OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marin IANCU
Limba si literatura romana. Manual pentru clasa a XII-a
Editura Leda, Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2002, 280 p., 95.000 lei

Marin IANCU, Alis POPA
Limba si literatura romana. Manual pentru clasa a XI-a
Editura Petrion Impex, Bucuresti, 2002, 264 p., 59.500 lei


Mediocritate si protocronism

Manualul de Limba si literatura romana pentru clasa a XII-a al Editurii Corint se „remarca“ prin mediocritate: autorul (Marin Iancu) pare depasit de dificultatea acestei intreprinderi deloc usoare. De la comentariile explicative pina la modul de concepere a exercitiilor, platitudinile confuze abunda. Cutare definitie a romantismului nu spune de fapt nimic: „...romantismul defineste o literatura bazata pe o alta estetica decit cea clasica, o continuare, o amplificare si o potentare a unor conceptii, atitudini, teme si modalitati literare anuntate de sensibilitatea «preromantica»“. Asemenea perle nu constituie defel exceptii. Iata cum e definit postmodernismul: „Fenomen de sinteza, ilustrind o relatie de sincronizare a poeziei postbelice cu o anumita sensibilitate si viziune specifica“. Tare ne temem ca nu lipsa de imaginatie a autorului constituie principala problema, ci o anumita competenta deficitara... In ce priveste exercitiile propuse ca „munca independenta“ sau „dezbateri“, multe dintre ele nu par a avea alt obiectiv decit dezvoltarea suplimentara a lenei de a gindi: „Realizati un eseu structurat in care sa evidentiati valoarea dramaturgiei istorice a lui Marin Sorescu“. Ele servesc, de fapt, demonstrarii unor judecati (de valoare) primite de-a gata.

Nu lipsesc exprimarile defectuoase, aflate in „cimpul de iradiere“ al expresivitatii involuntare: „situatia-limita in care este pus cerbul in ambele poezii“, „poemul povesteste nelinistile unei domnite de imparat, care traieste tulburarile tainice ale pubertatii in cimpul de iradiere al Zburatorului“ etc. Limbajul de lemn („tezaurul folcloric... un factor primordial de modelare“) e valorificat in „dezbateri“ cu intrebari de genul: „Care apreciati ca sint sansele de afirmare a vocatiei europene a culturii romane in contextul actual de dezvoltare a Romaniei, cu precadere in ultimii 20 de ani?“. Aflat in cautare de repere sigure, Marin Iancu uzeaza de afirmatii autoritare pe cit de peremptoriu formulate, pe atit de discutabile: „Scris in 1889, studiul Eminescu si poeziile lui este capodopera lui T. Maiorescu“; „cel mai valoros poet avangardist este Ilarie Voronca“. In ceea ce priveste sugestiile de interpretare, ele sint, nu o data, cel putin „curioase“. Tema Luceafarului ar fi fost inclusa de Eminescu „intr-un mit romanesc, care poate fi pus in relatie cu dacismul lui“. Ne intrebam cu ce poate fi pus in legatura faptul ca printre recomandarile de lectura se numara o lucrare precum Istoria literaturii daco-romane de Mihail Diaconescu. Probabil cu Tendinta de autodefinire in cultura romana si cu Duhul protector al neamului (v. p. 10), in care, speculind citeva afirmatii „specifiste“ ale lui G. Calinescu, autorul vorbeste de „spiritul profetic“ al „adincii noastre autohtonii“. Ne amintim ca, acum citiva ani, Adrian Paunescu &Co se inversunau impotriva manualelor „cosmopolite“, care nu „fortificau“ constiinta nationala a elevilor.

