Consumul alarmant al drogurilor şi literatura narcoticelor

Autor: Marius GHILEZAN | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Consumul alarmant al drogurilor şi literatura narcoticelor

Consumul de droguri a crescut în România ultimilor ani. Autorităţile centrale nu au reuşit să pregătească o strategie naţională privind limitarea consumului şi a traficului cu substanţe halucinogene. Instituţia abilitată şi finanţată de Guvern, condusă ani buni de Pavel Abraham, trebuia să pregătească de mult General Population Survey, un document-cadru al UE, formulat, agreat şi interpretat de Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei de Droguri (European Monitoring Center for Drugs and Drug Addiction), cu sediul la Lisabona, instituţie care a stabilit, încă din 1993, o serie de patternuri instituţionale pentru standardizarea datelor referitoare la fenomenul drogurilor la nivelul comunităţii europene. Păi dacă nici la date statistice nu sîntem în pas cu cerinţele statelor civilizate…

Anul trecut, un crochiu – care semăna mai mult a raport de poliţie decît a studiu cu date relevante –, anunţat cu surle şi trîmbiţe ca primul de acest gen, conform cerinţelor UE, a fost prezentat în Parlament, într-un anonimat total. Nici o reacţie, nici o problematizare a riscurilor prezentate de consumul de droguri, totul - bifat drept o corvoadă impusă de UE. Reacţia în faţa consumului de droguri ţine de politici publice. Orice think-thanker ştie că politicile publice se fundamentează pe date, cunoştinţe, atitudini, comportamente etc. Ca să acţionezi, trebuie să fii preocupat permanent de situaţie, nu doar pompieristic, cînd agenda publică – din diverse motive politicianiste – aduce consumul de droguri în atenţia opiniei publice.

Se acţionează asupra efectului şi nu a cauzei

Aproape 60% dintre tinerii din ţara noastră consumă produse etnobotanice, potrivit unui sondaj realizat de Ciado România. Conform aceluiaşi sondaj, cei mai mulţi cumpără produsele respective de pe Internet. Sondajul arată o evoluţie îngrijorătoare a consumului de substanţe etnobotanice în ţara noastră, nu mai puţin de 55% dintre tineri făcînd acest lucru. Cei mai mulţi tineri cred că închiderea magazinelor în care se vînd produse etnobotanice nu-i va face pe români să renunţe la consumul acestora. 69% dintre ei cred acest lucru, în timp ce 19% susţin contrariul. 57% dintre cei intervievaţi spun că achiziţionează produsele etnobotanice de pe Internet, în timp ce 41% afirmă că le cumpără din magazine. Deci: intenţia de închidere a magazinelor de vise de către autorităţile locale nu este decît o acţiune de propagandă. Se acţionează asupra efectului şi deloc asupra cauzei. Orice terapeut ştie că, mai întîi, se examinează organismul, se pune diagnosticul şi apoi urmează tratamentul. La noi, totul e invers.

Cum să ştie tinerii la ce se expun dacă nu a existat niciodată o campanie de educare şi de conştientizare a efectelor negative ale narcoticelor? Teribilismul vîrstei, educaţia şi mai ales mediul social îi împing pe mulţi la acţiuni necugetate. Sînt părinţi devastaţi de consecinţe, fără a fi preveniţi că şi copilului lor i se poate întîmpla ceva nedorit. Mulţi gîndesc ca-n Mioriţa: „Nu mi se va întîmpla chiar mie“.

Şi noi colindam cluburile. Pe vremea noastră, se asculta tot cu decibeli ultra AC/DC, Deep Purple, Pink Floyd. Dacă noi schiam la munte cu Raderberger, berea cehească soft a acelor vremuri, astăzi tinerii mixează muzică electronică şi praf. Cunosc o grămadă de cluburi în care mirosul din toalete te trăzneşte. Nici o autoritate nu a avut simţ olfactiv. Organele de control sînt mai mult interesate de procentul de alcool din nota de plată decît de sănătatea consumatorilor. Din controlul buzunarelor nu ies bacşişurile grase. Şi de aici, neputinţa de a acţiona, chiar dacă legea pedepseşte traficul de droguri.

Nimic nu e nou sub soare. Dacă pe timpul comunismului „iarba“ lipsea, consumul de alcool atingea cote inimaginabile. Două vicii transcend generaţiile: alcoolismul şi tabagismul. Ce instanţă poate stabili că acestea sînt mai puţin nocive decît drogurile? Asta este întrebarea. Ca unul care nu a intrat în marea galerie a consumatorilor, pot spune că ispita e la tot pasul. După încheierea Prînzului dezgolit a lui William Burroughs, am avut întîia pornire de a încerca o doză. Cunoaştem locurile, aveam banii, dar ceva m-a împiedicat, nu ştiu ce.

A doua zi, am propus un supliment la ziarul cotidian la care lucram atunci. Mi-am făcut meticulos tema, pe secţiuni, senzaţii, compuşi chimici, istorie, exemple de consumatori celebri. Am coordonat o echipă de vreo şase reporteri pentru realizarea acestui material documentar, pe mai multe pagini. În final, l-am predat redactorului-şef. După un timp nu prea îndelungat, m-a chemat la el şi m-a întrebat dacă am citit articolele cu un cap limpede. Mirat, am spus că da. „Am senzaţia că faci reclamă la droguri.“ Şi nu s-a mai publicat. Astăzi, mulţi bloggeri îmi cer documentaţia.

