1. Care a fost
motivul pentru care aţi dorit să apară volumul Iluzia anticomunismului şi de ce
v-aţi angajat în calitate de coordonator?
2. Din punctul
dvs. de vedere, ce lucruri trebuie spuse – şi nu s-au spus – despre Raportul
Tismăneanu?
3. Ce autori aţi
avut în vedere în alcătuirea volumului? Cine v-a refuzat? Este volumul
descentrat, precumpănind părerile critice?
4. Credeţi că
volumul poate fi folosit şi ca o armă de atac politic împotriva preşedintelui Băsescu?
5. Cum veţi
răspunde celor care v-ar putea acuza că, prin acest volum, doriţi să negaţi
munca şi cercetarea trecutului comunist făcute de Comisia Tismăneanu?
6. Dacă ar fi să
rezumaţi, într-o frază, cum ar trebui să se poarte discuţia în România despre
trecutul comunist, care ar fi aceea?
(coordonatori) Vasile ERNU,
Costi ROGOZANU, Ciprian ŞIULEA,
Ovidiu ŢICHINDELEANU
Iluzia
anticomunismului. Lecturi critice
ale Raportului
Tismăneanu
Editura Cartier,
Chişinău, 2008, 280 p.
- Vasile ERNU: Asumarea lui
Ceauşescu
1. Eu sînt un tip
„reactiv“, căruia îi place să lucreze în echipă. Am fost cumva „capul
răutăţilor“, cu toate că greul lucrului l-a dus Ciprian Şiulea. Am reacţionat,
de fapt, la modul în care s-a derulat „producerea“ Raportului Tismăneanu.
Producerea acestui raport s-a făcut într-o manieră leninistă, iar acest lucru
mi-a arătat (a cîta oară?) că nimic esenţial nu s-a schimbat în spaţiul nostru
politic. Atunci am avut cîteva discuţii cu Ciprian Şiulea, el fiind un tip care
a citit mai în profunzime Raportul. Chiar dacă nu ne poziţionăm pe acelaşi
registru ideologic, cred că ne înţelegem bine şi putem avea discuţii foarte
stimulante. Ciprian începuse deja să publice texte legate de Raportul
Tismăneanu. Am zis că ar fi bine să mai luăm în echipă alţi doi amici buni,
care sînt interesaţi de subiect: pe Ovidiu Ţichindeleanu, cu care făcusem pe
vremuri o revistă „supărată“, Philosophy&Stuff, şi pe Costi Rogozanu, cu
care mă cunosc de ceva mai puţin timp, dar al cărui spirit critic l-am preţuit
mereu. Am stabilit împreună cadrul poveştii, lista celor invitaţi să scrie, şi
la treabă! Unii au răspuns invitaţiei noastre, alţii nu. În final, avem acest
volum. Eu, din păcate, nu am scris un text, fiind prins mai mult de cartea la
care lucrez şi unde am un erou care se ocupă puţin şi de acest subiect. Dar
cred că volumul este reuşit.
2. Raportul
Tismăneanu este un volum util, însă nu are legitimitatea şi autoritatea de a fi
ceea ce se pretinde că este. Raportul Tismăneanu este un produs făcut de pe o
poziţie de putere (comandă prezidenţială) şi de pe poziţii ideologice foarte
clare. Este, în primul rînd, un produs politic, nu ştiinţific. Daniel Barbu,
unul dintre autorii invitaţi, observă faptul că Raportul Tismăneanu seamănă
foarte mult cu vechile rapoarte de Partid. Practic, Partidul/Statul decide prin
intermediul unui text ce este legitim şi ce este ilegitim, ce este bun şi ce
este rău într-un regim precedent, în care tot el a decis atunci ce e bine şi ce
e rău pentru mine. Puterea întotdeauna vrea să decidă în locul nostru ce e bun
şi ce e rău pentru noi. Îmi pare rău, dar eu sînt un mare cîrcotaş: nicidecum
nu vreau să las pe cineva de acolo, de sus, să decidă în locul meu. Orice copil
de clasa întîi ştie că Regele Mihai, Dej, Ceauşescu, Iliescu şi Băsescu sînt
unul şi acelaşi lucru: ei reprezintă Statul, puterea. Iar faţă de putere, eu
folosesc binecuvîntarea rabinului de la Odessa: „să-i ţină Dumnezeu cît mai
departe de noi“. Însă nu cumva să-i lăsăm să-şi facă de cap, că peste o
generaţie vom vorbi de alte Rapoarte şi de alte epoci „ilegitime şi criminale“.