Manualul de la Corint se straduieste din plin la capitolul educatiei patriotice, numai ca modul in care e abordata chestiunea „identitara“ ne pune pe ginduri. Batrina viziune organicist-integratoare, bazata pe „sinteza intre national si universal“, integreaza – suparator – si vechiul didacticism al „umanismului“ ceausist. In spiritul concilierii antinomiilor, propriu – nu-i asa? – poporului nostru, Marin Iancu emite citeva opinii pline de semnificatie; astfel, teoria lovinesciana ar fi „o varianta exagerata a teoriei sincronismului“, iar impotriva ei „in anii ‘70 s-a declansat („compensatoriu“, n.n.) o reactie critica importanta, cunoscuta sub numele de protocronism“. Lasind la o parte faptul ca nu se spune care ar fi varianta „neexagerata“ a teoriei sincronismului, empatia vizibila fata de tezele principalei contributii a ceausismului la „fortificarea“ constiintei nationale e vizibila, marcata inclusiv prin citate abundente din – ce-i drept – aripa academica, erudita a promotorilor curentului (Edgar Papu, Virgil Candea s.a.).
Probabil pretuirea pentru ortodoxismul interbelic (despre a carui deriva extremista nu se spune nimic) il face pe Marin Iancu sa transcrie la modul „ecleziastic“ numele unor teologi ortodocsi („Dimitrie Staniloaie“ in loc de Dumitru Staniloaie). Ca tot veni vorba de inexactitati marunte: Tudor Arghezi a murit in 1967, nu in 1961, Tristan Tzara s-a nascut in 1896, nu in 1886, iar personajul din Cartea nuntii se numeste Ghenca, nu Ghencea (sic!).

S-ar putea crede, in asemenea conditii, ca macar referintele critice si exemplele ilustrative salveaza situatia. Lucrurile nu stau asa. Marin Iancu are un simt exersat in decuparea de fragmente cliseistice, encomiastice si cu iz didacticist – o adevarata mina de „aur sterp“ pentru profitabila industrie a comentariilor... Uneori, citatele critice par menite sa-l dispenseze chiar pe autor de eforturi suplimentare (v. capitolul despre avangarda). Alteori, ele sint pur si simplu nefericite: „Fetele tacerii a avut si are caracterul unui manifest politic, asa cum au avut toate marile romane ale lui Zinoviev si Soljenitin“ (Mircea Iorgulescu). A pune pe acelasi plan romanul lui Augustin Buzura cu romanele lui Zinoviev si Soljenitin e ca si cum ai echivala „rezistenta prin cultura“ cu samizdatul... Plin de invataminte este, apoi, capitolul Stilul publicistic, Stilul presei cotidiene, ilustrat printr-un articol de Dumitru Tinu aparut in... Scinteia, XLII, 1973, nr. 9513, p. 8 (Dipoli: atmosfera de lucru. Sub imperativul finalizarii pregatirii). Si exemplele pot continua...
Asta nu inseamna ca n-ar exista si zone onorabile ale acestui manual. O buna parte a lui se mentine in limita acceptabilului, a decentei inexpresive. Cind nu sistematizeaza clisee critice sau naivitati (v. „nevoia... de a rascoli cuvinte cu «cuvintele potrivite»“), numeroasele tabele „tipologizante“ sint utile. Selectia autorilor de studiat e destul de „reprezentativa“; exista chiar si citeva surprize placute, cum ar fi includerea unei postume eminesciene mai putin frecventate (Peste virfuri sta cetatea). Insuficient insa pentru a atenua impresia de mediocritate vetusta...


Cumintenie si echilibru

...In schimb, fara a straluci, Manualul de Limba si literatura romana pentru clasa a XI-a aparut la Editura Petrion (autori: Marin Iancu si Alis Popa) nu coboara niciodata sub nivelul seriozitatii. Sa se datoreze oare acest lucru contributiei co-autoarei? Calitatea e vizibil superioara, iar „abordarea pe epoci (momente) a poeziei si dramaturgiei“ chiar ofera o „perspectiva istorico-literara accesibila si nuantata asupra ideii de evolutie a formelor literare prezentate, in limitele fixate de programa scolara“... Informatia istorico-literara este una de buna calitate, inteligent prelucrata. Nu mai putin, accesoriile teoretice, sistematizarile, referintele critice si explicatiile de „dictionar“ sint avizate si functionale. Desi nespectaculos, aspectul grafic e unul aerisit. Atit sugestiile de analiza si exercitiile individuale de la capitolul „literatura“, cit si lectiile de limba si comunicare (destinate, „in cea mai mare parte, specializarilor cu patru ore saptaminal“ si avind drept scop „descoperirea marcilor expresiv-subiective ale limbajului“) sint stimulative, cu o reala finalitate pragmatica.

