OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

1. Doi necunoscuti se intilnesc intr-o buna zi intr-un local. Din intimplare, ajung la aceeasi masa. In timp ce beau, incep sa-si vorbeasca. Unul ii povesteste celuilalt despre grijile sale cotidiene, asa cum se obisnuieste la un paharel. Cu paharele pe jumatate golite in fata, unul constata ca paharul sau e pe jumatate gol, in timp ce al doilea e de parere ca paharul sau e pe jumatate plin.

2. Daca ar trebui sa ma pun in locul unuia dintre cei doi, eu cum as vedea lucrurile? In loc de raspuns, imi vin in minte nenumarate scene pe care incerc sa le ordonez cronologic, asternindu-le pe hirtie.

3. Mai intii, imagini din timpul copilariei, de pe vremea cind sapunul se facea inca in casa: zahar de pe piata neagra, cartele de alimente, piine neagra, lampi cu petrol fumeginde – curentul electric era oprit dupa ora 23 –, o gradinita cu prea multi copii si primele expresii intr-o limba straina; o poarta de scinduri putrede, o usa defecta, prin care intram si ieseam; cintece bisericesti, ceremonii religioase lungi si fascinante, un bunic care, in timp ce tragea din tigara, il injura pe un anume Hitler. Un tata care povestea lucruri interesante despre un anume razboi, o mama care cosea si povestea despre o anume Rusie, o bunica inconjurata de carti, care voia cu orice pret sa ma invete cuvinte si expresii in maghiara. Pe masa de toaleta imi instalam altarul, cintam rugaciuni latinesti pe care nu le intelegeam, eram extaziat.

Inainte de culcare soseau acele minute pasionante, emotionante si, in acelasi timp, infricosatoare, dedicate povestilor: uriasi si pitici, zine si zmei, dracusori, monstri, unicorni, ucigasi, vrajitoare s.a.m.d. Cind am mai crescut, mi s-a permis sa asist la discutiile oaspetilor ce veneau aproape in fiecare seara la noi in casa. Am aflat astfel de viscolul ce spulbera zapada, de bordeie de pamint troienite, de oameni si animale inghetate, iar in legatura cu toate acestea am mai auzit un cuvint: Baragan. Gradinita imi producea cosmaruri. Mi-era teama, ca tuturor celorlalti de altfel. Teama mea era una concreta: fugeam de Necuratul, pe directoarea gradinitei nu voiam s-o vad, ii evitam pe copiii de scoala care – se stie – ii bat pe cei mai mici, in camera intunecoasa nu puteam sa adorm. Intr-o seara am auzit o discutie neobisnuita. Patru consateni fusesera ridicati in plina noapte cu o masina. O caruta plina cu carti fusese arsa in aceeasi dimineata.

In camera noastra de zi se afla un aparat de radio de productie interbelica, o „chestie“ cu un straniu ochi verde, pe care nu aveam voie sa-l ating. Sunetul radioului era insotit tot timpul de tiuituri ciudate. Primele cuvinte invatate de la radio au fost „reuniunea la virf“ si „America“. Dimineata, cind ma trezeam, auzeam intotdeauna cotcodacitul gainilor si visam sa ajung preot, pentru ca la inmormintari sa pot fi primul care arunca bulgari de pamint pe sicriul raposatului. Amintiri zdrentuite: un copil cu capul plin de povesti din biblia scolara, nutrind o ura oarba fata de Pilat din Pont, o fata plinsa de Vinerea Mare. Au urmat primele experiente in lumea literelor, a cuvintelor scrise, a propozitiilor citite. Un invatator graind svabeste si duhnind a picioare nespalate trebuia sa-l initieze pe elevul de clasa I in tainele necunoscutului. Un tata a declarat ca matematica e cea mai importanta materie. Acasa auzeam vorbindu-se tot mai des de bani, despre care stiam doar ca folosesc la cumparat inghetata. Aritmetica era, asadar, ceva asemanator cu banii. Mai tirziu a venit in plus cintatul la acordeon. „Ca sa-ti fie mai usor in viata“, mi se spunea. „Im schönsten Wiesengrunde“ („In cea mai frumoasa poiana“), „Grosser Gott, wir lieben Dich“ („Dumnezeule mare, noi te slavim“), „Freut euch des Lebens“ („Bucurati-va de viata“). In fiecare zi trebuia sa ma pregatesc macar o ora ca sa-mi fie mai bine in viata. Pe masura ce invatam sa citesc, zilele deveneau mai scurte. O editie Don Quijote adaptata pentru copii a reprezentat prima mea experienta constienta de cititor.

