OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Antonio PATRAS
Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii
Editura Cartea Romaneasca,
Colectia „Noua Critica. Istorie Literara“,
Bucuresti, 2007, 246 p.

Cartea lui Antonio Patras, Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, deschide un alt orizont nu numai asupra criticului Garabet Ibraileanu, ci si asupra unei perioade in care critica romaneasca se profesionalizeaza pe masura ce se formeaza; dintr-un anumit unghi ea poate fi citita si ca un bildungsroman al formarii criticului camuflind in nuce romancierul. Punctul de plecare din argument este esential, o flaubertiana decorticare a cliseelor care insotesc, de la origini si pina in prezent, rosturile criticii, cu citeva repere fundamentale, Maiorescu, Lovinescu, Calinescu.

Cartea lui Patras depaseste poncifele critice pe care le enumera
In privinta modelelor, Patras nu trece granita interbelicului. Relatia dintre critic si artist, dintre „creatie“ si „analiza“ in termenii scolasticii critice ibrailene este distinctia-pivot in jurul careia se organizeaza atit opera, cit si personalitatea criticului, cercetind sever frontierele disciplinei sale cu fictiunea. Motivatia se regaseste pe tot parcursul cartii, aceste clisee incadreaza si personajul critic, si pe romancier, pe care Antonio Patras il recompune surprinzator, atit ca proiectie a lacunelor inerente ale formatiei, cit si a intuitiilor deosebite care marcheaza o individualitate critica pregnanta, expusa insuficient, carent.

Inconsecventele se dovedesc fertile, odata scoase la suprafata, ele vadesc un portret complex si un complex care se citeste printre rinduri, al unui esec al criticului, dublat de succesul romancierului, peste care a fost trintita procustian paradigma ideologic reductionista de reconditionare doctrinara a realismului socialist si, indraznesc sa ma aventurez pe panta speculatiei, a rolului jucat de critica moldoveneasca impinsa paradoxal spre periferie, pe masura ce se redirectioneaza spre centru. Patras realizeaza o subtila analiza a handicapurilor acestei critici si, dincolo de incadrarile precise sau doar de cele tatonate pe filiera echivalentelor simbolice sau de cele construite in jurul unui Zeitgeist – in acest sens trimiterea la Robert Curtius cu studiul sau despre Balzac da una dintre probele de eruditie a studiului universitarului iesean –, retine factorul uman, o anumita sensibilitate care modeleaza optiunile, paradoxurile si contrastele, unele asumate, altele descifrate ulterior. Intrebarea cu rol hermeneutic si care implica deja o judecata de valoare, usor partizana, pentru ca este dictata de gust si de o inteligenta strategie, descrie circuitul demersului critic al lui Antonio Patras, focalizat pe rezolvarea acestui paradox: „Cum e posibil ca tocmai criticul cel mai putin «artist» si mai doctrinar sa fie totodata de departe cel mai rafinat scriitor dintre critici?“.

Am revazut de curiozitate citeva portrete de critici, de la severa monografie lui Mircea Martin, G. Calinescu si complexele literaturii romane, in care criticul realizeaza o analiza in oglinda a criticii calinesciene, la cea usor narcisica a lui Nicolae Manolescu, Contradictia lui Maiorescu, analizind un mit fondator, si as situa demersul lui Antonio Patras – atit prin subiect, cit si prin abordare – intre aceste doua jaloane, alese cu o intentionata limitare didactica. Ibraileanu a fost romancier, ca si George Calinescu – ma feresc de situari ierarhice, pentru ca ei reusesc in mod diferit –, si a creat, macar pentru un timp, citeva repere critice ca si Maiorescu, spre deosebire de cei doi, pierzind acest pariu cu timpul. Cartea lui Patras depaseste poncifele critice pe care le enumera consecvent; intr-un fel, fundalul ei dramatic il constituie analiza minutioasa, detectivistica a unui esec postum si, nu intimplator, rapelul biografic are ponderea lui in volum, fara ca autorul sa abuzeze sau sa recurga la speculatii silite, contrafactuale. As reformula intrebarea criticului – „Unde a gresit Ibraileanu?“–, intrebarea critica transforma omul si opera in destin si, pe acest fir, cautarea motivatiilor se deruleaza captivant.

