Dintre aşa-numiţii scriitori români
de limbă germană foarte puţini sînt cu adevărat cunoscuţi
şi discutaţi în România, în timp ce, în
spaţiul de limbă germană (Germania, Elveţia), unii dintre ei au
un succes de critică şi de public care nu poate fi trecut cu
vederea. Carmen-Francesca Banciu se numără printre aceştia din
urmă. Născută în 1955 în Lipova, ea şi-a făcut
studiile în Bucureşti şi a debutat în 1984 cu volumul
de proză Manual de întrebări. În 1985 a primit premiul
pentru proză scurtă al oraşului Arnsberg (Germania), pentru proza
Das strahlende Ghetto, ceea ce a atras după sine interdicţia de
publicare în România comunistă. În 1991 s-a
stabilit la Berlin, din 1998 îşi scrie cărţile exclusiv în
limba germană. În 2007 i-a apărut la Rotbuch Verlag Das Lied
der traurigen Mutter (Cîntecul unei mame triste), care continuă
seria de romane Vaterflucht (1998)1 şi Ein Land voller Helden
(2000)2. Interviul de mai jos a avut loc cu ocazia expoziţiei
organizate de Institutul Goethe din Budapesta sub genericul Der
andere Blick. Deutsche Schriftsteller nicht deutscher Muttersprache
(Privirea Celuilalt. Scriitori germani care nu au germana ca limbă
maternă).
Ce înseamnă pentru tine
generaţia ’80, în ce fel consideri că aparţii acestei
generaţii?
E o întrebare la care mi-e foarte
greu să răspund. M-am simţit aparţinînd generaţiei ’80
şi, în acelaşi timp, am fost întotdeauna un fel de
outsider. Consider că am fost un fel de „călătoare singuratică“
(Einzelgänger), cineva care, chiar dacă e într-un grup,
merge pe drumul lui, avînd o orientare a lui, proprie. Prin
felul în care a decurs biografia mea, nu am putut să aparţin
în totalitate grupului. Am aparţinut generaţiei ’80 în
măsura în care am publicat în acelaşi timp, ne-au
preocupat anumite lucruri, prin felul în care am abordat
literatura. Cu timpul, mi s-a părut că trebuie să fac singură
drumul în continuare, cu atît mai mult după ce am
părăsit România. Cred că ne-am rupt unii de alţii, şi
nici generaţia nu cred că şi-a bătut capul cu mine. Nici nu ştiu
dacă, în fond, mai există generaţia ’80. Presupun că este
şi o evoluţie firească de la formula „noi“ la formula
individuală, care oricum s-a petrecut după căderea comunismului,
un fenomen care s-a întîmplat la toate nivelurile
societăţii şi care cred că s-a reflectat şi în grupările
literare. Eu, cel puţin, mi-am asumat răspunderea biografiei mele
literare. Întotdeauna mi-am dorit să mă impun ca scriitoare
în afara unui cerc restrîns, întotdeauna am avut
tendinţa de a participa la viaţa lumii literare. Deschiderile au
fost şi sînt şi acum pentru mine importante. Totdeauna am
dorit să trec de graniţe, să le depăşesc, şi nu să rămîn
într-un singur punct, oricare ar fi acela.
Practic, ruptura din biografia ta a
fost momentul ’90-’91, cÎnd ai plecat la Berlin, şi apoi
te-ai hotărît să rămîi acolo...
Nu cred că „ruptură“ este
termenul potrivit. Această plecare din România, această
mutare în altă limbă reprezintă o continuare a muncii mele
la limba mea literară, care s-a mutat dintr-o limbă în alta.
Eu consider că limba este un lucru important, limba în sine,
deci modul de a te exprima în cuvinte, de a-ţi exprima
sentimentele, ideile prin cuvinte, propoziţii, fraze, poeme. Ce
limbă foloseşti este partea a doua. Să lucrez cu limba în
sine ca instrument şi ca mijloc de exprimare. Şi pentru că am
crescut într-un spaţiu multilingvistic, sînt fascinată
de sonoritatea tuturor limbilor pe care le aud şi mi-ar plăcea să
le ştiu şi să le folosesc pe toate. Din nefericire, nu ştiu decît
cîteva. Dar folosesc uneori numai cuvinte din alte limbi,
pentru că mi se pare că transmit mai clar, mai precis, o anumită
stare. De exemplu, într-un roman folosesc cuvîntul
csillag din maghiară. Cuvîntul acesta exprimă pentru mine
extraordinar ce înseamnă o stea. Cuvîntul „stea“ mi
se pare static, iar csillag pentru mine vibrează. Şi nici cuvîntul
stella nu exprimă ce înseamnă pentru mine stea. Nici un alt
cuvînt pentru „stea“, din toate limbile pe care le ştiu,
nu este atît de vibrant ca acest cuvînt din maghiară.
