OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sorin STOICA
Jurnal
Editura Polirom, Colectia „Ego-grafii“, Iasi, 2006, 194 p.

Cind, la inceputul acestui an, Sorin Stoica pleca dintre cei vii, el avea „in spate“ trei volume de autor, inca patru in colaborare si altele in proces de cristalizare. Era, de mai bine de patru ani, unul dintre cei mai apreciati scriitori tineri (probabil, singurul care n-a avut parte de absolut nici o cronica – avizata – negativa), avea o interesanta activitate de cercetator in antropologie si o „productiva“ asociere cu grupul de la MTR (Muzeul Taranului Roman, unde, paradoxal, dar explicabil prin influenta molipsitoare a Irinei Nicolau, si-au gasit adapost citiva prozatori cu totul atipici – cum sint Calin Torsan, Ciprian Voicila, Cosmin Manolescu), si lucra intens (cu imens consum institutional de nervi) la catedra de antropologie, condusa de Zóltan Róstas, de la Facultatea de Jurnalism.

- Viata via Internet
Exilat, din ratiuni medicale, in Banestiul natal, Stoica a tinut de-a lungul anului 2005 un soi de jurnal on-line, o serie de notatii de dimensiuni aleatorii, succedindu-se la intervale temporale la fel de aleatorii, ai caror destinatari erau o parte dintre prietenii sai (care, adeseori, nici nu se cunosteau intre ei; lista ii cuprindea, printre altii, pe meteristi, psihologul Aurora Liiceanu, criticii literari Marius Chivu si Paul Cernat, etnomuzicologul Speranta Radulescu, etnografa Ioana Popescu, pe sociologul Zóltan Róstas si Toni Momoc de la Facultatea de Jurnalism, si pe poetul Emil Brumaru).

Menite a substitui, in versiune electronica, reteaua vitala a schimbului de povesti, de care Sorin Stoica era dependent, mesajele nu aveau initial caracter diaristic, in intelesul teoretic al termenului, si nici nu erau sortite publicarii imediate, chiar daca ideea de a face, odata, o carte din ele nu era tocmai exclusa; abia cind starea sanatatii autorului s-a inrautatit radical, Stoica a procedat la o selectie a mesajelor (dintre care unele au disparut cu totul, iar altele, care cuprindeau, citeodata in atasament, texte de proza propriu-zisa, au trecut in structura unui alt volum) in ceea ce avea sa devina Jurnalul publicat, la dorinta lui, de editura Polirom.
E obligatoriu de atras atentia asupra caracterului incomplet, fictionalizat, al formei finale de jurnal (din care, precizeaza chiar editorul, alte bucati, care ar fi putut dauna imaginii unor locuitori din Banesti, au fost eliminate la dorinta parintilor lui Sorin Stoica), o forma oarecum mai discreta si, in lectura post-factum, mai putin dramatica. O versiune de autocenzura, o oroare de autoexhibitionism care ii era foarte proprie scriitorului Sorin Stoica, si care a dus, de pilda, la disparitia unei notatii, din 12 decembrie, care spunea: „O constatare, atit. In cel mai prost an al meu din citi au existat am scos trei carti. La anul ma voi face bine si nu va putea nimeni sa citeasca tot ce voi scrie. Va fi dramatic“. (fragmentul a aparut, in ianuarie 2006, in paginile Observatorului cultural dedicate disparitiei scriitorului).

- Literatura, si nu memorialistica
La trei luni de la moartea autorului, tentatia unei priviri a posteriori, a lecturii de semne premonitorii intr-un material textual de factura memorialistica poate deveni de-a dreptul irepresibila, cu toata aura de tragic si melodrama pe care-o aduce ea. S-a intimplat deja, chiar in cazul lui Sorin Stoica: O limba comuna, volumul de proza publicat de el, la aceeasi editura Polirom, in 2004, are ca leit-motiv lumea spitalelor, naratorul fiind atins de o boala care-l impiedica sa auda; ei bine, desi la carte Stoica incepuse sa lucreze inainte sa se-mbolnaveasca el insusi, ea a fost mult prea des citita ca autobiografica, ceea ce-i ucide metafora fundamentala, a surzeniei autoinduse care impiedica fiinta post-tranzitionala sa asculte vocile lumii.
Sa facem asadar un exercitiu simplu de imaginatie: Jurnalul nu e textul postum al unui autor tinar si talentat, disparut tragic, ci un lant de mesaje in sticla, trimise de pe o insula a circuitului urban postmodern catre capitanii unor vase prietene. Cel care le lanseaza la apa e un om plin de energie textuala, care le vorbeste altor oameni, cu aceleasi pasiuni, despre oamenii locului in care traieste, despre carti, despre copilarie, despre viata lui (din care, acum, boala face parte integranta).

