Nr. 744 din 17.10.2014

Educatie
On-line - actualitate
Restituiri
Monografie
Focus
Editorial
Eveniment
Actualitate
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Istorie literară
Studii culturale
Societate
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2001   |   Iulie   |   Numarul 72   |   Contradictia lui Carp

Contradictia lui Carp

Autor: Ioan STANOMIR | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
P.P. CARP
Discursuri parlamentare
Editie ingrijita de Marcel Duta, Studiu introductiv de Ion Bulei, Editura Grai si suflet – Cultura nationala, Colectia „Carti fundamentale ale culturii romane“, Bucuresti, 2000, 630 p., f.p.

Discursul parlamentar, si aceasta este una dintre multele lectii maioresciene, poate cobori de pe soclu sau prabusi in ridicol omul politic, caci intre sublim si grotesc e un singur pas, insesizabil atunci cind oratorul devine prizonierul fascinat si narcisist al limbajului redus la stadiul de cliseu verbal. Transferat in spatiul scenic de Caragiale, tipul de oratorie parlamentara dezvoltata in vremea Vechiului Regat pare sa ramina in memoria posteritatii, mai cu seama legat de trasaturile simpaticului presedinte de sedinta Trahanache sau ale celor doi frati inamici, Catavencu si Farfuridi.

Si totusi, dincolo de derapajele retorice, dincolo de caderile in grandilocventa, caderi datorate, de cele mai multe ori, unui entuziasm necenzurat de simtul ridicolului – uneori absent in timpuri de tranzitie –, epoca dintre 1866 si 1917 poate fi privita, gratie beneficiului perspectivei, pe care contemporanii lui Maiorescu nu il aveau, ca parte a teatrului politic si dominata de polarizari, ca una in care discursul parlamentar a atins un echilibru neegalat in anii de dupa primul razboi mondial. Alaturi de presa, surprinzator de libera si extrem de critica, valorificind garantiile constitutionale greu identificabile in alte zone vecine parlamentul este una dintre prezentele care modeleaza spiritul public. De altfel, intr-un Vechi Regat in care evenimentele politice aproape comice, de natura unei lupte dintre cetatenii revoltati si tulumbele pompierilor, iau proportii homerice, duelul oratoric e un catalizator de pasiuni care nu poate fi ignorat. E, in definitiv, momentul in care se confrunta in arena, practicind o gimnastica a inteligentei sclipitoare, Take Ionescu si Titu Maiorescu, I.C. Bratianu si Alexandru Lahovary, oferindu-i spectatorului si cititorului de presa, tinut la curent, pentru a a-si clarifica opiniile de alegator si apropitar, un tablou fascinant.

Dezvoltarea oratoriei isi are un revers vizibil in momentul examinarii productiei ideologice. Hegemonia discursului circumstantial, ocazionat de dezbaterea unei legi sau de o motiune de blam, descurajeaza efortul de teoretizare, previne acumularea intelectuala capabila de a fecunda o reflectie coerenta in marginea politicului. Lipsit de apetitul generalizarii, omul politic roman e, inainte de toate, un practicant preocupat aproape exclusiv de imediatul parlamentar si de dinamica electorala. Activ in clipele de confruntare pe strada, galvanizind coalitiile de opozitie (lectura Bucurestilor de altadata a lui Bacalbasa e savuroasa din acest unghi al caracterizarii tipului antropologic care e politicianul autohton), omul de stat de la noi lasa in urma, ca bilant al eforturilor de decenii, doar o suma de discursuri pronuntate in incinta camerelor sau cu ocazia campaniilor. Ambele tipuri de texte sint marcate de natura particulara a publicului tinta si, dincolo de deficitul de substanta, devin lecturi fastidoase prin necesitatea cititorului de azi de a recurge la un examen de contextualizare istorica, uneori dificil chiar pentru un specialist. In urma omului de stat roman, si aici exceptia unui Ion Ghica confirma regula, ramin de prea putine ori acele opere sistematice care sa justifice, in ochii posteritatii, directiile sale de actiune.