Fara lecturi, totul ar fi fost probabil mult mai putin complicat. Copilaria nu mi-a fost fericita, dar nici nu a fost mai putin fericita decit copilaria colegilor mei de generatie. N-am suferit de foame, aveam haine si carti pentru copii, eram lasat sa citesc, nu eram pus la munci care sa-mi rapeasca timp. Eram vulnerabil si sufeream daca mi se faceau reprosuri neintemeiate. Camarazii mei aratau, comparativ, mai robusti, de la muncile cimpului si din gradina. Nu le intelegeam si nici nu le impartaseam pasiunea pentru jocul de fotbal. Mai degraba priveam cu orele reproducerea cite unei picturi. De iarna ma temeam ca de un bulgare de zapada aruncat pe furis. Starile mele bolnavicioase si sensibilitatea mea la frig nu au disparut niciodata intrutotul. Puteam sa ascult povesti cu orele, fara sa pun vreo intrebare. In mine se ascundeau raspunsuri care ma urmareau si in vise. Visele mele au fost, ca atare, de multe ori, trairi chinuitoare cu ochii deschisi. Timpul a trecut si deodata m-am vazut mutat, la 11 ani, intr-un orasel necunoscut, unde urma sa merg mai departe la scoala. Imaginile urmatoare sint dintr-un camin scolar neinchipuit de rece si de vechi, cu mine inghesuit intre regulamente si o disciplina absurda, inconjurat de liceeni sadici. Atunci am simtit pentru prima oara solitudinea intre cei multi. Sensibilitatea mea a trebuit sa cedeze locul unei atitudini de adaptare pragmatica. Aceasta era expresia unei neajutorari inerente, in care imitatia lua locul propriilor initiative.

Presiunea rezultatelor din scoala rigida, absenta adevaratelor relatii interumane au amplificat in mine pornirea de a ma refugia intr-o alta lume. Iar aceasta lume nu putea fi gasita decit in carti. Peisaje exotice, aventuri, victoria eroului mereu bun asupra raului. Lumea era alcatuita fara indoiala din doua parti. Mult mai tirziu am descoperit marea minciuna despre lumea buna si cea rea. Doream ceva, fara sa stiu ce. Daca mergeam la sfirsit de saptamina acasa, chiuleam de la biserica. Era prima oara cind ma opuneam in mod constient unei reguli. La scoala nu inotam impotriva curentului. Tocmai de acolo mi-am extras argumentele pentru refuzul de a merge la biserica. Abia mult mai tirziu am inceput sa am indoieli cu privire la invatamintele din scoala. In acea vreme nu am gasit explicatii care sa justifice in mod satisfacator indepartarea lui Stalin din mausoleul sau. Nimeni nu a putut sa-mi dea o explicatie care sa reziste. Un coleg de scoala mi-a daruit Scurta biografie. Am citit-o cu incintare. In Stalin, fostul seminarist, fostul luptator pentru dreptate, vedeam ceva ca un idol. Abia mult mai tirziu mi-am corectat greseala, in mod radical si neindoielnic. Atunci am facut cunostinta si cu poezia. Heine si Lenau mi-au oferit noi posibilitati de a intelege lumea. Ii citeam pe Tolstoi si Zola, gaseam personaje cu care ma identificam, imi motivam propria existenta in raport cu viata din carti. Am inceput sa compun versuri cu rima, care au venit ca o satisfactie compensatorie pentru propriile-mi afectiuni inexplicabile.

Poezia a devenit o supapa pentru depresiunile mele pubere. Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit si doliul national a devenit propriul meu doliu. (Abia citiva ani mai tirziu am aflat de asasinatul comis cu complicitatea justitiei asupra lui Lucretiu Patrascanu, dar, intre timp, primii mei idoli din scoala medie isi schimbasera infatisarea.) Entuziasmul meu pentru neconventionala, libera si eliberanta muzica rock, ca si pentru reprezentantii acesteia, mi-a creat o lume noua, dar, din pacate, interzisa. Intreaga lume a devenit, de altfel, un mare semn de interdictie. Pe ascuns fumam, pe ascuns dezmierdam fetele, pe ascuns beam, pe ascuns ne manifestam nemultumirea, pe ascuns purtam prima pereche de blue jeans. Tot ce era placut trebuia facut pe ascuns. Batul invatatorilor autoritari plutea amenintator in aer, in timp ce auzeam de demonstratii impotriva razboiului din Vietnam, in timp ce De Gaulle isi intrerupea subit calatoria in Romania, pentru a-i potoli pe muncitorii si studentii protestatari, in timp ce Benno Ohnesorg murea impuscat de un politist. Si un spirit de sacrificiu plin de devotiune m-a cuprins la ascultarea stirilor din 21 august 1968. Asimilarea empirica a politicii a fost stimulata de contactul cu intimplarile din jur, din simplul motiv ca nu-mi era permis sa intervin direct, ceea ce, pe de alta parte, nici nu puteam.