3. Unii nu au
scris din lipsă de timp. Alţii, poate din lipsă de motivaţie. Mie mi-ar fi
plăcut să aflu, de exemplu, părerea lui G.M. Tamás, pe care-l citesc cu
plăcere. Este una dintre cele mai sclipitoare minţi critice pe care le-a produs
ţara asta şi cu siguranţă ar avea ceva semnificativ de spus. Din păcate, e prea
prins pe la Budapesta.
4. Să fim
serioşi. Au trecut vremurile în care cărţile puteau fi nişte arme eficiente. În
comunism, cărţile erau nişte arme ultraeficiente şi periculoase pentru putere.
În capitalism, cărţile nu pot deveni arme. Armele actuale se află în mîinile
„băieţilor deştepţi“ de pe Wall Street sau la domni precum S.O. Vîntu sau D.
Patriciu, care, la fiecare sfîrşit de an, se uită să vadă ce intelectual amărît
se află pe nota de plată. Armele actuale sînt în mîinile acestor domni
respectabili care au un singur cusur: respectă Codul Penal şi ştiu cel puţin
1001 de metode relativ cinstite prin care să pună mîna pe ele, ca să îi parafrazez
pe Ilf&Petrov. Mă uit spre panoul de onoare al capitaliştilor de pe Wall
Street şi nu pot spune decît ce zicea şi Ostap: „Nu sînt un jefuitor, ci un
luptător de idei pentru cucerirea valorilor monetare“. Mai nou, sînt decoraţi
cu bani de la buget. Mă şi mir că nu le cresc aripi.
5. Noi nu vrem să
negăm munca nimănui. Îi respect pe toţi cei care au
contribuit la realizarea Raportului şi în mod special pe Vladimir Tismăneanu.
I-am urmărit activitatea şi i-am citit cam toate cărţile. Noi doar am încercat să punem în discuţie anumite
aspecte legate de conţinutul acestui volum şi mai ales de modul
ideologico-politic de fabricare a acestuia. Comunismul este o perioadă mult
prea mare, importantă şi complexă pentru a fi rezolvată atît de simplu.
Comunismul a marcat jumătate de secol, a produs enorm de multă suferinţă şi de
aceea trebuie să-i acordăm mai multă atenţie. Din păcate, comunismul a fost
perfect legitim. În istorie, numai calamităţile naturale nu sînt legitime. În
rest, cam totul e legitim, odată ce ni se întîmplă. Nu putem trata comunismul
aşa cum tratăm o rîie: noi nu avem nici o vină că am luat-o de la vecini. Externalizarea
vinei şi a responsabilităţii este un sport naţional, la noi. Am mai spus-o şi o
repet mereu: perioada cea mai monstruoasă, perioada ceauşistă, este, din
păcate, cea mai semnificativă perioadă politică a Romåniei moderne. Ceauşescu
este cel mai important produs al politicii româneşti, indiferent că ne place
sau nu ne place acest lucru. Ceauşescu este un produs perfect romånesc, la care
am contribuit cu toţii, unii mai mult, alţii mai puţin. El nu este un produs
natural, ci cultural, aşa că intelighenţia are cea mai mare responsabilitate. Nu
e cazul să ne spălăm pe mîini, ci trebuie să ni-l asumăm. Ce bine că-i avem pe
ruşi lîngă noi, că să avem pe cine da vina.
6. Cu mai puţină
pasiune şi cu mai multă minte. Şi cred că e timpul să intre în acţiune şi
specialişti din domeniile sociologiei, antropologiei şi economiei. Sînt zone în
care habar nu avem ce s-a întîmplat. Ştim doar să repetăm la nesfîrşit că
perioada comunistă este „ilegitimă şi criminală“, fără a pricepe mai nimic din
ce ni s-a întîmplat. „Criminalitatea şi ilegitimitatea“ le avem mereu cu noi,
le văd la tot pasul şi nu ţin de regimul politic. Iar astăzi facem la fel:
tăcem.
