OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In 1975 am publicat, la Editura Dacia, o Introducere in Psihoterapie. Cautam sa ofer o definitie a psihoterapiei. Iata cum suna: „Psihoterapia este acel ansamblu de procedee psihologice prin care terapeutul [...] incearca sa diminueze vointa de-a suferi a pacientului [...] favorizind in mod secundar vointa lui de-a se bucura, domina si poseda“. Au trecut atitia ani de cind am scris aceste rinduri. Trebuie sa fac o dubla marturisire: pe de o parte, practica mea de patruzeci de ani ma face sa confirm formularea exprimata; regret ca imprejurarile vietii, pe de o parte, si lipsa mea de consecventa, pe de alta, m-au impiedicat sa aprofundez ideea.

Meritul ei este acela ca lasa in umbra eventualul efect simptomatic al psihoterapiei. De asemenea, nu acorda importanta acelei ipotetice transformari a personalitatii pe care ortodoxia psihanalitica o doreste ca scop ultim al psihanalizei. Dimpotriva, asa cum aratam in rindurile care urmau, punctul de impact principal al psihoterapiei – si locul psihic in care intilneste cea mai mare rezistenta, as adauga azi – este „masochismul moral“, acea manifestare a pulsiunii de moarte (pulsiune lucrind in intuneric, secret) care se opune plenitudinii vietii.

Mai mult decit o lucrare vindecatoare in sensul strict medical, psihoterapia vizeaza un scop hedonic. Placerea nu se obtine prin mijloace corporale si nici prin paradisurile artificiale ale drogurilor, ci printr-o relatie interumana: relatia terapeutica. Nu cunosteam pe atunci un articol, unul dintre ultimele articole cu caracter tehnic scrise de Freud in ultima perioada a vietii lui. El apare acum in volumul 11 al Operelor lui Freud, in versiunea romaneasca de la Editura Trei: Analiza cu final si analiza nesfirsita. Lectura lui m-ar fi ajutat, pe vremuri, sa formulez mai limpede, mai incontestabil tezele din Introducere in psihoterapie.

Ca si discipolul lui, congenial si disident, C.-G. Jung, Freud nu inceteaza sa culeaga argumente din intelpciunea antichitatii clasice (cu singura deosebire ca Jung este cercetatorul tuturor ereziilor, de la gnostici la alchimisti, de la evangheliile si apocalipsele necanonice la cabalisti, in timp ce Freud se bazeaza pe valorile acceptate, pe tragicii greci, pe filozofii presocratici…). in Analiza cu final si analiza nesfirsita, Freud pune la contributie pe Empedocles din Agrigente (nascut catre 495 i.Chr), cel care postuleaza existenta a doua principii antagonice universale, in lupta perpetua, intr-un antagonism care explica miscarea universului: „Iubirea“ (filía) si „Cearta“ (neikos). Evident, Freud se abtine de la speculatia metafizica si acorda acestor principii o existenta strict psihologica, facindu-le sa coincida cu cele doua pulsiuni pe care, cu ani in urma, le definise ca pe principii fundamentale ale vietii psihice: Eros si Distrugere (aceasta din urma echivalata cu Thanatos, moarte).
Ori de cite ori psihanalistul (am putea spune: orice psihoterapeut) pluteste si inainteaza (ca pe un surfboard) pe valul lui Eros, sarcina lui va fi facilitata, favorizata chiar. De aceea, nu interpretarea simptomului este hotaritoare in rezultatul psihanalizei; ea este un suport pentru relatia dintre pacient si terapeut.

Ceea ce este determinant este modul cum aceasta interpretare se prezinta in relatia analitica, adica in procesele de transfer „pozitiv“ si „negativ“ (modul in care este perceput psihanalistul de pacient) si contra-transfer (perceptia pacientului de catre analist). Cu alte cuvinte, psihanaliza e in primul rind o relatie emotionala intre doi indivizi si in al doilea rind o aventura intelectuala; mai intii transfer si numai la urma interpretare. Asa se explica faptul, curent in activitatea analitica, al lipsei de efect a unor interpretari corecte. De aceea este si de explicat ca anumite interpretari incorecte, neconforme cu realitatea „istorica“, a biografiei pacientului, pot duce la rezultate pozitive. in fond, totul se petrece ca si cum psihanaliza ar crea un mit acceptat, un mit individual, la dispozitia bolnavului. Dar acest „mitologem“ psihanalitic nu este acceptat de pacient decit daca este rezultatul unei influente, la rindul ei acceptate, ceea ce constituie „transferul pozitiv“.

Ramine intrebarea: de ce anumite psihanalize nu reusesc (chiar daca interpretarile sint corecte, chiar daca peripetiile transferului nu duc la o contestare a terapeutului de catre bolnav)? La asta se poate raspunde, in termenii lui Empedocles: pentru ca actioneaza neikos, conflictul, „cearta“. in om nu sint la lucru numai instinctele vietii, ci si cele ale mortii. in timp ce Eros lupta pentru placere, Thanatos se manifesta numai pentru a mentine si accentua suferinta. in termeni pozitivi, Thanatos e invizibil, imperceptibil. Prezenta lui se manifesta doar prin opozitie, negatie.
De ce anumiti oameni au totul pentru a fi fericiti si totusi nu sint fericiti? Aceasta intrebare poate fi extinsa si la alte situatii existentiale decit la cele terapeutice. De ce, dimpotriva, in culmea mizeriei si chiar a suferintei, unii ramin senini, iubesc viata? Ipoteza unei pulsiuni negative ne poate explica acest paradox pe care nu numai practica clinica, ci si viata de toate zilele ni-l pune in fata.

Sint oameni – numerosi – pentru care existenta nu are coerenta, nu are verticalitate, nu sta in picioare, daca nu transporta cu ea si o doza de suferinta. Asa cum pe valea unui fluviu nu curge numai apa, ci si pietris. O psihologie care se bazeaza doar pe principiul placerii, asa cum a fost prima psihanaliza freudiana (inainte de anii 1920), nu poate satisface faptul, usor observabil, ca oamenii, multi oameni, persevereaza in suferinta.
in mai multe rinduri, Freud a spus ca pulsiunea Vietii sta in slujba pulsiunii mortii (liber interpretat, viata, prin insasi curgerea si „exercitarea“ ei, alearga catre moarte). Dar am putea spune ca viata este si patronul servitorului ei: principiul mortii e in slujba vietii, de vreme ce, pentru a trai in conformitate cu exigenta teribila a supraeului, viata trebuie sa se constringa pe sine, consimtind uneori supremul sacrificiu.