OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Raymond Aron
Spectatorul angajat
Traducere din limba franceza de Miruna Tataru-Cazaban, Editura Nemira, Colectia „Politica“, 1999, 140 p., f.p.


Putini ginditori de anvergura lui Raymond Aron (1905-1983) au avut o soarta postuma atit de contradictorie: revendicat ca maestru spiritual aproape in egala masura de catre liberali si de conservatori, atacat cu furie – inca din timpul vietii – atit dinspre stinga de mai toate nuantele, cit si dinspre dreapta gaullista, figura tutelara a unui Centre de Recherches Sociales (aflat sub directia lui Pierre Rosanvallon) care ii poarta numele, bucurindu-se de o notorietate crescinda in Europa, ignorat insa in mediile americane, ultimul mare liberal francez al secolului al XX-lea pare sa incomodeze – si sa intimideze! – pe toata lumea.

Descendent al unei vechi familii evreiesti din Lorena (unul dintre stramosii sai l-a ingrijit pe Ludovic al XIV-lea), Raymond Aron a avut o exemplara biografie intelectuala; a absolvit, la liceul Henri IV, celebra khagne, clasa pregatitoare pentru viitorii studenti ai Scolii Normale Superioare. I-a avut profesori, in acesti ani de tinerete, mai intii pe Alain (al carui pacifism il va repudia ulterior, sub impresia adinca lasata de deceniile de conflicte militare si ideologice la care a asistat), apoi, ca „normalian“, pe Léon Brunschvicg, cu care va studia filozofia. La inceputul anilor ’30 petrece la Köln un stagiu, traditional in disciplina sa, de trei semestre, dupa care se instaleaza la Berlin pentru a ramine acolo, timp de doi ani, la Institutul Francez, post in care ii va urma fostul sau coleg Sartre.
Dupa intoarcerea acasa, e inrolat, o data cu izbucnirea razboiului, in armata franceza, in serviciul meteorologic; paraseste Franta in 1940, urmindu-l pe colonelul de Gaulle in Anglia, unde va conduce oficiosul fortelor franceze libere, La France libre. Intors in Franta dupa 1944, functioneaza, pentru o scurta vreme, ca angajat al Ministerului Informatiilor Publice, condus la acea data de André Malraux. Tot din aceeasi perioada dateaza efemera sa angajare politica (1947-1951), in la fel de efemerul Rassemblement pour le Peuple Français, partid infiintat de generalul de Gaulle.

Din acel moment, cariera lui Aron se va imparti, pina la sfirsitul vietii sale, intre, pe de o parte, cursurile tinute la Sorbona, la Collège de France si in multe alte centre universitare din Statele Unite, Marea Britanie si Germania si, pe de alta, impresionanta sa activitate jurnalistica, desfasurata mai intii la cotidianul Le Figaro (1947-1977), apoi la saptaminalul L’Express.
Iata, in datele sale principale, continutul de natura biografica al recentei aparitii de la Editura Nemira, intitulata Spectatorul angajat. Interviu cu Jean-Louis Missika si Dominique Wolton. Publicat in colectia „Societatea politica“, initiata si dirijata de Cristian Preda (el insusi un autor apartinind celei de-a doua generatii de aronieni, caci si-a trecut un doctorat in stiinte politice la École des Hautes Études en Sciences Sociales sub conducerea lui Pierre Manent, unul dintre cei mai inzestrati discipoli ai lui Aron), volumul reprezinta probabil cea mai buna introducere in opera (altfel neobisnuit de complexa si de ramificata, cu multiple etaje disciplinare) acestui influent reprezentant al liberalismului contemporan.

In forma sa originala, cartea a aparut in 1981, cu numai doi ani inainte de disparitia lui Aron; semnificatia ei e deci cu atit mai importanta, caci ar putea fi citita astfel si ca un ultim act confesiv, o justificare retrospectiva, lucida – si nu lipsita de un ton tragic – a sensului unei vieti care practic s-a confundat cu istoria atit de agitata a Frantei secolului XX. Initial, fusese vorba de realizarea unei serii de trei emisiuni tv pentru postul Antenne 2, sub titlul Raymond Aron – spectateur engagé, al caror text a fost apoi transpus in forma tiparita – de unde si colocvialitatea replicilor, fluenta si accesibilitatea textului, in ciuda temelor de discutie, uneori extrem de serioase.
Ispita unei lecturi anecdotic-senzationaliste e desigur prezenta aici, caci Aron s-a aflat multa vreme in compania unor ilustri intelectuali sau oameni de stat fata de care s-a purtat, cu rare exceptii, fara menajamente. La un moment dat, declara, cu umor, ca a reusit performanta de a se certa cu toti presedintii republicilor a IV-a si a V-a, in afara de Valéry Giscard d’Estaing, cu care oricum nu fusese niciodata excesiv de amabil.

