OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu putina vreme inaintea inaugurarii editiei de anul acesta a Salonului International de Carte de la Paris (16-21 martie 2001), unde Germania a fost invitata de onoare a acestei primaveri, ziarul Süddeutsche Zeitung publica un amplu eseu consacrat relatiilor culturale dintre cei doi mari vecini, despartiti, intre multe altele, si de apele Rinului, intitulat astfel: Dupa reconciliere – plictisul. Autorul pornea de la premiza ca un salon de carte precum cel din miticul Paris poate inviora cam anemiatele, in ultima vreme, relatii culturale dintre cele doua tari.
Inca de la inceput, citeva precizari par utile, mai ales in absenta unor incursiuni mai adinci in istoria postbelica a dialogului germano-francez. In plan politic, acesta a functionat cel mai adesea multumitor, ceva mai rar excelent – de pilda, cind cu prilejul slujbei divine oficiate la Catedrala din Reims, cancelarul Adenauer si generalul de Gaulle au ingenuncheat cu patos, izbutind sa extraga dintr-o istorie comuna, inecata de prea multe ori in singe, sedimentele limpezi, cristalizate, solide ale unei prietenii nu foarte pasionale, dar menite, totusi, sa dureze.

Gesturile reconcilierii, intrate intr-o rutina sentimental-pragmatica, au indeplinit pe parcursul diverselor legislaturi si unele functii simbolice: la Verdun, Mitterand si Kohl (care pe parcursul frecventelor lor intilniri nu au fost intrutotul scutiti de efectul comic al insesizabilei alunecari a sublimului spre ridicol) au mai pecetluit o data caracterul sacrosanct al prieteniei franco-germane. Dar vremurile s-au schimbat, iar viziunile si, mai cu seama, patetismele au fost pe nesimtite inlocuite de pragmatism, privind dialogul bilateral de aura inefabila a unei relatii romantice. Marile gesturi au fost inlocuite de stringeri rapide de mina, iar dialogurilor conviviale le-au luat locul discutiile la obiect, impuse de un calendar politic riguros calculat. Inefabilul amorului franco-german s-a spulberat, iar golul ramas a fost umplut de banalitatea cenusie a unui menaj obosit, in care partenerii nu prea mai au multe sa-si spuna...
Asa incit, tocmai culturii i-a revenit, deloc intimplator, dificila misiune de a inviora acest matrimoniu unde divortul este, din capul locului, interzis. Fiindca atit responsabilii, cit si observatorii politici au ajuns la concluzia ca plictisul survenit s-ar datora absentei unei firesti curiozitati culturale si civile a partenerilor, a unuia fata de celalalt.

Cu vreo trei ani in urma, filozoful francez André Glucksmann, al carui tata se nascuse la Cernauti, iar a carui mama vazuse lumina zilei la Praga, lansa un amplu volum de eseuri chiar pe tema relatiei franco-germane: Binele si Raul, scrisori imorale din Franta si Germania. Glucksmann demonstreaza cum si de ce cultura este liantul privilegiat care le asigura celor doi parteneri nu atit o relatie durabila (garantata ca atare, de pe pozitii politice), cit un dialog pasionant, palpitant... In istoria celor doua natiuni nu au lipsit momentele de fascinatie reciproca si influentele fertile, consonantele, dar si disonantele care au facut totusi posibil dialogul la nivelul ideilor si al valorilor estetice si intelectuale, dincolo de stereotipii, rivalitati si adversitati. Günter Grass, Martin Walser, Ernst Jünger, Peter Sloterdijk si Martin Heidegger, pentru a nu insira decit numele cele mai sonore, au fost mai apreciati in Franta, in anumite faze ale creatiei si activitatii lor, decit la ei acasa. Chiar disputele istoricilor sau lucrarile istoricului Ernst Nolte, contestate sau controversate in Germania, au avut ecouri dintre cele mai favorabile la vest de Rin. Relatia inversa este si ea valabila.
Si totusi, de la o vreme incoace, aceasta circulatie a valorilor si ideilor pare a fi din cind in cind strangulata. Invitarea Germaniei ca oaspete de onoare la Salonul de Carte de la Paris, in aceasta primavara, nu a izbutit decit partial sa trezeasca apetitul locuitorilor hexagonului fata de vecinii lor din Est. Uitate sint vremurile in care o Madame de Staël scria cu atita finete si interes despre Germania sau cind Friedrich cel Mare il avea ca pensionar, la curte, pe Voltaire (pentru a nu pomeni decit, din nou, cele mai ilustre, mai legendare exemple).

