OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-un sens mai simplu, puterea politica este definita drept „capacitatea unei persoane de a produce efecte scontate asupra celuilalt“ (B. Russel, F. Chazel). Din aceasta perspectiva putem aprecia ca presedintele Traian Basescu are din ce in ce mai putina putere politica. El a reusit intr-un timp relativ scurt sa intoarca majoritatea partidelor politice impotriva sa, prin modul sau abrupt de a face politica si de a-si exercita mandatul, in definitiv, puterea.

Ceea ce nu a inteles Traian Basescu a fost chiar fisa postului pentru care a candidat si a primit votul maselor in 2004. Puterea presedintelui nu este puterea pe care o visa domnia sa. Este limitata destul de mult chiar de Constitutie. Daca am reduce notiunea de putere la instrumentele pe care le are la dispozitie un actor politic in exercitarea acesteia, am constata ca Traian Basescu este un presedinte cu adevarat incorsetat, raportat la modul sau de a face politica si la puterea pe care el a sperat ca o va avea. Acolo unde PSD-ul si altii vad tentative ale presedintelui de a trece dincolo de Constitutie, noi vedem incercari chinuite ale acestuia de a se mentine in limitele legii fundamentale.

Cu acest tip de comportament politic, jucator, implicat, manifest, partinic, determinat, si cu pirghiile reale pe care le are la dispozitie, acelea putine fixate de Constitutie, plus acea voalata amenintare cu reintoarcerea la popor, presedintele nu putea obtine „efectele scontate“ in pozitiile pe care si le-a asumat. Cu stilul sau nu putea genera decit putere negativa, ceea ce a dus, intr-un final, la dinamitarea relatiilor dintre institutiile statului si a accentuat competitia politica. Puterea negativa este definita ca o putere ce produce efecte contrare intentiilor sau asteptarilor „detinatorului“ si descrie cazurile in care actiunea initiala a unui „actor“ il determina pe „un alt actor“ sa actioneze intr-un fel opus obiectivului vizat de primul (R. Dahl). Este, de fapt, cazul presedintelui Basescu, care a invitat la consultari zilele acestea o multime de „alti actori“, a caror principala activitate, citeva zile la rind, a fost sa-si creeze si pentru aceasta ocazie mandate de negociere contrare obiectivelor presedintelui.

Puterea politica nu se manifesta brut si univoc, intr-o singura directie, asa cum crede presedintele nostru. Si cu atit mai mult intr-o republica semiparlamentara ca a noastra, intr-un sistem politic cu numeroase partide, care ajung la un moment dat la guvernare. Dincolo de valenta sa coercitiva, puterea nu poate „supravietui“ fara componenta sa „cooperativa“ sau „consensuala“, ce trebuie sa traverseze la un anumit nivel intreaga clasa politica, nu doar persoana presedintelui si partidul care l-a propus pe acesta.
Nu intelegem de ce se bate apa-n piua cu „reformarea clasei politice“ prin reformarea sistemului electoral, respectiv adoptarea votului uninominal, intr-una din numeroasele sale forme, atita timp cit adevarata reforma politica trebuie sa fie una de natura constitutionala, si anume eliminarea confuziilor ce incadreaza puterea executiva si raporturile acesteia cu legitimitatea politica.

Printr-un mimetism neinspirat, premierul a ales sa reproduca comportamentul presedintelui fara sa inteleaga nici el diferenta dintre cele doua palate. Spre deosebire de Presedintie, Guvernul este un organ al statului de conducere colectiva. Nu poti face chiar totul de capul tau in Guvern, legile de functionare ale acestui organ executiv nu ar trebui sa-ti permita. in continuarea acestei idei, premierul nu are cum sa dea ordonante de unul singur, fara ca acestea sa fie contrasemnate de ministrii de resort (a se vedea cazul aminarii alegerilor europene). Daca premierul chiar doreste cu orice pret trecerea unei astfel de ordonante, mai intii trebuie sa aiba grija sa-i inlocuiasca pe respectivii ministri. Iar daca nu poate, d.p.d.v. politic, inseamna ca nu are sustinere parlamentara, deci, nu are ce cauta acolo, in fruntea Guvernului. Sint lucruri prea simple prin logica lor, dar noi asistam pasiv la siluirea Constitutiei noastre, devenita un fel de dama de societate cu care orice politican isi rezolva problemele atunci cind le are.

Pe de cealalta parte, presedintele Traian Basescu a reusit in doi ani de zile performanta de a-si schimba complet toti consilierii cu care a pornit la drum in 2005. Presedintia nu este un organ colectiv de conducere, este personalizata, raportata total la persoana presedintelui. Dar aceasta nu inseamna ca presedintele este omniscient, un luminat, un extracompetent care nu are nevoie de consilieri bine pregatiti de a caror parere sa tina seama. Cum spunea, de curind, intr-un editorial, C.T. Popescu „s…t datoria Presedintelui este sa se consulte cu un corp puternic de consilieri, cu partidele parlamentare, cu primul ministru, cu societatea civila, sa traga niste concluzii si sa le faca publice sub forma de declaratii. Care pot sa nu coincida cu parerile lui spersoanei – n.m.t Traian Basescu“.

Ideea care se desprinde este ca „uriasa legitimitate“ electorala, pe care o primeste de drept orice presedinte, trebuie dublata de multa competenta, ceea ce o singura persoana, fara un aparat puternic in spate, nu poate omeneste sa aiba. Guvernarea este o treaba complexa care presupune mai multi oameni. Si daca tot am vorbit despre imensa legitimitate a presedintelui si despre competenta care trebuie sa insoteasca exercitarea puterii executive, dumneavoastra unde ati vrea sa se ia deciziile majore, intr-un Guvern, organ cu conducere colectiva, sau intr-o Presedintie care, prin natura ei, produce relatiile univoce?
Sa schimbam deci aceasta inconsistenta constitutionala mai repede.