De rău augur începutul, de facto, al celui de-al doilea
mandat Băsescu. Chemate la Cotroceni pentru consultări pe marginea revizuirii
Constituţiei şi a priorităţilor legislative, PNL, PSD şi PC au dat cu ochii,
acolo, de apatrizii politici coordonaţi de Moş Teacă de Ilfov. Deranjaţi de
ceea ce au considerat, justificat, drept o legitimare nemeritată acordată
grupului mercenarilor din Parlament, liderii celor trei partide de opoziţie
s-au retras de la discuţii. În toamna lui 2009, în plină criză politică, primul
preşedinte Băsescu respingea, în virtutea prerogativei constituţionale care-i
dă dreptul să desemneze prim-ministrul, varianta Klaus Johannis, propusă de o
majoritate de peste 60%. În 2010, Băsescu al II-lea, doar aparent înţelepţit,
îi invită pe reprezentanţii unui autointitulat grup de independenţi, fără de
partid sau morală, să participe la discuţii importante pe tema modernizării
statului, de pe poziţii egale cu partidele parlamentare, motivînd că nu putea
ignora o parte dintre aleşi. Mai ales dacă de voturile respectivilor depinde
supravieţuirea famelicului Guvern Boc. Este doar un exemplu despre modul cum se
poate surpa o Constituţie, fie ea îmbunătăţită, dacă este „citită“ exclusiv
politic.
Traian Băsescu a „tăcut“ cîteva luni după alegeri. Această
discreţie a intrigat, iar mulţi erau convinşi că preşedintele reales îşi
pregăteşte atent revenirea în forţă în arena publică. Cantonamentul prelungit
era, totuşi, o bună terapie, după un an electoral epuizant pentru toată lumea.
Aceasta dacă Băsescu îmbrăca un echipament negru şi fluiera reluarea jocului
politic de la centru. Ar fi căpătat, astfel, un ascendent asupra tînărului şi
necoptului Victor Ponta – preocupat, în prezent, să adune în jurul său turma
social-democrată rătăcită – şi chiar asupra inamicului Crin Antonescu.
Un preşedinte ataşat, declarat, ideii de reformă totală –
constituţională, legislativă, instituţională – putea încerca să acorde ceva mai
mult respect Opoziţiei ca instituţie fundamentală în democraţie. În loc de
asta, Traian Băsescu invită la Cotroceni o adunătură pestriţă de transfugi
provenind din PSD şi PNL, onorîndu-i cu rangul de interlocutori de calibru,
înainte ca aceştia să-şi fi oficializat, măcar, viitoarea locantă politică.
Mişcare neinspirată. O dată pentru că a oferit aceeaşi muniţie expirată unei
opoziţii în pană de idei şi a aruncat dezbaterea politică înapoi în timp, în
momentul inflamat anterior alegerilor prezidenţiale.
În al doilea rînd,
deoarece prin această mutare lipsită de tact, marele proiect al modernizării
statului riscă să piardă altitudine şi să se prăbuşească în derizoriul unei
gherile de care lumea cu siguranţă s-a săturat. În al treilea rînd, pentru că
revizuirea Constituţiei are nevoie de mai multe voturi decît oferă
democrat-liberalii şi prietenii lor de conjunctură, udemerişti şi migratori. Pe
de altă parte, ţelurile prezidenţiale vizau, parcă, şi reforma clasei politice.
Cît de credibil mai este, însă, efortul de asanare a spaţiului politic, dacă el
se bazează tocmai pe traseişti, specie care trebuia de mult extirpată prin
reglementări mai dure?
Preşedintele a reluat, apoi, vechiul clişeu cu iz de şantaj,
potrivit căruia nu va negocia nimic din decizia suverană a poporului,
avertizînd partidele rămase credincioase bicameralismului că o eventuală
tentativă de a eluda rezultatul Referendumului din 22 noiembrie le va provoca
patimi electorale de nesuportat. Dacă ar merge cu onestitatea pînă la capăt,
aşa cum pretinde, Traian Băsescu ar trebui să recunoască faptul că acel
Referendum a fost doar o manevră populistă de a puncta electoral. Asta dacă nu
cumva crede sincer în unicameralism ca motor al unei iluzorii eficientizări a
activităţii legislativului, ceea ce ar fi chiar grav. Răul a fost făcut,
presiunea publică asupra partidelor există, dar ea nu ar trebui să anuleze
aprioric – cum sugerează preşedintele – dialogul pe tema uni- sau
bicameralismului. În fond, partidele o fac pe riscul lor. Preşedintele le
„promite“ însă, mai mult sau mai puţin voalat, că, în 2012, se va implica în
campania electorală şi nu va ezita să le amintească românilor cine s-a pus de-a
curmezişul voinţei lor exprimate la referendum.
Anul politic a început, ca şi cel economic, prost. Actanţii
s-au poziţionat pe vechile aliniamente de tragere. Cel mai important dintre ei,
aflat în vîrful piramidei, ar vrea, dar nu prea îi reuşeşte, să transmită
semnalul unei schimbări de atitudine care să degaje răbdare şi echilibru. Are
dreptate cînd spune că întreg edificiul statal, nu doar temeliile sale
constituţionale, trebuie regîndit.
Dezbaterea s-a blocat, însă, în acest adevăr, din cauza
vechilor idiosincrazii. Modernizarea României este un proces ce se desfăşoară
sub asediu. Al timpului, al incapacităţii funciare a politicienilor de a
dialoga şi al străzii, care s-a încălzit pînă la incandescenţă sub apăsarea
crizei.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters