, dincolo de evidentele insertiei relativ facile a aceluia in sistemul literar instaurat acolo dupa 1933, cu alte cuvinte in dialectica adeziunii si succesului pe care o impartaseste cu Meschendörfer si Zillich, faptele sint examinate prin lentila tezei cum ca vederile „national-germane“ ale autorului romanului Bruder, nimm die Brüder mit nu ar fi depasit marginile unui conventionalism conceptual al deceniului ’20-’30, moderat in comparatie cu evolutiile sale ulterioare.

Daca intreprinderi similare consacrate de Horst Schuller lui Erwin Neustädter, sef al „Camerei scriitorilor“ din cadrul asa-numitei „Camere culturale“ a Grupului Etnic German din Romania, si de Eduard Schneider lui Robert Reiter, redactor cultural la Südostdeutsche Tageszeitung, gazeta Grupului Etnic, dar si fost poet avangardist de limba maghiara si, sub numele de Franz Liebhard, viitor poet de „convingeri comuniste“ in limba germana, ni se par cumva excesive in insistenta asupra circumstantelor atenuante, analiza lui Klaus Werner asupra inceputurilor literare ale lui Gregor von Rezzori in Berlinul anilor 1940-1944 releva cu o admirabila acuitate tentativele tirzii de autoinocentare ale unui autor care, de altfel foarte critic cu balastul ideologic nationalist, a acceptat in tinerete, in publicatiile ce i-au tiparit in foileton primele romane, vecinatatile deloc inocente ale unor texte de cea mai joasa conditie propagandistica.

Chestiunea resorturilor care au impiedicat, in Romania de dupa 1948 – cel putin pina spre mijlocul anilor ’70, de cind un Gerhard Csejka nu se mai sfia, de pilda, sa „numeasca“ afinitatile de spirit ale lui Meschendörfer –, un bilant serios al tuturor acestor aspecte, la care tot Stefan Sienerth schiteaza citeva sumare raspunsuri: dezinteresul oficialitatii de a stimula cercetari care ar fi pus in lumina ciudate similitudini intre comportamentul aparatelor ideologice ale dictaturilor indiferent de culoare, mefienta istoricilor literari vizavi de reflexele „antifascismului“ de comanda, solidaritatea acelorasi cu autori care, in ciuda trecutului, se reintegrasera in „cimpul literar“ de limba germana, dar si lipsa acuta de informatie credibila, politica si istorica, nu are parte in volumul de fata de o dezvoltare pe masura complexitatii sale.

In schimb, Edith Konradt si René Kegelmann recitesc citeva din romanele lui Dieter Schlesak, Hans Bergel, Eginald Schlattner si respectiv proza Hertei Müller ca pe o evaluare cel putin lucida, daca nu detabuizanta pina la intransigenta (mai ales in cazul celei din urma) a coniventelor dintre lumile germanilor transilvaneni si banateni si presiunea (sau atractia) ideologica dinspre Germania hitlerista. Fraza cu care se incheie o povestire a Hertei Müller, citata aici, trimite direct spre deficitul, resimtit ca dureros de generatia autoarei, din constiinta colectiva a germanilor „romani“: „Sint umilita de germanul meu tata si, o data mai mult, injosita si inselata de tacerea istoriei romanesti“.