OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Laura Pamfil

Noica necunoscut. De la uitarea fiinţei la reamintirea ei

Editura Biblioteca Apostrof şi Casa Cărţii de Ştiinţă, Colecţia „Filosofie românească“, Cluj-Napoca, 2007, 288 p.

Dacă în perioada antedecembristă, dincolo de zecile de articole de întîmpinare a cărţilor publicate, singurul studiu mai întins despre opera lui Constantin Noica a fost acela al prietenului său Alexandru Paleologu1, după 1989, filozoful de la Păltiniş s-a aflat în atenţia nu numai a exegeţilor, ci şi a întregii lumi culturale româneşti. Cum era şi firesc, iniţial a prevalat abordarea biografiei acestuia, ocultată sau doar parţial „livrată“ înainte, precum şi a biografiei celorlalţi colegi de generaţie, în frunte cu mentorul lor adulat. Apoi, au apărut – pe lîngă studii consistente – cărţile semnate de Isabela Vasiliu-Scraba, Ion Dur (două cărţi), Ion Hirghiduş, Ion Ianoşi, Ion Militaru, Alexandra Laignel-Lavastine, Cornel Moraru, Florica şi Marin Diaconu, Andrei-Dragoş Giulea, Oana-Magdalena Gherman, Sorin Lavric (două cărţi) şi Laura Pamfil. Cartea acesteia din urmă – Noica necunoscut. De la uitarea fiinţei la reamintirea ei – mi se pare a fi cea mai comprehensivă şi penetrantă introducere în ontologia noiciană din cîte s-au publicat pînă acum. Faptul nu surprinde, căci tînăra exegetă este o bună cunoscătoare a lui Heidegger: a cercetat şi a scris, pentru licenţa în filozofie, Receptarea lui Heidegger în Franţa, iar apoi a tradus cartea lui Michel Haar, Heidegger şi esenţa omului (Humanitas, 2003). În sfîrşit, în anul 2005 a finalizat un doctorat despre Tradiţie şi originalitate în ontologia lui C. Noica, din care a ieşit cartea de faţă.

+ Noica şi tradiţia

Considerînd că lucrarea fundamentală a lui C. Noica, Devenirea întru fiinţă, continuă să fie, şi după un sfert de veac de la publicarea ei, „un mister greu de descifrat“, întreţinut şi de autor, care nu şi-a dezvăluit niciodată sursele, Laura Pamfil îşi propune o hermeneutică a izvoarelor acestei cărţi şi, prin extensiune, a ontologiei noiciene, fiind inspirată de maniera în care Jacques d’Hondt a cercetat sursele ascunse ale filozofiei lui Hegel. Ca atare, Noica va fi „confruntat“ cu Parmenide şi Platon, dar şi cu Hegel şi Heidegger, incursiunile autoarei în filozofiile greacă şi germană fiind nu numai captivante şi realizate cu virtuozitate stilistică, ci şi convingătoare. Decelînd paradoxuri şi contradicţii în construcţia filozofică noiciană, Laura Pamfil îşi propune – şi reuşeşte – să reliefeze legăturile lui Noica cu tradiţia, precum şi originalitatea gîndirii lui, cîtă vreme el a preluat sugestii, nu în literă, ci în spirit, atît de la filozofii antici greci, cît şi de la Hegel şi Heidegger. Apropriindu-şi prioritatea acestui demers – căci, zice domnia sa, „nimeni pînă acum nu s-a ocupat consecvent de analiza surselor tradiţionale ale ontologiei lui Noica“ –, Laura Pamfil păcătuieşte fie prin trufie, fie prin necunoaştere. Nu este însă singurul caz în care exegeta face afirmaţii hazardate. Astfel, afirmă autoarea în acelaşi ton, „nu s-a scris încă vreun studiu hotărîtor privitor la sensul istoriei şi istorismului la filozoful discutat şC. Noica – n.n.ţ“, uitînd că acest lucru l-a făcut Ion Militaru în cartea sa Constantin Noica şi critica Occidentului (Cartea Românească, 2001). O altă afirmaţie riscantă este aceea potrivit căreia lipsa unei doctrine etice explicit formulate de Noica a fost remarcată doar de către Sorin Vieru, „primul“ şi „unicul comentator“ al acestei carenţe ce minează sistemul filozofului de la Păltiniş. În realitate, acest fapt a fost constant reiterat după 1990, fiind regăsibil la Nicolae Belu, Marin Diaconu, Ion Dur şi la alţii.

Laura Pamfil se arată a fi preocupată nu numai de sursele ascunse ale filozofiei lui C. Noica, ci şi de receptarea contradictorie, în posteritate, a acestuia. Ca atare, la cele şapte capitole de rotundă şi sistematică interpretare a ontologiei lui Noica adaugă un deconcertant capitol intitulat „Note pe marginea ispitelor istorice. Cîteva neînţelegeri postume“. Deşi scopul vizat este demontarea unor malentendu-uri în care l-a plasat posteritatea pe Noica, autoarea nu reuşeşte acest lucru, ba dimpotrivă, sporeşte parcă taina! Concret, este vorba de relaţiile dintre tînărul Noica şi Nae Ionescu, a cărui charismă s-a exercitat pînă la urmă şi asupra celui mai filozofic cap al generaţiei. Teza pe care vrea s-o demonstreze de data aceasta Laura Pamfil este aceea că „Noica nu a fost un admirator al mentorului generaţiei şNae Ionescu – n.n.ţ, aşa cum se crede adesea din pură vulnerabilitate în faţa refrenelor publice, şi nu a intrat nici în legionarism, nici în îngheţul comunist sub imperativele acestui model“. Că asumarea legionarismului de către Noica nu a avut loc sub influenţa naeionesciană este un secret al lui Polichinelle! Nicăieri n-a sugerat Noica aşa ceva, ba mai mult, în numărul închinat de Buna Vestire fostului său prim-redactor, „camaradul“ Mihail Polihroniade, mort în represaliile abătute asupra Gărzii de Fier, Noica publică, alături de Haig Acterian, Grigore Manoilescu şi Gheorghe Ţopa, articolul „Apelul Axei“, în care recunoaşte expres că „mulţi au sfîrşit prin a sluji Legiunea datorită lui Mihail Polihroniade“ şi că „începutul credinţei noastre îl datorăm lui Mihail Polihroniade“2.

Laura Pamfil nu a studiat cu atenţie publicistica lui Noica, şi de aici concluzia sa eronată. Domnia sa îl interpretează pe Arşavir Acterian tendenţios, preluînd din „amintirile“ acestuia doar ceea ce-i justifică teza. Într-adevăr, A. Acterian afirmă că, în anii studenţiei, Noica s-a aflat în apropierea lui P.P. Negulescu – care şi l-a dorit asistent –, recuzînd atunci orice interes pentru filozofia lui Nae Ionescu. Mai tîrziu însă, A. Acterian îşi va aminti de convertirea lui Noica: la doar cîţiva ani de la „fulminanta execuţie“ de prin anii 1930-1931, acesta „a scris elogios despre Nae Ionescu, subliniind latura teologală a viziunii filozofice naeionesciene“3. De altfel, articolul în cauză – „Ce învaţă «filozofii» de la Nae Ionescu“4 – îl are în vedere şi Laura Pamfil, care însă îl citeşte, prin grilă proprie, exact pe dos: ceea ce lui A. Acterian îi pare elogios autoarea consideră a fi „un articol neaşteptat de virulent“. Articolul lui Noica este mai degrabă realist, fiind la o distanţă mare atît de virulenţă, cît şi de hagiografie. În primul rînd, Noica nu persiflează preocupările teologice ale lui Nae Ionescu. Chiar dacă scandaloase pentru mentalitatea unora, ele i se par fireşti, ba chiar necesare, şi găseşte că profesorul este „bine aşezat“ în problemele de teologie, preferînd unor discuţii vechi şi superflue – despre distincţiile şi raporturile dintre teologie şi metafizică sau dintre teologie şi ştiinţă sau artă – abordarea directă a unei probleme centrale pentru om, aceea a mîntuirii. Faptul că publică asemenea articole într-o „foaie zilnică“ i se pare, de asemenea, firesc5, şocînd doar pe cei nepreveniţi asupra acestui lucru. O face – Nae Ionescu – atît de la catedra universitară, cît şi în revista Predania, convins că o asemenea problemă „nu se poate pune decît în cuprinsul religiei“. Iar Noica este de acord şi, dacă persiflează ceva, atunci este iluzia filozofiei – inclusiv a celei mai noi discipline a acesteia, filozofia existenţei – de a da soluţii problemei omului. În acest context, el valorizează „articolaşele“ de gazetă ale lui Nae Ionescu în raport cu tratatele de filozofie „groase, cu note şi apendice“. Nici vorbă să facă referire, cum afirmă Laura Pamfil, la „subţirica“ operă naeionesciană!