Cartea lui Andrei Oişteanu,Narcoticele în cultura română, s-a vîndut ca pîinea caldă. Nu încerc să explic aici succesul acestei lucrări şi nici imensul interes al publicului faţă de subiect. Ce trebuie ştiut de orice părinte lovit de năpasta drogurilor e că fenomenul este vechi de cînd e lumea. Dacă strămoşii noştri foloseau halucinogenele mai mult în ritualuri magice şi religioase, mai puţin pentru divertisment, în perioada interbelică, beţia cu iarbă a cuprins toate sferele intelectuale româneşti.

Recent, unii cercetători austrieci au descoperit că la Delphi, locul unde vieţuia celebrul Oracol şi îşi săvîrşea profeţiile, pe sub pietrele templului circula un compus chimic de etan care făcea posibile transele ezoterice. Vă mai aduceţi aminte… „Nu, ai să mori“ (totul depindea de pronunţie sau de virgulă).

Dilăr pentru o zi: tema libertăţii şi a îngrădirilor legale

În plin scandal cu etnobotanicele şi cu spectacolul media legat de decizia unui tînăr de a se lega cu lanţurile de calorifer, în plin sevraj (curat Ev Mediu – n.a.), un alt tînăr scriitor, Andrei Ruse, le propune o temă curajoasă cititorilor, prin noul său volum Dilăr pentru o zi: care este libertatea pe care ne-o dorim? Cea prevăzută de lege sau cea a liberului arbitru? Volumul celui care a făcut din Soni un caz şi un subiect de dezbatere pe Internet compune în proză un fals instrument de training pentru o profesie bănoasă, în afara legii. Şi un antijurnal de luptă contra drogurilor. Nu din cărţi se învaţă meseriile. Cartea azurie e un policier cu dichis. Scrisă alert, dincolo de limita prejudecăţilor şi dincoace de peretele de sticlă al legii, Dilăr pentru o zi îţi dezvăluie tainele unei coabitări de interes între două instituţii care ar fi trebuit să fie rivale, Poliţia şi Dilăria, nicidecum mănăstiri de maici. Falsul jurnal de luptă contra drogurilor îţi dă de gîndit. Pentru ce am luptat în decembrie ’89? Despre ce libertate vorbim? Cea îngrădită de lege sau cea liber aleasă de fiecare individ? De ce putem bea şi fuma şi nu ne putem droga, dacă, de secole, multe halucinogene erau medicamente?

Andrei Ruse poate că a vrut să facă din poliţistul Radu un personaj principal, dar i-a ieşit Nebunul (fost psiholog, actual organizator de manevre, ştiţi de care), puternic şi răscolitor, prin trăiri, gesturi, atitudini. Sinopsisul cărţii poate fi scris în trei rînduri. Locotenentul de la antidrog vrea să avanseze în carieră şi să obţină un bonus financiar. Îi cere colegului său de birou (tot „luptător anti“) să-i mijlocească o întîlnire cu un dealer de profesie, pe care, ulterior, să-l aresteze. Toată acţiunea se desfăşoară în 24 de ore, timp în care omul legii pufăie şi dă pe nări „fumurile“ unei false profesii de pictor, pentru a intra rapid în graţii… Cînd să se lecuiască de arestări riscante, fiica sa tocmai îi dezvăluie identitatea. Cui îi e destinat glonţul din final? Aflaţi din captivanta lectură.

Deşi are doar 25 de ani, Andrei Ruse nu se judecă mai întîi pe sine şi apoi lumea, precum Octavian Paler. El dă chiar sentinţe: „lumea asta, care-mi pare tot mai dementă, e condusă doar de trei oameni. unul l-a inventat pe dumnezeu, unul banii, iar ultimul este prPR-istul inspirat care le-a făcut cunoştinţă“. Să fie aşa?

E multă opinie. Of, Doamne! Credeam că tinerii se vor dezvăţa de obiceiul nostru. Pălăvrăgeala despre lume şi viaţă îl scoate, din păcate, din tagma literaţilor gen McEwan. Povestea lui s-ar fi integrat stilului sec: Just action. Analogia facerii lumii cu „ziua căcării“ chiar m-a enervat, deşi nu sînt un habotnic religios. Se vede că Henry Miller îi e mai aproape de minte decît principiile etice de scris. E o formă de libertate, nu?

În ciuda peroraţiilor, multe paragrafe sînt, totuşi, incantaţii lirice: „iar afară... pfuai... afară era o nebunie curată. în aglomeraţie spaţiul se umplea cu gîndurile oamenilor, care deveneau în mintea mea un fel de unde, care se ciocneau, care făceau dragoste între ele, se cereau în căsătorie şi organizau nunţi de prost-gust şi făceau copii dup-aia, pe care-i trimiteau la şcolile de gînduri. instituţii de gînduri. constituţii de gînduri. gînduri în sus, gînduri în jos, oriunde, milioane de biţi de gînduri lovind, distrugînd, îmbrăţişînd, sărind în sus de bucurie sau dînd viaţă altor gînduri, unele independente, pe care nimeni nu le gândea. gînduri în căutare de creiere, care mişunau bezmetice printre alte miliarde de corpuri“.

Andrei Ruse nu poate fi acuzat de port ilegal de talent. După ce a vîndut cîteva mii de exemplare din Soni, Dilăr pentru o zi e o evoluţie, nu o involuţie ca la alţii de vîrsta lui.

Nu ştiu dacă va fi o carte de top, dacă va sparge ierarhii, cert este că, prin transcrierea fonetică a englezului „dealer“, limba română s-a mai îmbogăţit cu un cuvînt, care va trebui inclus în DEX: „dilăr“.