Lunga paranteza introductiva mi s-a parut legitima in incercarea de a recupera un tip de conduita fara de care intelegerea cazurilor individuale e dificila, daca nu imposibila. Privita fara exagerari, ultima aparitie din colectia de „Opere fundamentale ale culturii romane“, este una care umple un gol si proiecteaza in actualitate o figura politica exemplara, tocmai prin ostentativa ei independenta, pentru climatul politic al Romaniei de pina la Unire. Discursurile parlamentare ale lui P.P. Carp, disponibile pina deunazi in Monitoarele oficiale sau selectate in comentariile din vasta lucrare monografica a lui C. Gane, sint acum, la aproape un secol dupa disparitia autorului, la dispozitia cititorului. Insotite de un excelent studiu introductiv apartinindu-i istoricului Ion Bulei, ele se afla acum in fata publicului al carui profil s-a modificat radical intr-un secol XX pe care P.P. Carp il parasea discret, fara glorie, intr-un moment de schimbari pe care nu le anticipase si nici nu le receptase simpatetic. Confruntarea virtuala dintre sensibilitatea lectorului postmodern si discursul unei personalitati de secol XIX e una din provocarile pe care volumul le contine.

In egala masura, discursurile antologate recupereaza un mit, cel al oratorului, care l-a insotit pe Carp inca din timpul vietii. Fara a fi obligat sa treaca prin furcile caudine ale confruntarilor electorale modelate de votul universal, conservindu-si intact acel tip de sensibilitate paternalista tory ce defineste junimismul politic, Carp si-a rezervat energia polemicilor al caror spatiu de manifestare il constituia parlamentul scrutinului cenzitar. De aici, suprapunerea de causticitate si laconism care i-a facut pe contemporani sa recunoasca in seful politic al gruparii pe unul dintre acei extrem de putini senatori capabili de a produce, fara eforturi vizibile, vorbele de spirit care supravietuiesc in memoria publicului. Anecdota l-a metamorfozat pe Carp intr-un gentleman cu monoclu acid, pregatit sa distruga si sa arda cu fierul rosu (e simptomatica reactia de iritare ce transpare in discursul ocazionat de afacerea tramvaielor in 1912), in numele unui tip de corectitudine politica interpretat ca inutila rigiditate de contemporani. Efigia lui P.P. Carp se articuleaza la granita dintre butada si morga aristocrata care a constituit una dintre dintre ratiunile impopularitatii sale.

Caci impopularitatea pare a fi, retrospectiv privind, tinta ultima a omului de stat. O lectura atenta a discursurilor din volum poate identifica ocaziile in care P.P. Carp se plaseaza, deliberat, cu superbie, in tabara celor ce refuza sa cedeze opiniei publice. Contemporanii au pus atitudinea sa pe seama orgoliului de casta al celui ce dispretuia multimea, indiferent la presiunile ei. Si totusi, insensibilitatea lui Carp nu era decit o forma de coerenta interioara. Atunci cind alegerea se realizeaza intre popularitate si soliditatea opiniilor, Carp nu ezita, cu riscul de a-si compromite sansele de supravietuire politica. Pina la un punct, s-ar putea spune ca ii lipseste, ca si unui Iuliu Maniu, spiritul tranzactional, capacitatea de a recurge la compromis fiind redusa pina la absenta. Atunci cind calea se infatiseaza, optiunile sale sint limitate: caderea de la guvernare, din 1912, e cauzata de extrema violenta cu care stigmatizeaza ceea ce i se pare a fi o dovada de neonestitate in viata publica. Dar circumstantele invalideaza tentativa sa si ceea ce urmeaza, dupa demisie, e compromiterea dramatica a unei prietenii de o viata cu Maiorescu, cel ce accepta oficiul de presedinte al consiliului de ministri, in fruntea unui cabinet de concentrare conservatoare. Bilantul guvernamental al lui P.P. Carp ramine unul mediocru. Analogia cu Iuliu Maniu, dincolo de diferente de context, revine. Ceva ii lipseste lui P.P. Carp, pentru a fi acel mare om politic de care curentul conservator avea nevoie in Romania. Infinit mai modest, un Lascar Catargiu va indeplini pina la 1899 aceasta misiune.
Viata lui Carp, au remarcat-o mai toti comentatorii, de la G. Ibraileanu la C. Gane, are o dimensiune shakespeariana a sfirsitului. Putini oameni au avut de purtat la final o mai coplesitoare povara: in Romania marcata de euforia reunificarii nationale, Carp iese din scena stigmatizat ca tradator. E unul dintre cei care s-au acoperit de dezonoare colaborind cu inamicul german, militind pentru inlaturarea dinastiei. Se afla intr-o pozitie impartasita de reformatorul socializant cu care incrucisa spadele in dezbaterea de la 1914, pe marginea votului universal si a exproprierii, Constantin Stere.