+ Destinul cultural

al lui Nae Ionescu

Autoarea nu arată de ce este „revoltat“ Noica, lăsînd să se înţeleagă că dezacordul provine din faptul că Nae Ionescu „spune în chip ocazional ce are el mai bun de spus“. Da, Noica remarcă destinul straniu al lui Nae Ionescu, acela „de a sta în marginea gîndirii sistematice, în marginea filozofiei constituite, în marginea şcolii şi, totuşi, de a învăţa lucruri bune pe ceilalţi“6. „Revolta“ sa, cîtă a fost, era determinată de faptul că profesorul Nae Ionescu „ar avea lucruri mai bune de scris decît aproape toţi gînditorii din sud-estul european... şi totuşi nu vrea să scrie!“7. Noica dădea aici expresie stupefacţiei resimţite de elita intelectuală românească interbelică – şi, în primul rînd, de adepţii sau admiratorii săi – în faţa refuzului profesorului de a-şi scrie şi tipări opera. Pînă atunci, cursurile sale circulaseră stenografiate. Iar Noica se va implica, după moartea lui Nae Ionescu, în publicarea cursurilor acestuia, alături de Mircea Vulcănescu, Constantin Floru, Vasile Băncilă şi de alţii, iar apoi, cu aceiaşi şi cu alţi discipoli ai profesorului, va înfiinţa Asociaţia „Nae Ionescu“.

+ Cum poate fi citită istoria

În loc să recunoască această preocupare a lui Noica drept o expresie a devoţiunii lui, Laura Pamfil deformează încă o dată lucrurile: potrivit autoarei, Noica manifestă „scepticism în privinţa calităţii lor şa cursurilor – n.n.ţ şi înclină, în răspărul acribiei filologice vulcănesciene, să le publice pe toate 14 «aşa cum erau»“. Dacă ar fi fost sceptic în privinţa calităţii cursurilor, ar mai fi pledat oare Noica pentru publicarea tuturor celor 14? Nu sesizează Laura Pamfil contradicţia? Noica nu pune în discuţie aici calitatea cursurilor „editate în general atît de corect de D.C. Amzăr“, ci geniul filologic al lui Mircea Vulcănescu şi dorinţa acestuia de a face întotdeauna lucrurile bine! Or, cursurile ţinute liber de Nae Ionescu, care lăsa impresia că îşi elaborează pe loc ideile, nu meritau, potrivit lui Noica, „o atentă filologie de text“. În primul rînd, pentru că aceasta solicita mult timp – or, era război şi timpul nu mai avea răbdare, cum se va vedea ulterior, căci numai patru cursuri au fost publicate – şi apoi, se subînţelege, pentru că o asemenea „acribie“ ar fi deformat gîndul naeionescian.

În altă ordine de idei, nu mai este azi un secret pentru nimeni viaţa cvasiluxoasă pe care a dus-o Nae Ionescu: vilă, limuzină ultimul tip, iaht etc., fără să fi avut demnităţi bine plătite. Şi toate acestea în discordanţă cu cele susţinute în gazetăria sa politică. Dar aceasta este o altă problemă. Interesează aici afirmaţia Laurei Pamfil că Noica ar fi făcut aluzie la „preferinţa şlui Nae Ionescu – n.n.ţ pentru traiul bun în defavoarea muncii de intelectual autentic“, atunci cînd, în acelaşi articol din iunie 1937, tînărul filozof constata că, „deşi nu-i lipseau mijloacele materiale“, profesorul „nu vrea să scrie tratate“.

Laura Pamfil nu demonstrează – şi nici nu putea, cu datele pe care le utilizează – că Noica n-a fost admirator al lui Nae Ionescu. Dimpotrivă, citite corect, în spiritul lor, iar nu scoase din context, trunchiat, articolele „Ce învaţă «filozofii» de la Nae Ionescu“ şi „Amintiri despre Mircea Vulcănescu“8 denotă preţuirea la superlativ a lui Noica pentru Nae Ionescu9, pe care şi mai tîrziu, în anul 1973, îl va considera drept „unul dintre cele mai uluitoare spirite pe care le-a produs cultura românească“10. Nu întîmplător, la apariţia Jurnalului filozofic (în 1944), Şerban Cioculescu, în cronica făcută cărţii, îl prezintă pe C. Noica drept descendent al şcolii sofistice a lui Nae Ionescu, „maestru pernicios“ de la care a deprins nu numai dialectica, ci şi „tonul oral, familiar al controversei“. În plus, obsesia Şcolii, scrie Şerban Cioculescu, provine tot de la Nae Ionescu, căci mitul Şcolii este „pur şi simplu năist“11. Nu mai insistăm: „acasă“ atunci cînd abordează hermeneutic opera noiciană, Laura Pamfil este puţin familiarizată cu biografia lui C. Noica, drept care capitolul amintit ar fi putut lipsi.