Dar partida nu este inca pierduta. Canalul germano-francez de cultura Arte a facut toate eforturile pentru a stirni pofta telespectatorilor fata de literatura germana, in special pentru cea contemporana. Reviste ca L’ Express, ziare ca Le Monde au publicat dosare consacrate culturii si mai ales literaturii germane, recurgind la serviciile unor intelectuali germani familiarizati cu valorile si ritualurile Frantei. Volker Schlöndorff, cineastul german fascinat in continuare de ecranizarea marilor opere literare, releva relatia profunda dintre cinema si roman. Sub titlul Literatura in oglinda istoriei, Pierre Deshusses semna, in acelasi Le Monde, un eseu despre literatura germana contemporana, trecind in revista, fara a evita capcanele unor clisee, etapele cruciale ale miscarii de idei si ale reinnoirii morale a Germaniei postbelice. A fost relevata intensitatea exemplara cu care germanii si-au asumat dificila confruntare cu trecutul lor totalitar, atit cu cel rosu, cit si cu cel brun.

Si totusi... Si de asta-data, prin prisma literaturii, receptarea Germaniei de catre bunii vecini francezi a ramas distorsionata. Faptul a fost remarcat pina si de neutrul – desi germanofonul – Neue Zürcher Zeitung care, analizind post-festum evenimentul de la Paris, releva modul aproape obsesiv in care gazdele au insistat tematic asupra importantei Berlinului. Chiar daca o treime din tinerii scriitori germani traiesc in noua veche capitala germana, viata literara din Germania continua sa pastreze traditiile federaliste. Se pare insa ca percepem doar ceea ce stim – asa ca, intr-o Franta marcata de traditiile centralismului, privirile se vor indrepta totdeauna catre Berlin. Un proiect proaspat chemat la viata, prin infiintarea unui institut de istoria culturii germane la Paris, pare a fi predestinat sa corecteze aceasta miopie involuntara, fiindca activitatile bilaterale, prin invitarea studentilor francezi, se vor desfasura in mai multe metropole germane: la München, la Köln, Mainz sau Frankfurt.

Tot la Paris si tot acum, la Salonul de Carte, s-a manifestat si simptomul unei miopii de o cu totul alta natura. Sub genericul Le boom berlinois, organizatorii i-au impins in prim-planul atentiei publice pe reprezentantii tinerei generatii de autori, pe asa-numitii „nepoti ai lui Günter Grass“, desi acestora le lipseste patosul, verva polemica secundata subversiv de riscul de a si gresi sau irita, pe care le poseda autorul Tobei de tinichea, laureat al Nobel-ului pentru literatura. Comisia franco-germana i-a ales nu pe Martin Walser, pe poetul Peter Ruhmkorf, pe eseistul, poetul si mentorul literar Enzensberger, pe scriitorul W.G. Sebald – care este considerat chiar un fenomen –, spre a fi prezentati pe larg cititorilor francezi. Preferate au fost Elke Naters, Tanya Lange sau Carmen von Samson, doamne si domnisoare care scriu o proza neangajata, transparenta, o proza de consum, fara ca termenul sa aiba neaparat nuante peiorative. Si din nou, acest totusi: Herta Müller, scriitoarea germana originara din Romania, detinatoare a numeroase premii literare internationale, a reprezentat cu onoare literatura germana (cum tot cotidianul elvetian citat mentioneaza, impartial). Iar traducerile din germana in franceza, desi nestructurate intotdeauna de linia de forta a realelor valori, au pus la indemina publicului din Franta, in aceasta primavara, citeva succese germane: autobiografia lui Marcel Reich Ranicki, noul roman al scriitorului est-german Ortheil Hanns Josef, ultimul roman al prozatoarei Karen Duven, ultimul roman al lui Bernhard Schlink, romanul Hertei Müller, intitulat in traducere franceza Convocarea... Editura Seghers impreuna cu Institutul Goethe au editat un caiet de poezie germana contemporana, in care se regasesc textele Rosei Ausländer, nascuta in Romania, la Cernauti, ale lui Oskar Pastior, nascut la Sibiu, si ale lui Dieter Schlesak, originar si el din Romania.

Asadar, nu monstrii sacri ai literaturii germane sau de expresie germana au fost vedetele Salonului de Carte de la Paris, cum poate era de asteptat sau de dorit. La fel cum Volker Schlöndorff deplingea indepartarea tinerei generatii de cineasti germani de literatura, in acelasi mod un eseist elvetian regreta faptul ca tinerilor francezi nu li s-a oferit generoasa ocazie de a lua contact macar cu textele mari, sacre ale literaturii germane moderne si contemporane. Fiindca altminteri, la nivelul banalizarii schimburilor de elevi sau al escapadelor turistice de-o parte si de cealalta a Rinului, chiar daca prejudecatile se spulbera, niciodata intrutotul, valorile spiritualitatii, ale „specificului national“ in ceea ce are el mai profund si benefic, ramin greu, mai greu accesibile. Sa nu uitam (folosindu-ne de figura unui personaj pus in circulatie universala de basmele fratilor Grimm, devenit emblema nu prea magulitoare a ingustimii de spirit, erou de poveste reperabil si astazi sub forma unui fetis prin diversele amenajari horticole) ca, la apusul soarelui, si umbra piticilor din gradina este lunga...

Köln