OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ma reintorc – am impresia – dupa enorm de mult timp la intimitatea acestui caiet. Ce se intimpla, daca simt iarasi nevoia sa scriu despre ceea ce mi se intimpla? Caut o alta, repetabila de altfel, consistenta a vietii mele? Este scrisul singura ei consistenta? Sint mai speriat ca altadata de trecerea timpului, de propria mea instabilitate si de derutele mele? Este asta o revenire la un punct fix? Pot fi eu oare un punct fix – asa cum imi place sa spun? Si pentru cine scriu, cu ce scop? Nu ma intereseaza cititorii acestor pagini. Nu stiu cine are nevoie de ele si nici nu-mi pun problema. In orice caz, sint convins ca exista oameni care au nevoie si de astfel de confesiuni. Eu cel putin le-as citi cu infrigurare. Ce linistitor devine totul: scriu ceea ce scriu aici pentru ca nu am unde sa citesc marturisiri de acest gen. Dar cit de putin curaj in confesiunile mele! Nu sint liber, stiu bine asta. Imi lipseste curajul de a fi liber. L-as avea daca as fi mai tinar?

Cu circul lumii moderne, care nu mai aduce in scena lupte de gladiatori sau infruntari pe viu cu animalele salbatice, s-a intimplat ceea ce s-a intimplat si cu vechea retorica: dintr-un spatiu al adevarului a devenit un spatiu al figurilor de stil. Deriziunea estetica a lumii noastre sta in figura clovnului. Repet a cita oara in scris acest lucru: cuvintul estetica provine din grecescul senzatie si nu exista viata fara senzatie. Noi am inlocuit senzatia cu senzationalul, naturalul cu artificialul. Suprema si cea mai curenta forma de manifestare a senzationalului in lumea noastra: ziarul de dimineata.

Sint un polip care se deschide doar atunci cind crede in ceea ce spune si vorbeste cu convingere. Dar aceasta idee nu e decit continuarea grabita a unei intuitii ivite pe strada, in timp ce ma indreptam spre cabinetul dentar. Stiam ca nu mai am timp sa ma ocup de ea, iar faptul acesta m-a obligat numaidecit sa o comprim. Desi, cu cita stralucire aparuse in mine aceasta intuitie, cu cita usurare. Simteam, intr-adevar, ca eu ma pot compara cu o fiinta subacvatica, informa altfel, care se dilata incredibil atunci cind vorbeste. Vorbitul este adevarata mea revenire la viata. O revenire infricosata. Mi-e frica sa nu ma fac de rusine si vorbesc cu limba, cu genele, cu pielea, cu degetele, cu unghiile, cu hainele, cu murdaria de pe mine, cu tot ceea ce e fals si urit in mine. Falsitatea si uritenia mea conteaza prea putin. Pina si ele sint recuperabile in fata ridicolului meu (o posibilitate) de om care vorbeste fara a putea fi el. Cuvintul sperie, asta da.

In dialog noi toti sintem niste fiare la pinda. Vinatorul din noi incearca sa supravietuiasca in jungla limbajului, mai precis a comunicarii. Sintem simultan si fiara si vinator.

Scrisul, iesire in spatiul public. Dar eu scriu tocmai pentru ca nu vreau sa ies in spatiul public.

Un limbaj privat, in care sa se poata regasi si toti ceilalti.

O adunare selecta in care spun cu toata dezinvoltura implicarii in dialog o multime de prostii. De pilda, ma autocaracterizez ca pe un tip care nu poate trai singur, dar are nevoie de contact, nu de dialog. Explic faptul ca dialogul inseamna compromis semantic, iar contactul comunicare ontologica, fie si numai folosind o interjectie: cind doi oameni aflati in contact nu mai simt nevoia de dialog, ci doar de semnalare a unei revelatii comune. Si asa mai departe.
Vin acasa si vreau sa scriu toate acestea si intilnesc in mine dezgustul de a scrie. Dar cit de mult as fi fost in continuare in stare sa dezvolt toate ideile mele vorbite, atunci si acolo. Scrisul e o regasire a singuratatii, nu de acest cont(r)act aveam atunci nevoie.

Sa nu uit si alte idei! Nevoia numai de contact mi se parea – in ceea ce spuneam – o explicatie a egotismului. Contactul e confirmare a identitatii si omul nu simte nevoia de mai mult decit asta. Egoismul ignora alteritatea, pe cind egotismul are nevoie de ea, dar nu pentru a o recunoaste, ci pentru a se delimita de ea.
Acum, cind scriu toate acestea, totul mi se pare nespus de ieftin. Atunci cind vorbeam, credeam in adevarul celor spuse, pur si simplu pentru ca aveam martori. Da, tot eu am afirmat si asta: contactul e acceptat sau provocat si pentru a-ti confirma imaginea!

Pindim si ne lasam pinditi. Incoltim si ne lasam incoltiti. Ridem de altii si ne lasam luati in ris. Triumfam in joaca si capitulam in joaca. Ne aprindem si ne stingem. Stim ca de fapt adevarul nu exista – acestea sint conditiile dialogului.

Dialogam pentru a lega ceea ce de la natura e dezlegat. Potentialitatea umanului consta in posibilitatea dialogului.

Interviu. Vorbesc despre mine dictind pina si punctele. Ce tare am incremenit in imaginea mea de om serios si definitiv! Ce frica mi-e de neprevazutul din mine pe care tocmai il constat ca pe o imensa rana fiziologica!
Si altadata, in public, vorbind despre orice cu o siguranta si o iresponsabilitate care arata cit sint de sigur de pilotul automat al mintii mele.

Inainte sa mori: sa ai atita timp la dispozitie, incit sa-ti poti mesteca si inghiti pe indelete toate manuscrisele.
Totul ar fi mai putin impovarator, o adevarata purificare a lumii de excrementele propriei gindiri si sensibilitati. De ce sa lasi in urma ta concentrate de slabiciune si frustrare, iluzii si orgolii, raul de existenta, nedumerirea, dezgustul si ambitia? Cine are nevoie de schizofreniile si nevrozele tale? Masochismul celorlalti. Urita treaba, timpita descoperire. Toata problema e de a sti daca fara masochism se poate merge in vreun fel inainte.

Specializarile culturii, munca de cercetare, studiile, activitatea intelectuala, – la ce sint bune ele? Se potrivesc cu sensibilitatea ta, te tin in viata (in acel tip de viata care ti se potriveste, cu care ai sfirsit prin a te impaca), iti dau de lucru, iti dau o motivatie, sint formele de manifestare ale pasiunii. Poti astfel trai cu iluzia ca esti un om viu. Dar fireste ca astfel nu poti fi decit un om viu si fals, un frustrat al propriei tale naturi. Zone mari din fiinta ta sufera, se simt reprimate. Cultura te slefuieste si iti da stralucire, ea construieste pe nebagate de seama in jurul tau o caseta de sticla. Nu asta vrei, nu asta astepti. Cultura nu-ti poate spune cum esti tu. Numai proza iti poate spune asta, numai proza te lasa sa nu fugi de propria ta vulgaritate, de propria ta precaritate. O marturie care nu e si a biologiei tale nu e propriu-zis o marturie. Eroismul intelectului e o poza la indemina. Filozofii isi inchipuie ca pot spune ceva despre eroismul fiintei. De fapt, singurul care poate marturisi cu adevarat ceva despre neajunsurile eului nostru corporal este prozatorul.

Cred ca in sinea mea dispretuiesc filozofia. Ma apar astfel de un handicap. Nu am nici aptitudinea, nici placerea de a fi un ginditor. Gindirea ca activitate sistematica (te) izoleaza de lume.
Distantarea de ceilalti prin gindire? Prefer fara nici o ezitare – daca asta este implacabil – distantarea de ceilalti prin traire.