Roman Tolici s-a născut pe 30 ianuarie 1974, în satul
Ghetlova, raionul Orhei, RSS Moldovenească, URSS. În 1990 se transferă ca
bursier al statului român la liceul de arte „Nicolae Tonitza“ din Bucureşti,
secţia Animaţie. Tot ca bursier al statului român urmează cursurile
Universităţii de Artă din Bucureşti, secţia Grafică. Obţine licenţa în 1998, an
în care obţine şi cetăţenia română. În perioada liceului lucrează ca animator
la studiourile Anima Dream şi Dacodac. În perioada facultăţii face ilustraţii
de carte pentru copii, benzi desenate pentru revista 2000Plus şi Domnul Goe,
este pentru un timp animator la studioul Ubisoft, apoi devine illustrator la
agenţia de publicitate Leo Burnett, unde lucrează pînă în 2007. După absolvirea
facultăţii face benzi desenate alternative după propriile scenarii, publicate
în Stripburger (Slovenia), Megaton (Marea Britanie-Italia), Art-Hok (Chişinău),
iar în 2002 acestea sînt cuprinse în volumul Roman Tolici/Aaargh (Hardcomics,
Bucureşti). Începînd cu anii 2000 scrie proză scurtă şi poezie. Publică în
revista Tomis şi în revista online Tiuk. În 2002 are prima expoziţie personală
la galeria DeInterese (Bucureşti). A organizat expoziţii personale în Sibiu,
Strausberg, Celje, Berlin, Praga. A publicat mai multe cataloage de artă de
autor, printre care Desene recente (Galeria Posibilă, Bucureşti), Evanghelia
după Moş Crăciun (H’art Gallery, Bucureşti),Park (H’art Gallery, Bucureşti), Barber’s Shop (Collectiva Gallery,
Berlin), Action (Point Contemporary, Bucureşti). În prezent trăieşte şi
lucrează în Bucureşti.
Roman, îţi mai aminteşti cînd şi cum ai conştientizat că nu
mai ai cum să scapi din mrejele artelor plastice? Cum erau primele tale
lucrări?
Aveam vreo patru ani şi am venit surescitat de la grădiniţă,
extrem de mîndru de probabil primul meu desen – o casă de al cărei acoperiş
atîrnau ţurţuri. Ţurţurii erau pentru acel moment culmea inovaţiei şi, în urma
aprecierii unanime a familiei, am hotărît că voi deveni pictor. Acel moment a
constituit probabil „capcana“ din care n-am mai vrut să scap. După un timp am
refuzat să mai frecventez grădiniţa, care nu-mi furniza suficiente ore de
desen, şi, în ultimii doi ani pînă la şcoală, eram lăsat singur acasă, în
compania televizorului, a hîrtiei şi creioanelor. Primele lucrări le consider
anume lucrările acelei copilării, libere de constrîngerile sistemului
educaţional. Reflectau în foarte mare măsură lumea filmelor pe care le vedeam
la TV. Ca tematică, prepondera războiul eroic atît de prezent în cinematografia
sovietică (chiar şi cea pentru copii), poveştile ecranizate sau miturile antice
animate. Dar, din păcate, nu ştiu să se fi păstrat nici un desen din acea
perioadă. Se pare, totuşi, că nu eram luat prea în serios.
Unde ai învăţat să desenezi şi să pictezi? Cînd ai început
să alături desenelor tale idei, cuvinte şi expresii?
Încă de la 11 ani, am avut norocul să urmez o foarte bună
şcoală sovietică – şcoala specială de arte plastice cu regim internat din
Chişinău, numită azi „Igor Vieru“. Existau doar şapte asemenea şcoli în URSS,
iar metodele şi seriozitatea cu care se învăţa meşteşugul în acea şcoală nu
le-am mai regăsit, cînd la 16 ani m-am transferat la Liceul „Nicolae Tonitza“
din Bucureşti, unde exista o abordare din păcate mult mai superficială, în care
frica de aca-demism şi clasicism producea la sfîrşitul liceului o mulţime de
absolvenţi care abia ştiau să deseneze, dar care erau în schimb plini de „aere
de artişti“. Pot spune cu aceeaşi părere de rău că şi Academia de Artă
Bucureşti suferea de aceeaşi meteahnă, cel puţin la momentul la care am
absolvit-o eu.
În ceea ce priveşte alăturarea de idei, cu-vinte şi expresii
desenelor, te referi probabil la banda desenată, care a constituit una dintre
căutările mele după terminarea facultăţii (1998), cînd perspectivele de a
deveni un artist plastic în sens uzitar erau destul de sumbre. Nu era nici
pomeneală de galerii, în afara celor cîteva gestionate de UAP, care arătau şi
funcţionau aproape la fel cum arată şi funcţionează astăzi, adică jalnic. Pe
lîngă acest fapt, un rol important l-a avut preocuparea mea pentru
cinematografie (am făcut Liceul Tonitza la secţia Animaţie). Banda desenată sau
comicsul (căci, iată, România se pare că nu s-a hotărît încă pe care din cei
doi termeni să şi-l asume) a fost cumva „soluţia de compromis“, oferindu-mi un
mijloc de a mă exprima, în care nu trebuia să mă implic decît pe mine, cu
resurse minime. Ulterior, situaţia s-a ameliorat, „am lăsat-o mai moale“ cu
banda desenată şi am revenit asupra visului din copilărie de a deveni pictor.