Vom mai exprima o nedumerire: cum se poate ca, într-o carte – la origine teză de doctorat – despre cel care ţinea atît la adevăr, cît şi la exactitate, bibliografia să îmbrace o formă stupefiant de eronată? În primul rînd, trimiterile la reviste sînt, în aproape toate cazurile, nu doar greşite, ci chiar derutante. Spre exemplu, se trimite la două studii ale lui Mircea Flonta, ambele apărute în Revista de filozofie, nr. 44 din 1997. Dar cîte numere din revista respectivă au apărut în 1997? Deducem că este vorba de anul 44, avînd în vedere numerotarea începută în 1953, cu Cercetări filozofice! Corect, trebuia anul şi numărul sau numerele, eventual şi lunile apariţiilor. La fel se procedează şi cu numerele (?) 20/1935, 18/1971 şi 29/1982 din aceeaşi publicaţie etc. Eroarea se păstrează şi în cazul altor reviste: la Revista Fundaţiilor Regale, 1/1934 este, de fapt, An I, nr. 12, decembrie 1934, iar la aceeaşi revistă, nr. 2/1935 este Anul II, nr. 7, iulie 1935! Confuzia între an şi număr se menţine şi la alte reviste cu apariţie lunară (Gândirea, Gând românesc etc.), ca să devină totală la cele săptămînale – ce înseamnă Vremea 10, 1937 şi, cu atît mai mult, 22, 2003?! Sigur, bibliografia este selectivă, iar selecţia subiectivă. Dar să omiţi lucrările lui Ion Militaru, Sorin Lavric, A.D. Giulea etc. sau studii precum acelea ale lui A. Marino, E. Simion, G. Bondor etc. şi să reţii, în schimb, articolaşul lui Mircea Dinescu din 1986 despre „ghetrele lui C. Noica“ mi se pare o cădere în ridicol.

Dincolo de aceste observaţii, cartea Laurei Pamfil – meritorie încercare de scoatere a lui C. Noica din „uitare“ – se dovedeşte, la lectură, interesantă şi stimulatoare.

––––––––––––––

1. Alexandru Paleologu, „Amicus Plato sau Despărţirea de Noica“, în Ipoteze de lucru, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, pp. 7-67.

2. A se vedea Buna Vestire, Anul XIII, nr. 19, 29 septembrie 1940, p. 2.

3. Arşavir Acterian, „Noica, Cioran şi Nae Ionescu între filozofie şi religie“, în Privilegiaţi şi năpăstuiţi, Editura Institutul European, Iaşi, 1992, p. 113.

4. Doar că A. Acterian îl datează greşit, 1936; vezi idem.

5. În Cuvântul au mai fost publicate articole cu subiecte teologice şi de către Mircea Vulcănescu, Gheorghe Racoveanu etc. Alte „foiţe“ conectate la dezbaterile teologice au fost Credinţa, Ultima oră şi altele. Să nu uităm însă că Nae Ionescu editase în 1928 – desigur, pentru elita intelectuală – revista de spiritualitate ortodoxă, în limba franceză, Logos.

6. Vezi „Ce învaţă «filozofii» de la Nae Ionescu“, în Vremea, Anul X, nr. 490, 6 iunie 1937, p. 4.

7. Idem.

8. Publicat ca prefaţă la Mircea Vulcănescu, Pentru o nouă spiritualitate filosofică. Dimensiunea românească a existenţei, vol. I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996, pp. 5-10. S-ar mai putea aminti, în acest context, şi articolul eludat de Laura Pamfil, „Nae Ionescu şi spiritul de şcoală“, publicat de C. Noica în Convorbiri Literare, Anul LXXVI, numerele 5-6, mai-iunie 1943, pp. 353-366, despre cele „zece subiecte de doctorat“ regăsibile doar într-un curs al lui Nae Ionescu (Istoria logicii).

9. Să reiterăm aici cele scrise de C. Noica în articolul „Nae Ionescu“ din Buna Vestire (Anul IV, sem. II, nr. 12, 21 septembrie 1940, p. 2): „Cînd, acum şase luni, Nae Ionescu începea călătoria sa din urmă, am simţit că pleacă dintre noi logos-ul. El ne dăduse întotdeauna cuvîntul care dezleagă. Pleca, odată cu el, cheia lucrurilor în mijlocul cărora trăiam. Aveam să ne mai simţim vreodată liberi, aşa înglodaţi în nedesluşit cum rămîneam fără el? Nimeni n-a mijlocit mai bine între noi, cei tineri, şi învăţătură; între noi şi sensul romînesc; între noi şi noi înşine“. Şi, în sfîrşit, cum explică Laura Pamfil faptul că Noica a făcut impoliteţea de a dedica teza de doctorat (Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou), în 1940, defunctului Nae Ionescu, şi nu conducătorului său, P.P. Negulescu?

10. Vezi Constantin Noica, „Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spiritului în cele trei ţări româneşti“, în Viaţa Românească, Anul LXXXVIII, nr.1, ianuarie 1993, p. 7.

11. Şerban Cioculescu, „Un sofist al «trăirii»: Constantin Noica“, în Aspecte literare contemporane, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 710.