Pentru un spirit fin, cartea are momentele ei de suspans, concluziile se lasa asteptate pe masura ce inaintezi cu lectura si devoalarea treptata a resorturilor intime ale omului si operei asigura si asimilarea conjecturilor critice. Una dintre (ipo)tezele care ghideaza lectura este ca „Ibraileanu ilustreaza un moment de tranzitie in critica romaneasca“. Trecerea de la etapa de tinerete la cea de maturitate reflecta nu doar planul personal al optiunilor, ci, mai vast, un complex de crestere al criticii din preajma lui 1900. Vad in cartea lui Patras un demers similar, pina la un punct, cu cel al lui Mihai Zamfir, referitor la Eugen Lovinescu, „Cind E. Lovinescu devine E. Lovinescu“ (Mihai Zamfir, „Iesirea din provincie“, in Cealalta fata a prozei), unde criticul, pe filiera unei stilistici diacronice, exploreaza „provincia stilistica“ a literaturii. Or, tocmai in domeniul stilisticii Ibraileanu pare sa piarda teren, optind pentru o critica analitica severa, de continut, fara aplomb estetizant, avind in fata concizia clasica a moralistilor francezi, la care se adauga pierderea unui alt rol asumat pina la capat de Lovinescu, cel al criticii de intimpinare, ca si rolul tutorial al cenaclistului.

Acest retras spirit de boier moldovean, cumpanit si sentimental, estet in ritualul aproape monastic al lecturii devine cu atit mai interesant cu cit, in prima faza a criticii sale, optiunile merg impotriva intimismului si valorizarii exclusiv estetice a operei, pe filiera unei combinatii interesante in epoca intre idealism deghizat in poporanismul/socialismul a carui definitie particulara Antonio Patras o face pentru a-l delimita atit de C. Stere, cit si de Gherea, si o „critica stiintifica“ nutrita de pozitivismul sfirsitului de secol al XIX-lea, cu discursul degenerationist aferent. Pe un alt palier, Patras realizeaza o asezare a criticului nu doar in contextul parohial al polemicilor in epoca, vezi cazul romanelor Intim de Traian Demetrescu si Dan de Alexandru Vlahuta – poate ca aici ar fi meritat sa se insiste putin mai mult, discutia in jurul acestor doua romane este un bun revelator pentru optiunile critice in epoca, si pentru tranzitia catre noi modele –, ci si in contextul criticii franceze. Pe un al treilea nivel, avem contextul biografic al receptarii din partea sotiei criticului, Elena Ibraileanu, receptare naiva care-si gaseste rostul in chiar un punct teoretic de articulatie a operei criticului, reprezentarea „eternului feminin“, pentru a nu lua in considerare romanul Adela.

Ma opresc la doua din subcapitolele cele mai interesante, „Catre o teorie a personalitatii“ si cel care il continua, „Cherchez la femme...“, ele contin o analiza a nucleului criticii lui Ibraileanu, privita interactional si diferentiator din sfera lecturilor unde pozitivismul, criminologia, darwinismul, evolutionismul, degenerationismul, alienismul etc. (Cesare Lombroso, Max Nordau, Guyau, Krafft-Ebing etc.), cu extensiile lor de examen clinic-sociologic al literaturii, se insotesc cu „umanismul internationalist al socialismului, lupta pentru egalizarea claselor si democratismul rural“. La acestea se adauga un postromantism epigonic tardiv si inertial – teza de doctorat a criticului trateaza opera lui Al. Vlahuta, Opera literara a dnului Vlahuta, 1912 –, adaptat conceptiei organiciste asupra literaturii in acord cu progresul; estopsihologia lui Hennequin, aclimatizat in propria critica stiintifica, plus critica franceza de la determinismul lui Taine la Faguet, cu „teoria diferentierii“. Baza de plecare pentru o teorie implicita a personalitatii o constituie o serie de consideratii ale lui John Stuart Mill privitoare la rolul artei, teorie in care Patras recunoaste nu numai nucleul operei ideologico-literare a lui Ibraileanu, ci si pe cel al propriului sau demers care-l vizeaza pe acesta.