Cum s-a întîmplat asta?
În poveştile ruseşti apare foarte des motivul alegerii la
răscruce de drumuri. E un motiv care m-a fascinat din copilărie. Cu toţii
trecem prin astfel de momente, iar conştientizarea răscrucii în sine este
esenţială. Sînt drumuri cu riscuri mari şi drumuri cu riscuri mici, iar
recompensele sînt pe măsură. Am fost la acea răscruce, am ales drumul picturii
şi sînt convins ca am procedat corect.
Scrii şi proză, şi poezie. Ce înseamnă pentru pictorul Roman
Tolici literatura? Cînd hotărăşti că liniile şi culorile nu te ajută şi ai
nevoie de cuvinte? Ai nevoie de stări diferite pentru a picta sau a scrie?
Am început să scriu prin ’99, la recomandarea lui Mitoş
Micleuşanu (un plurivalent convins) şi am făcut-o şi o fac ca pe o completare
în demersul general al exprimării mele artistice. Abordez literatura mai
degrabă ca pe un jurnal intim şi îmi asum diletantismul în acest domeniu. Scriu
de obicei atunci cînd nu am la îndemînă pensule şi culori sau cînd sînt prea
obosit de ele. Şi constat că îmi este mult mai greu să vorbesc/ scriu despre
mine ca scriitor decît despre mine ca pictor, căci scriitura din start pare a
fi menită să vorbească/ scrie de-spre sine.
Picturile şi desenele tale de multe ori îl au în vedere şi
pe cel care se uită la ce faci tu. În literatură e la fel? Ce aşteptări ai de
la cititori?
În calitate de artist mă aflu în postura de „prim
consumator“ al operei mele. Eu sînt „focus grupul“ la care mă raportez, căci
fac ceea ce fac pentru cei asemenea mie, sau măcar pentru cei cu care am măcar
ceva în comun. Comunicarea de bază se produce cu mine însumi, atît din postura
de producător, cît şi din cea de consumator. Atunci cînd pictez, mai cu seamă,
aproape jumătate din timp mi-l petrec privind lucrarea, în toate etapele ei.
Dacă eu reuşesc să stabilesc un dialog cu ea, consider că există şanse ca şi un
viitor consumator al ei va reuşi acest lucru. Din partea lecturatorilor
lucrărilor mele, fie ele literare, plastice sau combinate, nu aştept altceva
decît laude sau tăcere, orice comentariu negativ riscînd să le fie fatal.
În ce sens „fatal“? Ce are în vedere pictorul de origine
sovietică?
E o glumă, într-adevăr, de tip sovietic. În realitate
primesc suficiente remarci negative pe care le înfrunt cu stoicism. Relaţia creatorului
cu criticul este destul de îmbîrligată şi de multe ori frustrantă pentru
orgoliul celui dintîi, ceea ce poate stîrni reacţii ucigaşe la nivel mental.
Personal încerc să raţionalizez fiecare reacţie negativă şi să discern cît mai
obiectiv adevărul din acea reacţie, pentru ca ulterior să modific lucrurile aşa
cum consider eu mai bine, ceea ce poate fi (iată) fatal respectivului critic.
Cum a fost trecerea Prutului? A fost greu să fii acceptat de
„fraţii“ „de arme“? (că acum ar fi absurd să nu te recunoască unul de-al
lor)...
Trecerea Prutului s-a întîmplat în timpul procesului de
cădere a comunismului (1990), pe fundalul podurilor de flori şi nu am a le
reproşa nimic „fraţilor“. M-au acceptat în măsura în care eu însumi mi-am dorit
să mă integrez în societatea românească. Venirea aici s-a produs ca urmare a
mişcărilor de renaştere naţională din Moldova perestroikistă. România a
reprezentat o necesitate regăsită în flacăra adolescenţei. O mişcare naturală
spre identitatea reală şi profundă de român, şi nu de moldovean sovietic.
Ai un site (www.romantolici.ro) care se desparte în mai
multe rădăcini. Care e rolul internetului pentru tine ca artist?
Consider internetul cea mai mare minune a lumii. Este cîmpul
sublimei anarhii, izbăvitoare de prejudecăţi, în care oricine are dreptul de a
se exprima. Pentru orice artist internetul poate deveni cu uşurinţă galeria
care îl expune întregii lumi, editura care îl publică fără a-l cenzura,
s.a.m.d.Trăiască Internetul!
Poeziile tale de pe blog (http://toliciliteratura.blogspot.com/)
sînt mai mereu însoţite de imagini. Crezi că nici literatura nu e în stare să
exprime în totalitate ce vrei să transmiţi sau e un microb profesional?
