OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rugăciunea în tăcere este acţiunea cea mai profundă a omului, la care el participă cuspiritul său. Deşi este un act interior, acest fel de rugăciune trebuie să fie marcat şi vizibil, prin retragerea fizică a omului într-un colţ liniştit. „Iar tu, cînd te vei ruga, intră în odaia ta şi, închizînd uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns.“ (Matei 6, 6). Acest colţ trebuie să fie întunecos, întrucît trebuie să-i permită omului o solitudine cu Dumnezeu eliberată de tensiunile create prin prezenţa altor oameni.

Întunericul singurătăţii contemplative nu are, fireşte, numai o semnificaţie exterioară. Cel care se roagă „în întuneric“ trebuie să înveţe să se golească de sine, renunţînd chiar şi la dorinţa eului său spiritual de a gusta plăcerile şi consolările rugăciunii. Aceasta înseamnă a rămîne într-un soi de dezolare şi destituire de sine, susţinută numai de încrederea în mila infinită a lui Dumnezeu. Omul care se abandonează în acest fel milei lui Dumnezeu nu se mai bazează pe puterile şi facultăţile sale, ci i se încredinţează lui Dumnezeu asemenea copiilor care sînt moştenitorii Împărăţiei cerurilor. Iov nu a putut contempla nimic din realitatea divină în vremuri de prosperitate, ci a trebuit să traverseze calea spinoasă a golirii complete de sine, pentru a recunoaşte că „este nimic“ (Iov 40, 4) în faţa Celui de necuprins.

 

De multe ori, cel care încearcă să experimenteze contemplaţia porneşte la drum cu sentimente opuse dezolării: el este uneori cuprins de o frenezie entuziastă susţinută de false speranţe şi cultivă o mulţime de idei îmbătătoare despre „culmile strălucitoare ale contemplaţiei“. Îşi formează o identitate de „mistic“ cu care se prezintă, uneori chiar explicit, în ochii celorlalţi. După ce speranţele iluzorii îi sînt înfrînte, această înflăcărare sensibilă nu mai poate fi susţinută, pentru că, în locul revărsărilor de lumină şi de înţelegere, se simte mai curînd briza aridă a deşertului şi totul pare că se înfundă într-o opacitate frustrantă şi aparent lipsită de sens. Dar tocmai în acest moment, dacă închinătorul are umilinţa să renunţe la aşteptările sale şi să se lase călăuzit de spiritul lui Dumnezeu, se poate apropia cu adevărat de contemplaţie, mergînd pe drumul purificărilor dureroase de iluziile sale despre „strălucirea vieţii contemplative“. Totuşi, el va trebui să vrea să parcurgă acest stadiu de maturizare, lăsîndu-l pe Dumnezeu să-i ardă în focul Său impurităţile, şi va trebui să-şi dorească cu adevărat să renunţe la iluziile care îl împiedică să se apropie de sinele lui real şi de Dumnezeu însuşi. Numai dacă renunţă la eul său fals şi la iluziile sale, contemplativul poate începe să asculte simplu întunericul unei prezenţe derutante, care nu poate fi semnificată prin imagini şi cuvinte – dar despre care are presimţirea stranie şi vagă că este totul.

 

Renunţarea contemplativului la eul său fals şi la ambiţiile sale spirituale este o formă mult mai radicală de asceză decît mortificările şi penitenţele exterioare. Totuşi, omul are un trup şi libertatea lui interioară de a se deschide faţă de meditaţie şi contemplaţie religioasă depinde şi de capacitatea lui de a-şi controla impulsurile şi dorinţele naturale. Trupul nu este rău în sine, aşa cum susţin maniheiştii, care opun în mod eronat un principiu material ce ar fi în întregime rău unui principiu spiritual care ar reprezenta bunătatea perfectă. Trupul este un lucru creat şi orice lucru creat se împărtăşeşte din bunătatea Creatorului său. Dar libertatea spirituală de a cultiva solitudinea contemplativă este condiţionată, după cum ne spun cele mai mari tradiţii religioase ale lumii, de capacitatea omului de a-şi modera şi înfrîna pornirile simţurilor, mai ales pe cele care ţin de instinctul sexual, care este cel mai puternic şi mai vehement dintre toate instinctele. Astfel, libertatea de a rămîne în solitudinea întunecată a rugăciunii tăcute şi de a te deschide faţă de luminile interioare nu poate fi reală în absenţa autocontrolului care disciplinează trupul. Desigur, prescripţiile privitoare la continenţă, legate de voturi religioase şi de promisiuni solemne, nu li se pot aplica celor căsătoriţi, pentru care castitatea înseamnă, pur şi simplu, o fidelitate conjugală care ascultă de ordinea raţiunii şi a moderaţiei.

 

Solitudinea contemplativă nu înseamnă însă refuzul comuniunii cu ceilalţi oameni. Dimpotrivă, cu cît tăcerea rugăciunii este mai adîncă cu atît dialogul cu ceilalţi devine mai dens şi mai profund, aşa cum tăcerea care exprimă iubirea spune mult mai multe decît cuvintele. Există o „solidaritate în întuneric“ a misticului contemplativ cu toţi ceilalţi oameni, din a cărui inimă poate ajunge să se reverse în tăcere dragostea insuflată de Duhul Sfînt. Această dragoste devine mai pură atunci cînd se eliberează de imagini, forme şi umbre – fericirea celor „curaţi cu inima“ (Matei 5, 8) este şi aceea de a îl vedea pe Dumnezeu în creaturile sale: în transparenţa secretă a tuturor lucrurilor existente.

 

Probabil că cel mai mare obstacol în calea unei vieţi cu adevărat contemplative este formarea unei identităţi de „profesionist al contemplaţiei“. Un „contemplativ de profesie“, care este admirat de alţi oameni ca „mistic“ şi „expert în rugăciune“, va ajunge foarte curînd să piardă uimirea spirituală şi umilinţa ce sînt indispensabile pentru privirea simplă asupra lui Dumnezeu în întunericul neştiinţei, care este începutul oricărui act de contemplaţie. Va crede, în schimb, despre sine că are un statut privilegiat şi foarte probabil va ajunge să privească cu superioritate actele religioase mai „elementare“ ale simplilor credincioşi, care nu aspiră zgomotos la „culmile cele mai înalte ale contemplaţiei“. Va zîmbi, probabil, cu o înţelegere condescendentă privind eforturile lor de „purificare psihologică“ – întrucît el ştie că spiritualitatea contemplativă se află mai presus de psihologie şi de eforturile voluntare în general. Va privi cu aerul blazat al profesionistului şi expertului devoţiunile creştine obişnuite şi va începe să le practice mai sumar. Există persoane consacrate care merg pe acest drum şi care nu numai că încetează să-l mai caute pe Dumnezeu şi ajung în final să ducă o viaţă aflată sub demnitatea de călugăr, dar încep să-i impiedice şi pe alţii să mai caute adevărul. Unii pot ajunge chiar să recadă, din orgoliul de a căuta luminile contemplaţiei ca nişte „profesionişti ai contemplaţiei“, în întunericul păcatului şi să-şi rateze complet vocaţia spirituală. Ei pot, cu toate acestea, dobîndi faima de „sfinţi“ şi pot fi canonizaţi de cei care judecă numai după aparenţe şi le recunosc benevolent statutul de „mistici“ pe care ei înşişi şi-l revendică.

 

Alţii, chiar dacă nu au ajuns la degenerări, pot deveni maeştri în cultivarea subtilă a propriului „eu mistic“, care îi conduce la o concepţie egoistă despre contemplaţie, ce exclude relaţiile omeneşti reale şi autentice şi se află „deasupra suferinţelor profane“ prin care sînt purificaţi oamenii obişnuiţi – pentru astfel de „mistici angelici“, este posibil ca şi Patimile şi Crucea lui Cristos să contrazică, în afara unei interpretări foarte spiritualizate şi „simbolice“, propriile lor idealuri de sfinţenie. Asemenea „doctori în contemplaţie“ se izolează, de obicei, în propriul lor eu spiritualizat, mai ales prin mîndria lor de a fi altfel decît ceilalţi. Propriul lor „foc interior“, care se manifestă ca o căldură plăcută şi emoţionantă, ajunge să fie lesne confundat cu prezenţa Duhului. Mistici elitişti şi fervenţi de acest fel se găsesc şi în mănăstirile de astăzi şi nu de puţine ori au pretenţia să-i lumineze şi pe alţii cu „inspiraţiile“ lor proprii. În realitate, ei sînt mai degrabă periculoşi în calitate de îndrumători spirituali, pentru că nu au umilinţa şi voinţa de a acţiona ca nişte instrumente ale Duhului Sfînt şi îşi predică fără discernămînt propriile lor convingeri, bazate pe „stările lor interioare“ şi uneori chiar pe interesele lor subiective de moment. Ei nu au, în fapt, nici chiar maturitatea de a-şi da lor înşişi sfaturi spirituale utile.