E adevarat, fiindca tovarasii de retea sint prieteni de incredere, dar si pentru ca omul nostru sufera de o onestitate viscerala, spune/scrie lucruri (despre alte carti si alti scriitori) de la care majoritatea celorlalti s-ar abtine. Ar trebui totusi luat aminte la o realitate a timpului scrierii acestui jurnal (sau Jurnal): in nici un moment nu avea de-a face cu o perspectiva a intimitatii persoanei, ci a unei persona auctoriale.
Oricit de seducatoare ar fi cautarea, explicita sau implicita, a unor constatari legate de convietuirea cu durerea ori de iminenta mortii, pentru Jurnalul lui Sorin Stoica acesta e un drum inchis (iar ca destinatara a unora dintre mesaje, am trait pe propria piele efectul relecturii, intre doua coperte, a ceea ce paruse atunci un joc literar-comunicational). Autofictiunea nu e implicit o invitatie la voyeurism, iar unii dintre cei mai pasionanti autofictionari ai literaturii romanesti recente – Sorin Stoica si Radu Cosasu – sint scriitori induiosator de pudici.

- Maculator pentru fictiuni viitoare
Revenind cu 180 de grade inapoi, la despre ce scrie, de fapt, Stoica in exercitiul sau diaristic, nu trebuie uitat ca sintem in fata unui scriitor dependent de actul fictionalizarii, pentru care pina si cele mai banale gesturi ale cotidianului capata viata doar in momentul in care devin text.
De-a lungul jurnalului- care e, substantial, unul de creatie -, sint mai multe situatii in care se gloseaza pe tema functionalitatii de „pepiniera“ a mesajelor: „Textele astea pe care le scriu aproape zilnic sint ca un fel de pepiniera unde plantez obsesiile, disperarile s.a.m.d. Pina acum, povesteam unuia sau altuia cum aflam cite ceva care ma innebunea de placere. [...] Uneori povesteam aceluiasi de mai multe ori, dar de fiecare data altfel. Acum am pepiniera asta, din care sper ca, din cind in cind, sa extrag cite un puiet in faza de coacere si sa pun la cale un text ceva mai elaborat, mai matur. Pui doua povesti una linga alta si, pina la urma, ele vor duce la un inteles comun.“, spune Sorin Stoica.

Din pacate (dar, probabil, la dorinta autorului), Jurnalul pastreaza doar datele expedierii mail-urilor, nu si „titlurile“/ subject-urile lor; asta ar fi dat intr-o masura mai accentuata dimensiunea lor literara mai mult decit personala. Cele mai multe dintre ele sint bruioane de proze scurte, populate de unchiul Nae Stabiliment (deja celebru personaj in Povestiri cu injuraturi, debutul lui Stoica din 2000), de amintiri din copilarie si cetateni din Banesti (vezi, din nou, Povestiri cu injuraturi, dar si Dincolo de frontiere, din 2002), de atmosfera spitalelor (din O limba comuna), ocupate, la un moment dat, de olteni (ceea ce nu e o apreciere de identitate geografica), de fotbal, de la echipa locala la „fosti fotbalisti“ (aici, vezi rubrica fotbalistica tinuta de scriitor in Suplimentul de cultura), si de cartile altora. In textele sale spre uzul prietenilor, de pilda, Sorin Stoica da cel mai exact diagnostic pentru Jurnalul lui Mircea Cartarescu (si opera lui: „Un om care a visat mai mult decit a trait. Daca ar fi trait cit de cit ceva, Cartarescu ar fi fost un scriitor imens. Oricum, ramine un scriitor mare. Dar in-uman.“); la fel se intimpla cu „personajul“ Nicolae Breban (singura diferenta fata de felul in care lumea literara e pictata, „pe bune“, in literatura propriu-zisa a lui Stoica e numirea directa, dar la fel de nonsalanta, a „eroilor“).

Ca scriitor, Sorin Stoica dadea intru totul masura acelei definitii filozofice a omului ca trestie ginditoare: ginditoare si textualizatoare. E foarte putin din viata (si suferinta, privita cu atit de multa autoironie) lui Sorin Stoica in diaristica lui, fiindca el, ca scriitor, traia existenta altora, a anonimilor purtatori ai unor povesti pe care el avea datoria de a le spune. Povesti cu inteles, in care moartea, ca si viata, facea sens prin curgerea insasi a naratiunii, o curgere de Seherezada care amageste noapte de noapte cutitul calaului. Singurul zmeu al unei lumi populate cu astfel de povesti e alienarea prin surzire, asa ca trebuie sa vorbesti incontinuu, chiar si in limba net-ului.
Bonus: Jurnalul cuprinde, la final, un interviu (cel mai consistent) dat de Sorin Stoica lui Florin Lazarescu si aparut initial in Suplimentul de cultura. Chiar si din acest text, in duet cu un alt scriitor, mult diferit de Stoica, ar fi putut iesi o proza.