- Costi ROGOZANU: Asta am vrut,
păreri critice
1. Am intrat în
joc din cauza unei frustrări care ar putea fi rezumată aşa: am senzaţia acută
că, atunci cînd e ceva important de discutat pe piaţa de idei românească, se
ajunge la o „cherelă“ de trei lei. Aşa s-a întîmplat cu Raportul, ajuns motiv
de indignare din cauza scuipaţilor lui Vadim sau din cauza bîlbîielilor unor
Roncea. Nu cu acei oameni au de vorbit făuritorii Raportului, ci şi cu un grup
straniu de indivizi (din care fac şi eu parte): unii pe care leneşii minţii îi
numesc „de stînga“, dar pe care eu i-aş numi generaţia mahmură. Am trăit din
plin mahmureli postrevoluţionare, ne-am educat altfel decît prin opoziţie cu
„securişti“, „comunişti“ etc. Nu putem înghiţi patetizarea ca formă de legitimare
publică intelectuală. În centrul acestui grup difuz iau naştere primele forme
de protest anticapitalism, pro-drepturi ale individului şi multe altele. Nu
trebuie să fii de stînga ca să vezi cît de sărac e discursul social pe aici. Mă
rog, poate-s doar iluziile mele legate de o generaţie destul de deprimată şi de
deziluzionată, posedată de un soi de virus grunge. Sînt multe tonalităţi din
această antologie care m-au ajutat să fac portretul ăsta robot. Cam de asta am
vrut să fac parte din grupul care a coordonat Iluzia anticomunismului. Pe de
altă parte, am avut mare noroc că ne-am putut baza pe seriozitatea lui Ciprian
Şiulea, care vorbeşte mai puţin decît mine, dar care face mult mai mult.
2. Lucruri s-au
spus, dar nu au fost băgate în seamă. Am văzut prin ziare şi la televizor un
discurs aproape exorcizant împotriva stîngii şi a moştenirilor marxiste. Complet
nepotrivit în condiţiile în care ţara asta trebuie să-şi rafineze discursul
antisistem măcar ca să-şi mai verse din furia acumulată după mărirea ratelor. Bagatelizez,
dar aşa sînt eu, obsedat de lucruri mici, concrete şi puţine. Mă mai deranjează
teribila emfază estetizantă din care-şi trage seva acest document oficial. Nu
înţeleg de ce dumnezeu trebuia oficializat anticomunismul, ca linie ideologică
strategică a unui preşedinte care a fost un comunist de nădejde.
3. Asta am vrut,
păreri critice. De diverse laude de complezenţă, de băieţi bursieri care vor să
intre în sistem, eu unul m-am săturat. Poate şi pentru că am, în general, o
pornire antiritualuri academice sau intelectuale – eu chiar cred că oamenii
trebuie să dezbată, să se certe ca să-şi rezolve diferenţele (chiar şi alea
peste care nu se poate trece). Îl respect pe Vladimir Tismăneanu şi pe mulţi
alţi membri ai comisiei. Dar nu am de gînd să primesc un act oficial prin care
mi se comunică simplu: noi sîntem campionii anticomunismului, noi stabilim aici
ideologii şi căi drepte de urmat. Asta e lipsă de respect din partea lor,
oricît s-ar îmbrăca în costume fancy şi ar defila cu Băsescu sau Tăriceanu prin
comisii. În acelaşi timp, am vrut şi cred că am obţinut critici civilizate,
argumentate – îndrăzneala şi directeţea nu exclud politeţea.