Ibraileanu tranzactioneaza aceste idei pe o piata culturala din ce in ce mai larga, iar Patras reuseste, cu o minutie de orfevrier, sa inregistreze diferenta specifica, locul unde se plaseaza criticul, cit preia, ce preia si ce propune sau adapteaza. In plus, una dintre provocarile cartii o constituie paralela cu Lovinescu, unde, pe fondul polemic al interactiunii dintre cei doi, criticul iesean descopera afinitatile secrete. Ibraileanu are meritul de a recupera critic termenii si ideologia, iar aprecierile la adresa unor scriitori precum Tolstoi sau Proust il situeaza in avangarda criticii din epoca. In cele din urma, universitarul iesean redimensioneaza potretul monografic la nivelul unei alternative, al unei potentialitati amortizate, a ceea ce ar fi putut fi, nu fara o urma de nostalgie.
Capitolul al II-lea, „Pentru o morala a gratiei“, are in vedere volumul de aforisme al criticului intitulat Privind viata, prilej de reflectie asupra unei etici liminale, de mediere intre „idee si realitatea ei materiala“, „ca arta a transfigurarii si nu ca evaziune“, ca idealitate, dar fara idealism, simbiotic legate de estetica acestuia pe firul principalelor teme ale operei, cu precizarea ca Ibraileanu „gindeste esteticul in sens instrumental, ca pe o functie ce ajuta la unificarea celorlalte aspecte ale reflectiei despre om intr-o nuantata si originala antropologie artistica“.

Si aceasta carte reprezinta o intersectie a unor directii gnomice, a unor etici transpuse la nivelul speculatiilor despre moravuri de la La Rochefoucauld la Freud, de la moralismul nuantat degenerationist al lui Max Nordau la eticismul pus in circulatie de Mihai Ralea – exeget al lui –, in Explicarea omului, eticism de care prietenul criticului a reusit sa se detaseaze printr-un oportunism admirabil pe parcursul vietii sale. Aici mi s-a parut necesara, in paralela pe care o face criticul, si aceasta distinctie dintre o etica traita, asumata, „un cod social“ al carui reflex il regasim in paginile de critica, si una pur teoretica, enuntiativa, „in manierea tratatului stiintific“, dar niciodata pusa in practica, fapt care-l diferentiaza pe omul Garabet Ibraileanu de omul Mihai Ralea. Tot aici se nuanteaza si optiunile critice ale lui Ibraileanu – Privind viata poate fi considerata si o opera de decantare, (un revelator) al ideilor criticului –, expuse uneori prea abrupt. Patras releva nu atit constructia unei etici particulare, cit „deconstructia virtutilor“. Refuzul individualismul nu se mai explica tezist, tendentionist, ca idee primita, ci in planul optiunilor personale, a unei discretii cu valoare hermeneutic-filozofica, a „delicatetei“ ca valoare cardinala, fapt care genereaza „un stil al gratiei“. Criticul realizeaza aceasta discutie in baza unor repere fundamentale, precum Etica Nicomachica a lui Aristotel sau Oracolul manual al lui Baltasar Gracian sau L’Honneste-homme a lui Nicolas Faret. Paranteza deschisa pentru o confruntare polemica a citorva afirmatii ale lui Andrei Plesu din Minima moralia, pe tema Eticii nicomahice a lui Aristotel, releva un critic sensibil la nuante si capabil sa creeze un discurs inteligent, din care atit autorii, cit si cititorul ies cistigati.

O reconsiderare a lecturii contextelor
In Capitolul al III-lea, „Salvarea criticului“, Antonio Patras reconsidera romanul lui Ibraileanu printr-o recapitulare mai atenta a textului, contextului si intertextului, cautind si aici o linie de mijloc intre abordarile psihologizante si cele structuralist-textualizante si psihanalitice, pe trei niveluri: contextul imediat al operei, unde criticul deduce miza teoretic-demonstrativa a romanului, „un fel de mis-en-scène a aforismelor din Privind viata si a reflectiilor teoretice din Creatie si analiza“, un context al afinitatilor si respingerilor, cu frecventarea diferitelor modele invocate de critica (e.g. mai mult Turgheniev decit Proust) si propunerea altora noi, intertextul referintelor, al bagajului livresc al doctorului Codrescu, si contextul criticii mai vechi si actuale referitoare la roman. Criticul iesean opteaza in descifrarea Adelei ca „roman al lecturii“, „un text greu inseriabil“ datorita „amestecului original de elemente vechi si noi, pe fondul unei sensibilitati de crepuscul“ si prin intilnirea unor modele deformate sau, mai precis, reformulate de aplicatia personala a romancierului si de dozajul intim, biografist. Intr-un fel, romanul este atacat cu acizii diferitelor modele: proustianismul prin „rafinamentul usor pervers“ si „maladivitatea discret insinuata“; „modelul Turgheniev“ cu evocarea misterului sufletului feminin; sentimentalismul lui Duiliu Zamfirescu; crepuscularismul moldovenesc cu La Medeleni sau Locul unde nu s-a intimplat nimic; „literatura de atmosfera, de tip estetizant“, ilustrata de romane precum Craii de Curtea-Veche sau Enigma Otiliei, un decadentism „superior“, belle époque, decantat de exagerari, sesizabil in estetismul inregistrarii senzatiilor si intr-o ambiguitate sexuala, trecuta prin diferite filtre, de la autoscopie la consideratiile pozitiviste, pozitivism si idealism etc.

