Autor: 
Categoria: 
Cu Simfonia a III-a de Gustav Mahler, sub bagheta dirijorului Christian Badea, şi cu un program integral Beethoven, sub conducerea maestrului Horia Andreescu, se inaugurează noua stagiune de la Filarmonica „George Enescu“ şi de la Studioul „Mihail Jora“ al Radiodifuziunii Române. O stagiune plină de concerte de marcă, cu dirijori şi cu solişti prestigioşi. Îmbunătăţirea programelor curente din ultimii ani a constituit un preambul la Festivalurile „Enescu“, momente de vîrf ale vieţii muzicale româneşti. Avem ocazia, astfel, nu doar să urmărim mari muzicieni sau ansambluri orchestrale şi să ascultăm muzică de cea mai bună calitate, dar şi să ne raportăm la ceea ce se întîmplă prin lume. Unde ne aflăm şi ce putem face ca să fim şi noi, la un nivel rezonabil, pe piaţa internaţională a muzicii. Culte, desigur.
Iată ce notează Constantin Noica în articolul său „Sufletul românesc şi muzica“:
„Nici unul dintre bărbaţii mari de la 1848 – observa într-un rînd un învăţat român – n-avea o înţelegere deosebită pentru muzică. Fiii de boieri de acum un veac au asimilat totul, în ce priveşte artele pe care le întîlneau în străinătate, nu însă şi muzica. Nici astăzi, poate, nu avem destulă pricepere în această privinţă. Fiindcă muzica cere nu numai inteligenţă...
Dar timpul nostru tocmai aceasta aduce: o înţelegere muzicală a lucrurilor; un tulburător triumf al muzicii. Există, de pildă, suflete şi naţiuni care ştiu să «orchestreze», în timp ce altele nu ştiu. De ce cîştigă bătălii cîte o naţiune? Pentru că, poate, n-a avut nici un mare muzician – ne-a venit în minte, într-o bună zi. Nu orchestrează; nu gîndeşte simfonic; nu cîntă cu adevărat. Iar timpul nostru, ca orice timp în care «elementele» tind să se individualizeze, are nevoie de contopire şi muzică.
În sufletul cult românesc, tăiat prea mult în colţuri, cîteodată, divizat de lucruri şi de sine prin cezurile necruţătoare ale inteligenţei, timpul nostru vine să verse armonie şi simţul întregului. Şi nu numai armonie sau simţ al întregului. E ceva material în muzică, nu o simplă idee poetică, iar de materie are nevoie un suflet, solicitat prea mult de teoretic şi teorie, cum este acest inteligent suflet cult românesc.
De aceea, fenomenul cultural cel mai adînc, poate, ce se petrece de cîţiva ani în România e sporirea interesului pentru muzica cea mare. Cînd vezi sălile acestea pline, ale concertelor, cînd asculţi programele de zile mari ale radioului, poţi nădăjdui că sufletul nostru cult va şti mai mult, va înţelege mai mult, mîine. E adevărat că există mulţi snobi: iară e adevărat că mulţi nu gustă din muzică decît voluptatea muzicii. Dar dacă arta nu e o formă superioară de bucătărie, atunci ceea ce se întîmplă astăzi are un sens de cultură. Timpul nostru ne trimite prin muzică un mesaj rafinat – ca să-i înţelegem întunericul şi luminile.“
Ce ar mai fi de adăugat acum, în 2008? Că vremurile se schimbă, ba chiar că oamenii mai şi mor, că spiritul şi cultura română, departe de a se „aşeza“, sînt într-o altă nouă fierbere şi căutare de sine, că – orice şi oricum ar fi – muzica rămîne un aliat de nădejde pentru viitor. Că ne-om globaliza au ba, că vom şti sau nu cine am fost sau am fi vrut să devenim. Ajunşi în acest punct, am putea funcţiona şi pe cont propriu, pe alese.
RSS Feed
Newsletters