5. Nu neg nimic
din munca de cercetător sau de opinent lui Vladimir Tismăneanu. El însuşi îşi
neagă capitalul academic cu nevoia inexplicabilă de a intra în jocul
„oficializărilor“. E un cercetător extraordinar, nu văd cum de şi-a pierdut
gustul pentru nuanţe – mai ales că provine dintr-o familie în care ideologia
comunistă era foarte prezentă. (Eu am un parti-pris biografic mult diferit:
provin dintr-un sat de pe Siret din care ai mei n-ar fi ieşit probabil în vecii
vecilor, deşi şi-ar fi dorit – adolescenţa mi-am petrecut-o într-o tranziţie de
capitalism-securism sălbatic. A nu se pretinde entuziasm.) Nu am înţeles
interviul maraton cu Ion Iliescu pe vremea cînd acesta era încă preşedinte, nu
am înţeles, în general, tot jocul său cu autorităţile din ultimii ani.
6. Despre
trecutul comunist trebuie să vorbim fără să mai ridicăm tonul: s-ar putea să
începem să pricepem cîte ceva.
- Ciprian ŞIULEA:
Despre voodoo
intelectual
1. Motivul
principal a fost acela că asistam la o condamnare a comunismului de operetă,
făcută uneori cu o retorică şi cu nişte metode destul de caracteristice
regimului condamnat. Deşi Raportul îşi arogă o perspectivă democratică,
majoritatea autorilor nu reuşesc să ilustreze un ataşament clar faţă de
valorile democratice. Acest fapt se vede chiar din esenţa textului, respectiv
în conceperea regimului comunist dintr-o perspectivă mai degrabă mistică decît
din una normalizată, dezvrăjită. Practic, Raportul are
o latură bine marcată de voodoo intelectual.
Astfel, regimul comunist apare în Raport ca
o realitate metafizică vag supranaturală, nu ca regim politic, fie el şi unul
catastrofic. De aici rezultă
un text care seamănă mai mult decît ar fi fost cazul cu un act de exorcizare şi
care conţine un deficit enorm de luciditate în analizarea a ceea ce a fost
comunismul în mecanismele lui instituţionale. De asemenea, rezultă un ton
adesea sforăitor şi, pe alocuri (de exemplu, în pasajele în care autorii adoptă
tonul victimelor comunismului), de-a dreptul rebarbativ.
În acord cu
demagogia anticomunismului mainstream al tranziţiei din România, Raportul
mizează aproape total, în explicarea dezastrului comunist, pe caracterul
malefic al Partidului şi al Securităţii şi, în mod convenabil, spune foarte
puţine despre colaboraţionismul masiv din sectoare precum justiţia, poliţia,
armata, educaţia şi, ultima, dar nu cea din urmă, cultura.
Probabil însă că
cel mai bine se poate sesiza impostura de fond a Raportului în metodele de
natură totalitară de dezinformare şi manipulare folosite de Vladimir Tismăneanu
în promovarea lui: inventarea unui duşman comun împotriva căruia a chemat de
mai multe ori la „solidarizarea intelectualilor“ (Tismăneanu a polemizat
îndelung, aproape cu voluptate, cu aberaţiile produse de toţi extremiştii din
România cu această ocazie, indiferent cît de rătăciţi sau cît de puţin
relevanţi erau ei), reducerea la tăcere a „deviaţioniştilor“ (a ignorat, în
schimb, aproape în totalitate, criticile rezonabile venite din tabăra
democratică) şi cenzură nemijlocită (ajungînd la performanţa sinistră de a-i
numi incontinent pe toţi extremiştii halucinanţi, dar de a se referi la
criticii rezonabili prin perifraze, refuzînd să le rostească numele).
2. Pînă acum s-a
discutat prea puţin despre Raport. În opinia mea, în continuare ar trebui
analizate mai întîi cadrele ideologice ale textului, presupoziţiile lui
discursive, motivele pentru care a apărut şi modul în care a fost promovat. Adică
întîi contextul, şi doar apoi textul, pentru că, în mod evident, avem de-a face
cu un demers de conjunctură.
3. Volumul Iluzia
anticomunismului este evident critic, aproape în totalitate, dar nu e deloc
descentrat, pentru că nu e talk-show politic, nu trebuie să respecte
„algoritmul“. Adică o antologie dedicată unui astfel de text (demers) ar trebui
neapărat să fie 50% pozitivă, 50% negativă, indiferent dacă textul respectiv e
catastrofic sau genial? Nu văd de ce. Pe de altă parte, eu am invitat mulţi
autori despre care ştiam clar că sînt favorabili Raportului, nu m-a interesat
deloc ca antologia să fie o „radere“. Din păcate, majoritatea au refuzat, din
motive conjuncturale. Ar fi o speculaţie gratuită din partea mea să presupun că
au refuzat din alte motive, cum ar fi, de exemplu, acela de a nu apărea într-o
antologie „anti-Raport“.