Dacă înţeleg bine, pentru tine
limba literară nu este legată de o anumită limbă, nici chiar de
limba maternă...
Exact.
Berlin şi New-York – oraşe pline
de energie creatoare
În cartea ta, Berlin ist mein
Paris (Ullstein Verlag, 2002), scrii într-un loc: „Eu sînt
o parte a Berlinului. Eu nu sînt încă eu. Mă măsor cu
mine însumi şi cu lumea. Las urme. Ele sînt o parte a
Berlinului. A unui Berlin în devenire. Berlin nu este încă
Berlin. Este un loc incomplet, care nu se poate lipsi de mine. Berlin
este Parisul meu“. Există în literatura română o
tradiţie, o linie întreagă de scriitori care s-au afirmat în
Occident, hotărîndu-se, în ultimă instanţă, să scrie
într-o limbă străină, în speţă în franceză.
Te simţi ca aparţinînd acestei tradiţii? Ce rol a jucat
Berlinul în biografia ta?
Am rămas la Berlin în momentul
în care am realizat că Berlinul este un oraş în
devenire, un oraş unic – în Europa, în orice caz, şi
chiar în lume – pentru că reuneşte două istorii, două
lumi. Am avut privilegiul să fiu martoră la reunificarea Germaniei.
În acest sens, nu Germania este importantă, ci faptul că ea
reflectă în formă redusă ce se întîmplă în
Europa şi în lume la momentul acesta, adică această creare a
unei lumi noi, care se naşte din două lumi care apun, pentru că
nici comunismul, nici capitalismul nu mai sînt ceea ce au fost
ele iniţial. Prin căderea comunismului, chiar şi capitalismul a
trebuit să se privească cu ochi critici, să se restructureze. După
părerea mea, nu va mai exista nici socialism, nici capitalism în
formă pură, ci o sumă a acestor experienţe, şi acesta este un
pas extraordinar. Ceea ce se întîmplă în acest
moment este fascinant. Cred că în Berlin se poate vedea cu
ochiul liber cum au loc aceste transformări şi ce se naşte din
această experienţă a secolului trecut. Parisul a pierdut mult din
importanţa lui la momentul actual. În viitorul apropiat, nu
văd ceva spectaculos în Paris, în timp ce Berlinul este
spectaculos. Preocupările, obsesiile mele literare ţin de aceasta,
căci biografia mea este marcată de ce se întîmplă în
societate din punct de vedere politic. Nu sînt o scriitoare
politică, dar politicul face parte, pentru mine, din viaţă şi,
deci, şi din literatură. Ca scriitori, încercăm să vedem
cum se reflectă politicul în viaţa de zi cu zi şi în
viaţa personajelor. Un oraş care, de asemenea, mă interesează
foarte mult, dar din alte puncte de vedere, este New York-ul.
Din ce puncte de vedere?
New York-ul are o energie creatoare
extraordinară, dacă eşti o vreme la New York te simţi încărcat
de acest entuziasm care, de altfel, nici nu ţine de puterea
financiară, ci este efectiv un oraş care te mobilizează, te
inspiră, te face să fii activ intelectual şi în toate
domeniile, iar cînd te întorci acasă, ai chef să te
apuci de treabă. În cazul meu, ca scriitoare, am chef să
scriu, să mă ocup de teatru. New York-ul mă mobilizează să am
curaj, să risc, să încerc ceva ce nu am mai făcut pînă
acum.
La ce lucrezi în prezent?
Am cîteva personaje, în
special acest personaj Maria-Maria, care apare în mai multe
cărţi şi care capătă din ce în ce mai mult contur prin
faptul că revine în diferite ipostaze ale vieţii ei. Acum, în
romanul la care lucrez, este vorba mai mult de perioada ei berlineză.
Personajul meu vine din România şi începe practic viaţa
de la zero, trebuind să se integreze într-o lume necunoscută,
aşa cum am făcut şi eu. Prin aceasta nu vreau să spun că sînt
eu personajul Maria-Maria neapărat. Trebuie să înveţe din
mers mult mai repede decît ceilalţi cum se supravieţuieşte,
cum se trăieşte într-o lume nouă. Pentru a face faţă
acestei situaţii, ea îşi caută un model care să o susţină
cînd îi este greu. Şi îl găseşte în
persoana străbunicii ei, care a fost o persoană cu totul specială,
independentă, care, de pildă, s-a dus la Viena şi a început
să studieze medicina, deşi avea trei copii, ceea ce e un lucru
foarte neobişnuit pentru sfîrşitul secolului al XIX-lea.