Istoria contrafactuala ofera beneficiul unei lecturi comprehensive a celor care s-au aflat de partea gresita a baricadei. Optiunea germanofila, al carei elogiu Carp il face in unul dintre ultimele lui discursuri, se situeaza in descendenta unei idei de o viata. Putini insa au avut curajul, tipic junimist, de a merge impotriva curentului, salutind in puterile centrale pe salvatorii din fata pericolului rus. Privind in contextul epocii, tonul lui Carp are o taietura profetica, evocind calmul unui boier in fata implacabilului istoriei. Schimbind ce-i de schimbat, e tonul lui Miron Costin inaintea decapitarii. Carp alege sa poarte masca unui batrin al neamului care rosteste adevaruri de Cassandra. In fata vuietului vremii, Carp nu rateaza ocazia de a fi ultima oara impopular, pina la a deveni tradatorul de serviciu. Retragerea din scena e, literar vorbind, una de efect. P.P. Carp, acel mare scriitor ocazional recuperat de Lovinescu, are stiinta discursului laconic, o stiinta a gradarii nuantelor si a evitarii grandilocventei. Finalul ii compune masca funerara a senectutii: „Domnii mei, cind ma uit la majoritatea care ma inconjoara, cea mai mare parte e compusa din tineri cari acum debuteaza in viata politica. Astazi ei sint condusi, miine vor fi conducatori si ii rog atunci sa se gindeasca la batrinul care in curind va disparea dintre dumneavoastra si care va zice: Soarta romanilor de dincolo nu se rezolva dincolo de Carpati, ea se rezolva dincolo de Prut“.

Silueta lui P.P. Carp nu poate fi schitata in citeva linii fugare – ea nu e in intregime cuprinsa in melancolia lucida a sfirsitului sau in replicile casante care doboara de pe soclu adversarul. Ca si Maiorescu, Carp ramine, privind in urma, definit printr-o enigma sau prizonierul unei contradictii, pentru a-l relua pe Nicolae Manolescu. Energia intelectuala se concentreaza in aceste texte oratorice, ce ating o lapidaritate clasica. Lipsit de apetit teoretizant, Carp lasa in urma lui manifeste care configureaza mentalul conservator junimist, Era noua de la 1881. S-ar putea glosa pe marginea tipului de critica pe care Carp il avanseaza – in definitiv, ca si colegul lui de generatie, Maiorescu, Carp inventeaza, fara emfaza, un conservatorism autohton care respinge, in mod deliberat, delirul revolutionar, ca si patriotismul xenofob. O probeaza, dincolo de dubiu, interventiile sale in chestiunea drepturilor politice ale evreilor, interventii care se cer citite in paralel cu cele ale unor contemporani, unii junimisti, ca Alecsandri si Eminescu. Patriotismul lui Carp e, inainte de toate, o forma de luciditate extrema, de unde si caracterul sau inconfortabil. Excluzind orice alibi xenofob, el pune accentul pe o exigenta a constructiei institutionale si pe o rigoare a conduitei publice greu digerabile in momentele de inflamare.

S-a spus despre conservatorism, in varianta sa junimista, ca ar fi mascat inabil interesele de clasa ale corifeilor sai sau ca ar fi intruchipat un ethos al imobilismului social. In masura in care exista o actualitate a discursului sau ideologic, mi se pare ca ea este localizabila in spatiul elogiului prudentei. Nerabdarii celor fascinati de saltul spre viitor, Carp, in linie conservatoare, le contrapune o preocupare pentru concretul in aparenta insignifiant. A fi conservator devine o forma de luciditate. E legatul identificabil in discursul sau dedicat votului universal si exproprierii din 1914: „Dar va asigur ca in viata popoarelor masurile cele mai incisive, acelea cari istoriceste au avut rezultatele cele mai frumoase, nu sint acelea pompoase, nu sint acelea izvorite dintr-un avint general, cari cred ca cu vorba si cu sacrificii se poate imbunatati o stare sociala. Nu, au fost acelea lente, ce vin in ajutorul muncii latente, cari fara zgomot mare maresc avutia nationala, iar nu munca superficiala a vietii noastre politice“.

Etichete:  P.P. CARP Discursuri parlamentare
 
 
 
Cele mai citite articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
Recviem pentru un muzeu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Cele mai comentate articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
„Forma finală a operei este o surpriză şi pentru autorul însuşi“. Interviu cu Henry MAVRODIN
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Cele mai recente comentarii
"...obiecţia lui Lev Nikolaevici..."
Game
e-Pistolarii est-ternului "luminos"
Dorinta
Daca
 
Parteneri observator cultural
FNT