Ceea ce s-ar putea reprosa este spiritul (prea) conservator al selectiei autorilor si operelor; preferinta pentru reperele „clasicizate“ – normala, pina la un punct, la acest nivel – e comoda in primul rind pentru cadrele didactice; retinem in acest sens precizarea ca „profesorii pot extinde numarul operelor studiate, pentru fiecare autor in parte sau pot selecta informatiile in functie de specificul colectivelor de elevi“. Chiar si asa, pe linga arhiuzitatele texte dramatice Razvan si Vidra, O scrisoare pierduta, Apus de soare, Mesterul Manole sau Iona isi puteau gasi locul (alaturi de Cintareata cheala a lui Eugen Ionescu) si alte „repere istorice“: teatrul lui Camil Petrescu si Mihail Sebastian in primul rind. Nimic de obiectat la capitolul „Poezia culta premoderna“ si „Romantismul preeminescian“, insa Eminescu merita un alt tip de antologare, dintre cele sapte texte incluse trei fiind „naturiste“. Modernismul interbelic e, apoi, redus – probabil, din motive de spatiu – doar la traseul „de creasta“: E. Lovinescu (ca teoretician), Arghezi (patru poeme), Blaga (trei) si I. Barbu (doua), cu pastrarea lui Bacovia la „simbolism“. Ideologiile literare interbelice sint tratate prea succint. Capitolul dedicat avangardismului e bine realizat, discutabila ramine insa selectarea unui poem prea „cuminte“ de Ilarie Voronca: Pasari impart somnul in inaltime. Lasind la o parte transcrierea inexacta („sistarul“ apare ca „siparul“), textul nu e „caracteristic“ nici pentru fizionomia poeziei avangardiste a lui Voronca, nici pentru avangardism in ansamblu. Pentru asemenea exemple, G. Calinescu l-a inclus pe autorul Plantelor si animalelor la capitolul „traditionalism“... In ceea ce priveste traditionalismul, ilustrarea sa ni s-a parut cam neconvingatoare. Sigur, poemul „patriarhal“ In vie al lui Ion Pillat este foarte frumos (si... destul de modern), dar pentru o buna circumscriere a acestei tipologii poetice ar fi fost nevoie si de altceva – de un text al lui Vasile Voiculescu, sa zicem.

Absolutizarea criteriului estetic de selectie pare sa explice, pe de alta parte, neincluderea nici unui text „proletcultist“, desi poezia propagandistica ar fi meritat o „anumita“ atentie... In fine, postmodernismul poetic e mult prea slab reprezentat in raport cu neomodernismul (unul la sapte texte)...
Desigur, toate aceste lucruri se pot discuta, cu argumente pro si contra; impresia de ansamblu este insa una pozitiva... Criteriul istoric, tipologizarile, periodizarea si exercitiile evaluative „functioneaza“ bine, iar capitolele de limba si comunicare si „perspectivele teoretice“ asupra poeziei si dramaturgiei ofera elevilor suficiente „instrumente de lucru“. Bibliografia selectiva se dovedeste a fi bine alcatuita, sintetica si serioasa.
Excesiv de timid (timorat?), manualul Editurii Petrion are meritul de a nu confunda nivelul clasei a XI-a nici cu universitatea, nici cu gimnaziul, evitind cliseele si imbinind, fara morga, exigenta sobra cu echilibrul si accesibilitatea pragmatica. Spre deosebire de cazul anterior prezentat, „conservatorismul didactic“ se prezinta aici intr-o ipostaza benigna.