Nimeni nu ma invatase pina atunci asa ceva. Intre timp am memorat pagini intregi din Moartea lui Danton a lui Büchner, m-am ametit cu patosul sau incendiar si am inceput sa meditez la relatia istorie – realitate. La asta s-a mai adaugat descoperirea – esentiala pentru priceperea mea in ale poeziei – versurilor dure, lipsite de rima si, in acelasi timp, zdrobitor-mobilizatoare ale lui Bert Brecht. In spatele aluziilor aparent nevinovate si al metaforelor de neinteles ascundeam problemele ce ma framintau. Purtam in acest fel lupte imaginare cu mine insumi si cu mediul inconjurator. Au urmat bacalaureatul, asa-zisul pas in maturitate, inconstienta totala cu care un tinar merge la militarie, sicane concrete, mijloace fizice si psihice pentru a inocula tacerea si obedienta. Razvratirea interioara, distorsionata ca picturile suprarealiste, a fost deja remarcata din exterior ca semn ca nu se putea avea incredere in mine. Imagini foarte clare insotesc aceasta perioada; scene de la o sedinta de demascare, in cursul careia optimismul ponderat al organizatorilor trecea din timp in timp in brutalitate afisata. Fete non-expresive, soldati repetind mecanic intrebari invatate pe de rost tinind de scenariul interogatoriului, acuzatii vehemente, cuvintele „dusman al poporului“, raspunsuri sincere si vagi care faceau ca fetele regizorilor sa devina stacojii de minie, declaratii de solidaritate facute pe ascuns de colegi, teama innebunitoare de bratul nevazut al legii. Cochetarea cu sensurile duble a disparut datorita acestor experiente. Incet-incet, am gasit curajul fatal de a spune lucrurile pe sleau. Am invatat sa surprind starile si relatiile concrete in cauzalitatea lor contradictorie. Despre China nu auzisem multe, dar persoana lui Mao Tse-Tung si teoriile sale amagitoare au stirnit in mine senzatia latenta a razvratirii.

Mao a fost ultima referinta capabila sa ma entuziasmeze. In lungi discutii nocturne si diurne, purtate in compania unui grup de entuziasti, am invatat ce va sa zica literatura marxista. S-au acumulat nume noi: Walter Benjamin, Herbert Marcuse, Heinrich Vormweg. Noii idoli ii inlocuiau pe cei vechi: Volker Braun, Allen Ginsberg, Bob Dylan. Che Guevara era purtatorul de steag in visurile noastre. Dadeam buzna in orice, atita timp cit creioanele nu ne erau smulse de miini invizibile. O fotografie de la inceputul anilor ’70 – „Grupul de Actiune se mentine deasupra liniei de plutire“ – poate fi considerata ca fiind istorica? Imaginea e banala, nimic neobisnuit: un grup de tineri care stau pina la git in apa si privesc obraznic in directia aparatului de fotografiat. Deveniseram propria noastra universitate. Timide studii despre revolutii, comportamentul indolent al celor carora nu li se dadea atentie, cliseele retusate ale cotidianului, blue jeans cu dunga, tigari slabe, o nesinceritate institutionalizata. I can’t get no satisfaction, trecerea din singuratatea celulei in insingurare, plicticoasa absurditate a blocurilor cenusii – doar reprezentatii ratate? Ginduri stridente imi strabat scrierile si lipsa de sens actioneaza ca acea binecunoscuta privire piezisa ce urmeaza fiecarei dezamagiri. Ditirambii au crescut pe linga mine si in capul meu am fost impuscat de Ernesto. Patrunsesem pe un drum presarat cu indoieli, cu mici bucurii, cu dezamagiri, cu instrainare, cu poticneli si ridicari, cu disperare si, de fiecare data, cu speranta.

4. Deci, cum as spune?
Cine sint? Multumesc, ati ghicit.

(Postfata la volumul Constringerea memoriei,
in curs de aparitie la Editura Polirom)

Traducere din limba germana de
Harald ZIMMERMANN