Fireste, e insa mai mult decit atit: Spectatorul angajat reproduce, la scara proprie, straturile multiple ale masivului corpus de opere aronian (a se vedea, in aceasta privinta, bibliografia de la sfirsitul cartii, cuprinzind citeva zeci de titluri impartite in nu mai putin de noua categorii), care reflecta de altfel preocuparile diverse ale autorului insusi. Intr-adevar, problema identitatii profesionale a lui Raymond Aron e una dintre cele mai dificil de transat, caci cum l-am putea descrie? Ca sociolog? Teoretician al politicului? Filozof al istoriei? Istoric al ideilor? Analist al fenomenului totalitar? Toate la un loc – dar atunci unde se gaseste accentul principal? Raspunsul e greu de dat; ca si alti importanti intelectuali francezi ai ultimelor decenii, ca de exemplu François Furet sau Alain Besançon, Aron a practicat cu consecventa un discurs plural, metodologic vorbind, chiar de la debutul sau din 1935, cu La sociologie allemande contemporaine, urmat imediat de Essai sur la théorie de l’histoire dans l’Allemagne contemporaine si de Introduction à la philosophie de l’histoire, teza sa de doctorat, pe care a sustinut-o in 1938.
Proiectul cartii tine si el seama de complexitatea reflectiilor lui Aron, ireductibile la o singura latura, fie ea oricit de fertila in concluzii: convorbirile se desfasoara, pentru fiecare dintre sectiunile cartii, pe trei planuri distincte: unul legat de dezbaterile intelectuale din epoca – poate cel mai interesant pentru cititorii romani – si alte doua referitoare la evolutiile politice interne si evenimentele internationale.

Pentru cititorii sai francezi, Raymond Aron a reprezentat dintotdeauna la bête noire a stingii, fie ea comunista sau social-democrata. Situat mai intotdeauna à contre-courant, prin raportare la sentimentul public general – sint notorii luarile sale de pozitie anti-gaulliste, sprijinirea independentei Algeriei (intr-un moment foarte delicat), critica dura adresata derivelor gauchiste, fie ca era vorba de orbirea ideologica fata de natura totalitara a socialismului real, fie de anarhismul sindicalist al revoltelor din mai 1968. In ceea ce priveste relatiile sale cu generalul de Gaulle, ar putea fi amintit un articol publicat de Aron inca in 1943, in La France libre, intitulat L’Ombre de Bonaparte, o analiza (aluziv transparenta) a „cezarismului popular“ unde autorul a introdus o fraza care a atras asupra sa furia si neincrederea perpetua a gaullistilor fideli: „Le césarisme populaire est tout à la fois l’anticipation et la version française du fascisme“. Mai tirziu, in plina criza algeriana, insusi generalul avea sa exclame: „Il n’a jamais été gaulliste“. (Tot lui i se atribuie o caracterizare acida, pronuntata la un dineu oficial la Palatul Elysée, dupa lectura unuia dintre articolele mai severe ale filozofului: „journaliste à la Sorbonne et professeur au Figaro“.)

De altfel, aceasta angajare politica directa a produs si doua dintre cele mai cunoscute pamflete ale francezului: La tragédie algérienne (1957), o splendida analiza a ratiunilor sociale si economice care impuneau desprinderea Algeriei de Franta, si La Révolution introuvable, scrisa cu ocazia evenimentelor din 1968, cind a devenit peste noapte calul de bataie al tuturor, in frunte cu Sartre… Fata de personajele evenimentelor respective, Aron a pastrat toata viata o anumita mefienta; cei doi intervievatori se aflasera si ei in rindurile protestatarilor, ceea ce da nastere unuia dintre cele mai corozive schimburi de replici din carte. Revendicindu-se, daca nu in litera, macar in spiritul contestatar afisat cu ostentatie, de la fervoarea momentului amintit, „noii filozofi“ aparuti la sfirsitul deceniului al optulea (ca André Glucksmann, Bernard-Henri Lévy, Jean-Marie Benoist sau Jean-Luc Marion; sa-l trecem si pe Daniel Cohn-Bendit?), cu retorica lor inflacarata de „descoperirea“ tardiva a totalitarismului sovietic, dupa (prea) rapida convertire de la maoism (de exemplu…) la un antistalinism radical ii trezesc lui Aron reactii sarcastice.
Ceea ce, fara indoiala, era un motiv in plus de discreditare: o generatie intreaga de soixante-huitards il citeste pe celebrul filozof printr-un rigid filtru ideologic. „Era inteligent, dar de dreapta“, isi amintesc Missika si Wolton despre perceptia pe atunci curenta in mediile universitare (si mai larg culturale) franceze…

De fapt, pentru a-i face dreptate memoriei sale, ar trebui amintit ca la vremea cind se desfasura dialogul din Spectatorul angajat fiinta deja o „scoala aroniana“, chiar daca maestrul insusi, dintr-o modestie lesne de inteles, refuza sa ii recunoasca existenta. Gruparile de intelectuali din jurul revistelor Agora (publicatie de el infiintata), Commentaire, Le Débat si La Pensée Politique, scriitori ca Luc Ferry si Alain Renaut – autori ai unei faimoase carti, deschis polemice, intitulata La Pensée ’68 –, deja amintitii Alain Besançon, Pierre Manent si altii il considera astazi o referinta inevitabila pentru oricine e interesat de liberalismul contemporan.
Fara sa isi construiasca vreodata o ascendenta de gindire liberala – fapt analizat intr-un context mai amplu de Cristian Preda, prefatatorul volumului despre care e vorba aici –, Aron s-a referit, cu toate acestea, insistent la trei autori care i-au marcat decisiv evolutia intelectuala: Montesquieu, Tocqueville si Max Weber. Despre Weber, Aron a scris printre primii in Franta; de altfel, capitolul cel mai consistent din cartea sa de debut ii e consacrat, cu destul timp inainte ca germanul sa isi cistige notorietatea in sfera disciplinei sale. Exista insa intre cei doi si un punct de ruptura: e vorba de distinctia weberiana dintre o etica a responsabilitatii si una a convingerii.

In vreme ce in al doilea caz esti liber sa faci ce vrei indiferent de consecinte, in primul optiunea e constrinsa de consecintele sale. Germanul nu ofera nici un criteriu servind la a o prefera pe una alteia, caci dupa el, valorile sint o chestiune de alegere irationala, ceea ce declanseaza replica lui Aron; chiar daca din punct de vedere sociologic exista o pluralitate ireductibila de valori, aceasta nu inseamna si ca de aici se poate deriva o filozofie politica pesimista. Confruntat cu imperativul alegerii, Aron se indreapta atunci, fireste, catre o etica a responsabilitatii dublata de moderatia politica. Sa mai adaugam si ca tot lui Weber i se datoreaza, in ultima instanta, elaborarea tipurilor ideale ale regimurilor politice descrise in Démocratie et totalitarisme.

Responsabilitate, prin urmare, dar si angajare politica in sensul propriu al cuvintului? Cu toata admiratia pe care i-a purtat-o lui Machiavelli, in aceasta privinta Aron si-a pastrat independenta, caci nu a fost niciodata, indiferent de cit de asiduu era citit de politicieni, un „consilier al printului“, ci – poate – doar unul al „providentei“, indeplinind o functie nu atit „constructiva“, cit mai ales una critica. Altii nu au avut, desigur, reticenta sa. Malraux a fost ministru, Léon Blum la fel. La caderea zidului Berlinului, Glucksmann si-ar fi dorit o ambasada in Est, care nu i-a fost totusi oferita. Facind un joc de cuvinte, Raymond Aron ar fi fost, in ultima instanta, un „consilier al consilierului printului“; fostul secretar de Stat din administratia Nixon, Henry Kissinger, i-a fost elev…

Titlul acestei carti spune, desigur, mai mult decit s-ar putea intrevedea la o lectura grabita, caci, daca vreti, el se refera la modul in care filozoful si sociologul francez a inteles sa reactioneze fata de evenimentele si de provocarile unui secol care a repus in discutie fundamentele politice, sociale si morale ale Europei moderne; daca am vorbi despre Aron in termenii unui discurs biografic, asa cum ne indreptateste, in fond, materia acestui volum, probabil ca cel mai adecvat ar fi s-o facem, cu tot riscul de a cadea in hagiografie ieftina, cu reverenta datorata unei personalitati de certa anvergura – atit intelectuala, cit mai ales morala. Figura lui a reprezentat, ani de-a rindul, constiinta nefericita a unei Frante prinse in virtejul derapajelor de stinga si sfisiate de batalii ideologice. Vocea sa critica a fost (si continua sa fie chiar si dupa disparitia sa din viata) unul dintre acele repere impunatoare, indispensabile si solide care obliga intotdeauna la un test al luciditatii. Ciudat, dar astazi, in Romania, i se simte absenta…