Este probabil înainte de toate un microb profesional. Nu pot
fugi de mine însumi. Desigur, mesajul literar ar fi suficient. Imaginile nu fac
decît sa „agaţe“ un eventual cititor.
Ai multe expoziţii în străinătate. Care e deosebirea dintre
o expoziţie de-a ta în Occident şi alta din România sau din Republica Moldova?
E diferit doar publicul sau şi modul tău de abordare?
În primul rînd, trebuie să precizez că nu am avut pînă acum
nici o expoziţie în Republica Moldova. Este doar un fapt şi nu constituie un
regret sau vreun reproş la adresa cuiva. Vreau să cred că nu există nici o
deosebire de fond între o expoziţie a mea în România sau în străinătate. Arta
plastică are calitatea de a nu necesita o traducere, iar în ceea ce fac eu în
speţă, mă străduiesc să elimin aspectele de ordin local, creînd imagini ce pot
fi asimilate de orice fel de public – român, german, american sau senegalez.
Dincolo de asta, ideile, viziunile şi valorile mele le doresc a fi accesibile
nu numai unui public „elitist“, „avizat“ în artă, de o naţionalitate sau alta,
ci spiritului uman în general, de a cărui calitate şi capacitate de înţelegere
nu mă îndoiesc.
Expoziţiile tale se bazează de multe ori în primul rînd pe
idei foarte originale, cum e lipsirea personalităţilor de exact trăsătura
care-i caractezizează şi prin care s-au făcut cunoscuţi, am în vedere, fireşte,
expoziţia Barber’s shop. Ai urmărit reacţiile publicului? Te interesează
reacţia publicului la lucrările tale?
Mi se pare cel puţin plictisitoare simpla reprezentarea a
lumii şi vieţii. Artele fac, vrem, nu vrem, parte din ceea ce numim brutal
divertisment. Nu mi-e frică de acest termen. Ţine de fiecare artist în parte
cum îşi tratează creaţia. În spatele unui aparent giumbuşluc putem găsi uneori
adevăruri filozofice mult mai profunde decît în interiorul unui tratat
filozofic pe a cărui copertă scrie „tratat filozofic“. Prin ideile „originale“
punctez amprenta propriei mele viziuni asupra lumii şi vieţii. Cel mai
dezamăgitor mi s-ar părea să las publicul rece. Orice tip de reacţie este mai
bună decît indiferenţa. Am destul de rar ocazia să urmăresc „în direct“
reacţiile oamenilor şi, ţinînd cont de faptul că pictura sau literatura nu prea
implică ovaţii sau fluierături, reacţiile adevărate se produc la nivel profund
interior în fiecare lecturator în parte. Anume acele reacţii profunde sînt cele
care mă mulţumesc cel mai mult, chiar dacă nu am o dovadă clară a exprimării
lor. Cred că energia învestită de mine într-o lucrare modifică ceva din energia
lecturatorului. Acest dialog modificator mi se pare cel mai valoros şi
constructiv, care îmi dă cu adevărat senzaţia că nu am învestit acea energie în
van.
Tema sexuală apare foarte des în lucrările tale... Părinţii
tăi înţeleg despre ce e vorba sau ai şi tu discuţii contradictorii în familie?
Aş spune mai degrabă că tema sexuală propriu-zisă, atît în
literatură, cît şi în arta plastică, m-a captivat mai cu seamă la începuturile
activităţii mele artistice, fiind cumva de explicat în contextul vîrstei
hormonale. Dincolo de asta, consider că orice tip de act artistic conţine şi o
pulsiune erotică, motiv pentru care o natură statică sau un peisaj pot atinge
uneori note de factură mult mai erotică decît un nud. Am norocul să nu fiu
comentat de părinţi din acest punct de vedere, nu pentru că aş proveni dintr-o
familie prea liberal-libertină, ci mai degrabă din respectul pentru opţiunile
mele în general, respect de care, spre norocul meu, am avut parte încă din
copilărie.
Cum ţi se pare viaţa literară românească? Ce scriitori sau
artişti plastici români (de pe ambele maluri ale Prutului) îţi plac?
Viaţa literar-artistică (şi nu cred că doar cea românească)
e o junglă intelectuală. Avînd în vedere faptul că orice creator are în el
bănuiala sau speranţa genialităţii, avem de-a face cu „animale“ extrem de
orgolioase şi egocentrice, care se aliază în funcţie de interese pentru a
supravieţui în această junglă. Vedem astfel grupuri formate pe criterii de
generaţii, de idei, de şcoli sau pur şi simplu de prietenie. Cred că toate
acestea fac oarecum parte din normalitate, dar cred, în acelaşi timp, că orice
creator care se respectă, dincolo de supravieţuirea sa trebuie să urmărească
nemurirea operei sale. Iar viaţa artistică reală este viaţa creatorului în
singurătatea şi singularitatea lui. Mă abţin de obicei să nominalizez
preferinţele mele în rîndul creatorilor de pe ambele maluri ale Prutului, sau
de pe alte meleaguri. Sînt foarte mulţi şi sigur aş omite din greşeală pe
cineva. Mă raportez la fiecare şi învăţ de la fiecare.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters