OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Groapa in care societatea se scurge aspira sa devina centru, pentru ca, la rindul ei, e nascatoare de periferii, vesnic in expansiune. Lumea aceasta lepadata, repudiata de centru inunda acum toate zonele, si nu lent, ci cu rapiditate. Primul semn al mahalalei in plina expansiune, al mahalalei care forteaza agresiv granitele cu celelalte spatii este prezenta gunoaielor. Indiferent de natura lor, resturi menajere, obiecte al caror circuit s-a incheiat, dejectii, gunoaiele te privesc impudice indiferent de anotimp, de intemperii.

Mahalaua a suferit si ea, ca orice spatiu supus istoriei, schimbarii. Dar gunoiul este un element constant al teritoriului. Pulseaza, creste, si din el se naste societatea care evolueaza peste si printre gunoaie. O geneza exclusiv brodata pe gramezile de resturi (ca in Groapa lui Eugen Barbu). Grav este ca acum, in asteptatii ani 2000, centrul incepe sa se contamineze, „mahalagizeze“, intr-o proportie egala cu periferia. Contemporaneitatea este pusa in fata unui spatiu vizibil marcat de plaga, care nu numai ca se intinde, ci si creste, se inalta. in criza de spatiu, gunoiul depozitat se inalta triumfator, impudic, precum o femeie usoara, fardata strident, aruncind indecenta priviri ostentative dintr-o loja de teatru sau opera. Mentalitatea romaneasca nu numai ca tolereaza gunoiul in toate formele sale, dar, prin indiferenta, incurajeaza propagarea acestuia. Totul provine din dorinta romanilor de-a tezauriza, de a acumula obiecte nefolositoare (pe un fond stravechi). Debaralele romanilor sint pline de resturi, ca niste cadavre intrate intr-un proces agresiv de descompunere, implorind sa fie ingropate.

- Mahalaua Giurgiului
Locuiesc de sapte ani intr-un cartier periferic. Soseaua Giurgiului, intersectia Toporasi. La doua statii de celebrul Ferentari. Cind circulatia se mai domoleste, noaptea, ma delectez cu manele. N-am termopan. Si, chiar daca as avea, simbata e petrecere cu trei etaje mai jos, asa ca as auzi ultimele hit-uri ale genului.

- (inca) O zi din viata
E sase. Nu am un ceas obisnuit care sa ma trezeasca fidel in fiecare dimineata. Cind tramvaiele incep sa circule prin fata blocului, ma trezesc instantaneu. La cinci le aud trupul greoi tirindu-se pe sine. Este semnalul ca s-a produs geneza chinuitoare a unei noi zile. Nu sint o persoana matinala, asa ca nu pierd timpul cu ceea ce unii ar numi mici frivolitati feminine (machiaj, schimbatul sau asortatul hainelor de zeci de ori pentru a fi asortata, savurarea cafelei sau a vreunui energizant...).
Ies in scara blocului. in fata, vinzatorii ambulanti incep sa-si aranjeze marfa. intind folii de plastic sau de ziar pe care isi asaza meticulos obiectele. Altii, direct pe jos. Lucruri de care nu mai au nevoie in casa. Vechituri. Gunoaie. Lampi, carti, telefoane crem-murdar cu fire atirnind, pantofi scilciati, reviste Femeia, rame ciobite la colturi, jucarii de plastic stau triste, insirate spre pieire. Le fac o fotografie din mers. Ma grabesc sa traversez strada, sa prind autobuzul 323 sau 612. De cind se lucreaza la sinele de tramvai, autobuzul e singurul mijloc de transport pe care cei de pe soseaua Giurgiului il pot folosi. inghesuiala si miros pestilential. Plutind deasupra noastra, usturoiul, ceapa, salamul si transpiratia isi dau mina intr-un pod al prieteniei. Trei statii sint echivalentul unei coboriri in Infern. Cu adevarat privilegiat pare sa fie soferul. Sint de-a dreptul invidioasa pe spatiul in care se lafaie in cabina sa. Niste ritmuri saltarete razbat firav pina la noi. E o capodopera recenta a genului. Refrenul ma va bintui toata ziua, ca orice lucru pe care il aud foarte de dimineata. „De ce ma minti, de ce ma minti“... N-am timp sa cad in visare cind ajung la George Bacovia. Cartierul poetului simbolist (sau al Gabrielei Melinescu), invaluit in fumul matinal, nu ma indeamna la reverie. Trebuie sa respir.

- La mall, birjar!
La Sura Mare, un nou centru comercial era acum un an pe ultima suta de metri. Gramada ciclopica de resturi materiale care se afla in fata cladirii in constructie si-a mai redus dimensiunile. Moloz, cartoane (mai rau e ca unii vecini ai constructiei au inceput sa depoziteze resturi peste gunoiul deja infiintat). Un nene s-a intors cu spatele la trecatori si, impasibil, pare a-si aranja tinuta in portiunile delicate si intime (intirzie cu spatele, poate e mai mult decit o simpla aranjare a tinutei...!). Sa traiasca gramezile de gunoi in spatele carora ne putem feri de privirile mai degraba discrete ale trecatorilor jenati sau indiferenti! De scandalizare nu poate fi vorba.

- La metrou
Ies din pasaj. Citiva copii inhaleaza plictisiti din pungi argintii. Aurolac. Ca niste adulti care-si iau micul dejun inainte de (inca) o zi obositoare.
Ma indrept catre scoala. Strada e pustie. Prea devreme. Urasc sa ma trezesc dimineata. Cinci elevi ma vor astepta intr-o clasa mirosind a gaz. La colt, linga Universitate, o tiganca grasa, cu ochii mari, frumosi, orientali, fuma plictisita si-si aranja florile. Scrumul ii cadea din tigara tinuta intre buzele carnoase. Crinii miroseau puternic (niciodata nu mi-au placut, si parca intuiam o experienta funerara ce avea sa se iveasca). De mult nu mai cumparasem flori. Boabe de apa straluceau pe petale. „Cit sint trandafirii?“, se apropie grabita o doamna in costum. „Saizecei firu’!“ raspunse tiganca fara sa se intoarca. „Prea mult!“ si da sa plece. Atunci tiganca se-ntoarce brusc, isi scoate tigareta si striga dupa ea: „Da ce e prea mult, cocoana? Ce, eu nu-i cumpar? Auzi, a dracu, ce eu am trandafiri in balcon? Ce, la mine in balcon creste trandafiri?“ Eu cumpar niste zambile. „Hai, ca mi-ai facut safteaua!“, imi face cu ochiul smechereste tiganca. Mi le-a dat mai ieftin cu zece mii de lei.
- La scoala
Ajung pe Italiana. Colegiul National „Spiru Haret“. Portareasa ma intreaba unde merg. E a doua oara cind sint luata drept eleva (desi sint de ceva vreme aici). Coridoare pustii. Spiru ma priveste binevoitor (sau sobru?) din niste fotografii atirnate pe pereti si pe panouri. Mai sint zece minute pina se suna de pauza. Elevii mei de-a unsprezecea ma asteapta. Sintem la Caragiale. Le-am adus de citit un articol al lui Mircea Cartarescu. Boborul in carnaval. Astazi vom discuta despre actualitatea dramaturgiei lui nenea Iancu. Ei imi vor vorbi de moralitate, de coruptie, de printipuri...

- Inapoi pe Giurgiului
in final, gunoiul a fost ridicat si mall-ul deschis. O cladire imensa, luxoasa, inconjurata de trei cimitire (Bellu, Evreiesc si Luteran) si blocuri gen cutie de chibrituri. Contrastul este puternic si nu are cum sa nu-ti atraga atentia. E indiciul ca am intrat in spatiul mahalalei. Mergind inapoi, spre iesirea din oras catre Giurgiu, mahalagizarea se accentueaza. Prima statie de linga mall este G. Bacovia. Cartierul poetului simbolist se inunda vara de zgomotul manelelor. Stradute inguste, majoritatea populate de rromi, care ies dupa-amiezele la poarta. Citiva copii desculti alearga pe trotuar. Doi, mai rasariti, au trecut in fata unei bisericute si cersesc o mie de lei „pentru o piine“.
Urmeaza Piata Progresul. Forfota. Pe linga tarabe, multi vinzatori ambulanti. Zgomotul se amplifica. O fetita cu niste ochi incredibil de verzi sta sprijinita de un gardulet in apropierea pietei. Are in brate un acordeon. Greutatea obiectului cocoseaza. in contrast cu figura total inexpresiva, degetele i se misca cu vitalitate pe claviatura, incropind niste acorduri pariziene. Tot trupul se misca in ritmul muzicii, acordeonul parca e viu in miinile ei. Numai fata a ramas imobila. Cind tramvaiele nu mai circula pe Soseaua Giurgiului ea are o viata grea. „Produsul“ sau nu se mai vinde in vesnicul du-te-vino de pe strazi, cu oameni care alearga ingindurati la treburile lor. Comertul cu sentimente nu este infloritor decit in tramvaie sau in alte spatii inguste in care constiinta te forteaza sa nu te sustragi.

Intersectia cu Toporasi. Dupa Toporasi, Soseaua Giurgiului se niveleaza oarecum. Blocuri pe partea stinga, magazine ingramadite la parter, bunicute care ies cu nepotii in parcurile prafuite din fata blocurilor (mai ales acela din fata cinematografului Flamura, care zace de un an cu acelasi afis, cu geamurile sparte, inchis dupa o agonie de citiva ani). Pe dreapta, inca un cimitir evreiesc. Urmeaza Strada Luica si iesi din oras. Chiar la iesirea din acest univers al descompunerii, doua case identice, cu turnulete argintii, stralucitoare, stau fata in fata, de-o parte si de alta a drumului. Nu au garduri, iar in cel din dreapta bintuie vintul prin ferestrele sparte la etajele superioare, semn ca nu sint locuite. Noroaie, mizerie. Nu poti intra sau iesi din mahala fara a constientiza ca spatiul acesta este marcat arhitectural. in ambele extremitati trebuie sa poarte pecetea incadrarii lui sociale.