Practic, acest nou roman măreşte orizontul şi experienţa acestui
personaj.
„Mă preocupăsă creez o limbă poetică şi totuşi
narativă“
Cum lucrezi cu propria biografie în
romanele tale? De ce simţi mereu nevoia să revii la biografia ta,
atunci cînd scrii?
Există în creaţia mea un roman
care este biografic – Vaterflucht. Dar, ţin să precizez, nu este
important că este autobiografic, ci că este o experienţă
povestită din interior, tocmai datorită faptului că este o
experienţă trăită, şi deci autorul ştie foarte bine cum stau
lucrurile, o experienţă specială într-un fel, dar, pe de
altă parte, tipică pentru o epocă. Este vorba de un copil crescut
într-o familie de activişti de partid, care cred în
idealurile comunismului şi deci îşi cresc copilul în
spiritul acestor idealuri, şi despre cum un astfel de copil, de
persoană, crescută să fie un model pentru ceilalţi, intră în
conflict cu autorităţile, în primul rînd cu autoritatea
paternă, care în acelaşi timp reprezintă şi autoritatea
politică. Chiar dacă este o experienţă puţin mai specială, dusă
poate la extrem, totuşi ea reprezintă pentru români, pentru
cei care au trăit în comunism, o experienţă exemplară. În
fond, este o biografie exemplară, căci acest tip de educaţie a
marcat timp de jumătate de secol toate generaţiile din blocul
comunist. Chiar dacă nu fiecare se recunoaşte în această
situaţie.
Aş dori să revenim la problematica
limbii literare şi a literaturii. Scrii altfel în germană
decît ai scris în română?
Cum am spus, consider că este o
continuitate, dar sigur că s-au întîmplat anumite
transformări. Prin spiritul limbii germane am fost obligată, la
început, cînd nu m-am simţit atît de liberă ca să
modelez limba germană, să mă joc, să experimentez şi cu limba
germană literară, deci m-am simţit obligată să urmez regulile
limbii, pentru a fi înţeleasă, şi asta a însemnat la
un moment dat să renunţ la modul aluziv în care am scris în
română. E vorba de un fel de a puncta, de a atinge o temă şi
a aştepta apoi să intre în rezonanţă, fără să mergi pe
firul acestui punct şi să creezi o linie. Prin aceasta se creează
ceva ca nişte vibraţii, care oferă posibilitatea mai multor
interpretări. În germană, cel puţin la început, mi s-a
spus: trebuie să-ţi duci gîndul pînă la capăt. Am
făcut lucrul acesta şi am constatat că, la un moment dat, m-a
schimbat poate şi pe mine, am devenit mai precisă, mai concentrată,
nelăsînd posibilitatea mai multor interpretări, nelăsînd
atîta libertate cititorului să se joace şi să interpreteze
textul meu. Lucrul acesta l-am resimţit la un moment dat într-un
fel ca pe un cîştig, pentru că am învăţat foarte mult
cum să lucrez cu limba, dar în acelaşi timp mi s-a părut o
pierdere, pentru că nu am mai putut lăsa atîtea porţi
deschise. Atunci am încercat să fac pasul următor, încercînd
să păstrez precizia, deşi deschid uşi. Asta este ceea ce mă
preocupă în momentul acesta. Să creez o limbă poetică şi
totuşi narativă. Să rămîn la proză şi, în acelaşi
timp, să mă exprim poetic. Pare o contradicţie, dar eu aşa văd
lucrurile.
Într-o cronică la ultimul tău
roman, Das Lied der traurigen Mutter, Anke Pfeiffer scrie „Autoarea
(...) scrie de vreo zece ani în germană, totuşi, tematic,
rămîne prinsă în spaţiul natal“. Nu este acesta, de
fapt, numai un conflict aparent? Crezi că prin întreaga ta
creaţie literară aparţii (şi) literaturii române?
Da, absolut. Eu aşa consider. Aparţin
şi literaturii române, şi literaturii germane. Ceilalţi sînt
adesea tentaţi să te împingă cînd într-o parte,
cînd în alta, dar eu cred că aparţin ambelor
literaturi. Învăţ de la toţi şi încorporez în
scrisul meu şi de aceea el este nu numai suma acestor două
experienţe, ci mai mult decît atît, o înţelegere
complexă a lucrurilor, un fel complex de a exprima experienţe care
aparţin, între altele, acestor două culturi, dar nu numai.
––––––––––––
1. Acesta este primul roman scris de
autoare în limba germană.
2. Ein Land voller Helden (Ullstein
Verlag, Berlin, 2000) este o variantă prelucrată în germană
a volumului O zi fără preşedinte, apărut la Editura Fundaţiei
Culturale Romåne, 1999.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters