OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In contextul iminentei interventii militare din Irak, doua ar fi trasaturile definitorii ale situatiei Romaniei.
Intii, tara noastra e implicata pentru prima oara intr-o criza de securitate internationala ca membra a Organizatiei Nord-Atlantice (chiar daca inca „neratificata“), nu ca aspiranta sau partenera din afara Pactului, cum am fost pina nu demult. NATO – o alianta militara in care contributia cea mai substantiala si rolul cel mai influent il au Statele Unite ale Americii, care au si inclinat balanta, in noiembrie 2002, la Praga, in favoarea admiterii noastre.

In consecinta, deciziile politice ale guvernantilor nostri au sprijinit ferm si consecvent preparativele interventiei. Toate declaratiile Bucurestiului, ale presedintelui tarii, ale sefului executivului, ale ministrului de Externe, au fost in favoarea pozitiei americane. Alaturi de celelalte state Central-europene si baltice din „grupul Vilnius“, Romania a semnat un document de sustinere a Washington-ului. Consiliul Suprem de Aparare a tarii a acceptat solicitarea Statelor Unite de utilizare a spatiului nostru aerian si a infrastructurilor necesare operatiunilor. De asemenea, in cazul declansarii lor, vom contribui si cu personal militar, nu de interventie activa, combatanta, pentru care nu avem soldati suficient de pregatiti si de echipati, ci cu subunitati de decontaminare nucleara, chimica si biologica, de politie militara, de geniu si de asistenta medicala. Detasamente americane au sosit pe Aeroportul Kogalniceanu din zona Constantei si au inceput amplasarea de echipamente.
Situatia de acum seamana in multe privinte cu cea din primavara-vara lui 1999, cind s-a declansat „criza“ din Kosovo, urmata de interventia NATO in Iugoslavia. Ca si atunci, un regim de dictatura care incalca regulile convietuirii internationale – ieri Slobodan Milosevici, azi Saddam Hussein – se afla sub amenintare occidentala, iar Romania postcomunista, cu alte forte politice la putere decit in 1999, isi reafirma optiunea pentru valorile democratice.

Diferentele sint – la rindul lor – foarte importante. Cele mai vizibile si mai aprins discutate in intreaga lume sint divergentele din interiorul Aliantei Nord-Atlantice, intre Statele Unite si sustinatoarele sale, pe de o parte, si tandemul Franta-Germania, devenit trio prin alaturarea Belgiei, pe de alta. Cu toate notele stridente care s-au facut auzite, neintelegerile vor fi – mai mult ca sigur – depasite intr-un fel ori intr-altul. Dar pina atunci, situatia noastra – ca si a tuturor statelor aliate – ramine delicata, Romania trebuind sa-si pastreze bune relatii cu toti membrii NATO si ai Uniunii Europene, in perspectiva procesului de integrare pe care-l vom parcurge in anii urmatori.
Acestea fiind datele generale ale problemei, este optiunea guvernantilor nostri corecta?

In primul rind, e de remarcat ca, desi a optat pentru sustinerea pozitiei americane, nu a celei franco-germane, Bucurestiul si-a afirmat constant deschiderea spre ambele „parti“, evitind diplomatic orice antagonism. Recenta iesire a presedintelui francez la adresa noastra si a Bulgariei n-a fost doar nedelicata (eufemistic spus), aroganta ca ton si paternalista ca atitudine, dar si nemeritata. Romania anuntase ca va sustine pozitia comuna europeana (negociata recent, la Atena, dar neintelegerile persista!). In ultima instanta, nu recunoastem – asadar – existenta unui conflict de vizuni americano-european.
Caci el nici nu exista intre doua blocuri omogene. Cea mai mare parte a statelor din Vestul Vechiului Continent sprijina pozitia americana, citeva dintre ele, in frunte cu Anglia, Spania si Italia, facind-o si activ, prin semnarea celuilalt document de sustinere, al „celor 8“ (sapte premieri si presedintele ceh Vaclav Havel).

Nu inseamna ca nu exista o problema in relatia americano-europeana. Trecuta sub tacere in presa de la noi, ea se cuvine recunoscuta si examinata serios: e vorba despre anti-americanismul vest-european in crestere, fundal care le-a permis liderilor de la Berlin si Paris sa adopte pozitiile „pacifiste“ stiute.
In acest punct, analiza trebuie sa insiste asupra temei terorismului international, intrata in prim-plan dupa 11 septembrie 2001. In 1999, interventia NATO in Iugoslavia s-a facut pe teritoriu european, in urma unor incalcari gravissime ale drepturilor omului si intrucit regimul Milosevici ajunsese sa pericliteze stabilitatea continentala. Irakul – in schimb – nu se afla astazi sub presiune din cauza ca regimul lui Saddam Hussein e unul de dictatura, ci pentru ca arsenalul sau distructiv constituie o amenintare terorista, pentru ca Bagdadul participa la asa-numita „axa a raului“ identificata in urma investigatiilor care au urmat atentatelor impotriva Americii de pe 11 septembrie.

Recapitulind: Romania se afla de partea valorilor democratice; Romania isi respecta obligatiile de aliata a „familiei“ NATO, chiar daca au aparut acum si citiva „rebeli ai familiei“; si Romania se afla – de fapt – „de partea binelui“ intr-o confruntare care redefineste spatiul international. Lumea se „globalizeaza“ rapid, sub ochii nostri, consumindu-si – intre timp – „crizele de crestere“: terorismul, 11 septembrie, anti-americanismele momentului, criza irakiana…