Ciocnirea registrelor este benefica pentru roman, iar reconsiderarea dimensiunii clasice, structurante a acestuia se face in contrapondere cu elementul novator, autentic, discontinuu al jurnalului, tine de intentia de a echilibra demersul critic. O serie de „de ce“-uri isi gaseste explicatia in optiunile exclusiv critice sau in cele ale unui moralism format la scoala maestrilor autorului, insa Antonio Patras patrunde mult mai adinc – si fara instrumentar psihanalitic –, atit in psihologia personajului, cit si in cea a autorului. Mergind pe traseul sugestiilor psihanalitice pe care textul le deschide cu o facilitate inselatoare, Patras stabileste o serie de corectii ale azimutului critic, evitind speculatia si exagerarile si revenind permanent la textele anterioare, autobiografice, gnomice sau teoretice. Mi se pare in aceasta alegere a criticului si o descurajare a metodelor in uz, in favoarea unei reconsiderari a lecturii contextelor, asa cum criticul nu focalizeaza decit marginal dimensiunea naratologica propriu-zisa a textului, fapt in care vad o obiectie fin disimulata la absolutizarea acestei abordari, precum si a celor textualist-structuraliste. Criticul pare mai degraba interesat de o „biografie“ a lecturii, iar inserturile eseistice combinate cu ceea ce ar fi in nuce fragmente de istorie a vietii private, precum cel privitor la rolul jucat de fumat sau consideratiile referitoare la o serie de reflexe mentalitare cu privire la pozitia acceptabila a femeii in societate sint excelente, inteligent-diversioniste.

Poate ca acest cadru al istoriei mentalitatilor ar merita sa fie largit, fara el critica risca un joc abstract, pe care l-a tot jucat pe parcursul citorva decenii cu foarte multa gratie. Tot aici gasesc o cheie a „personalismului“ invocat de Patras in legatura cu autorul Adelei, ca un caz particular al unei reevaluari a biografismului, prin extinderea analizei contextelor catre zona istoriei mentalitatilor. In definitiv, Ibraileanu culege informatiile din epoca, este partial prizonierul unor teorii pe perioade delimitate, detasindu-se pe masura configurarii unei formule de echilibru pe care o conserva la maturitate. „Salvarea criticului“ este pusa pe seama lecturii, a transformarii sale, ca si in cazul lui Codrescu, intr-un lector in fabula, cartea fiind Adela, personajul, fictiunea extrasa din persoana empirica, identificabila pe linie biografica. Criticul asuma rolul personajului, pentru el „Adela este o carte a re-citirii indragostite“. Sa deducem de aici „personalismul“ criticului insusi? Mi se pare nesustenabila afirmarea aprioricei lipse de personalitate a criticului, chiar autorul ei contrazicind-o prin propria sa carte. Este un punct in care se deschide o alta polemica referitoare la gradul de implicare a criticului si la critica drept forma adulterata a literaturii.

Cred ca Antonio Patras face parte dintr-un nou val si anunta un reviriment al criticii, printr-o simbioza fertila intre o priza teoretica foarte serioasa si un ton „discret“, dar ironic, de o „personalizare“ a cercetarii, al carei parcurs este sondat in latura subiectivitatii sale, al imponderabilelor, al zonei alunecoase de speculatie si constructie, cu piesele si instrumentarul critic intinse pe masa, la vedere, in fata cititorului, la polul opus al criticii esentialiste, conceptualiste, metaforizante, uneori cu iz pompieristic, pentru care poate cel mai bun exemplu este Marin Mincu, fara a-i contesta cunoscutului critic meritele reale si discernamintul. Cred ca Patras angajeaza prin acest profil de critic-romancier o vulgata critica, o veche querelle in jurul autonomiei esteticului si a criticii „stiintifice“ de deschidere sociologizanta, intuind in Garabet Ibraileanu – meritul ii apartine – un caz care depaseste sfera epocii, nu un fidel discipol gherist, ci un loc geometric in care cele doua „tendinti“ se confrunta, se despart sau se conciliaza, se rediscuta reciproc, un fel de cearta a criticii cu ea insasi si chiar, pe alocuri, o comedie a ei, in sensul nobil al cuvintului.