4. Raţiunea
Raportului Tismăneanu a fost în mare măsură, încă de la început, aceea de a
servi ca armă politică a lui Traian Băsescu. Dacă Raportul se poate întoarce,
ocazional, împotriva lui, acesta e doar un bonus ironic al jocului politic, nu
are nimic de-a face cu intenţia editorilor sau a autorilor antologiei.
5. Nimeni nu neagă cercetarea serioasă şi
rezultatele ei; dacă cineva face aşa ceva, o face pe propria răspundere
intelectuală. Ceea ce fac mulţi autori din antologie e, însă, tocmai să critice
lipsa de rigoare a discursului din Raport şi faptul că, în cadrul lui,
cercetarea serioasă e sufocată de presupoziţii ideologice, retorică nefericită
şi idiosincrazii intelectuale şi morale de tot felul.
6. O dezbatere publică serioasă despre
trecutul comunist, distinctă de cercetarea ştiinţelor sociale, dar avînd totuşi
o anumită rigoare intelectuală, ar trebui în primul rînd să fie sprijinită de
un interes public semnificativ. Ecourile anemice ale Raportului au demonstrat că acest interes nu există. Autorii
documentului au demonstrat însă mai mult decît atît, anume că nici nu i-a
interesat publicul sau stimularea unui interes public pentru dezbaterea despre
comunism, deoarece nici un om întreg la minte nu se poate aştepta ca un text de
665 de pagini, stufos şi prolix, să devină suportul unei asemenea dezbateri. Astfel
că, pe lîngă interesul publicului, ar mai trebui să existe şi un interes onest
pentru dezbatere al celor care dau tonul ei, adică intelectualii. În termeni de
conţinut, o astfel de dezbatere ar trebui să depăşească nu doar miturile
construite în timpul comunismului, dar şi pe cele construite în postcomunism.
- Ovidiu ŢICHINDELEANU: Distanţă critică faţă de anticomunismul actual
1. Publicarea Raportului Tismăneanu e un
eveniment major, însă instituţionalizarea anticomunismului trebuie primită
critic, pentru a deconstrui noile ideologii dominante şi stultificarea ce pare
să intervină atunci cînd ceva e considerat „de stînga“, prin derivare
esenţialistă din „comunism“ – un fenomen acut în clipele în care se decide
soarta ideologiilor dominante la nivel global. Din păcate, Vladimir Tismăneanu a fost supus unei
serii de atacuri abjecte, ce au cauzat probabil refuzul său dezamăgitor de a
răspunde oricăror critici. Personal, mi-am dorit acest volum, Iluzia
anticomunismului, ca o intervenţie ce creează, în consecinţă, un spaţiu critic
de receptare a Raportului. Refuzul atîtor editori români de a publica Iluzia
anticomunismului a demonstrat însă limitele reale ale criticismului în
industria culturală – bariere cu care, dacă pot să îmi permit, m-am confruntat
şi eu în România, ca autor catalogat a priori „de stînga“. Fiind refuzat de mai
toate editurile mari, acest volum a reuşit să facă vizibile chiar mecanismele
producţiei culturale. Dacă cenzura informală a dreptei culturale a fost în
general trecută cu vederea, istoria publicării acestui volum nu poate fi
ignorată atît de uşor, iar acesta este în primul rînd meritul colegilor
mei.
2. Raportul
Tismăneanu e un act în procesul de cristalizare a unui discurs dominant din
istoria culturală a tranziţiei, o încercare de normativizare a memoriei. Nu e
un document „final“, nu e un act de purificare a naţiei. E vorba de finalizarea
instalării unei ideologii, aici şi acum, tocmai prin denunţarea „Ideologiei“
absolute. Imperfecţiunile tehnice ale Raportului constituie, de fapt, un
avantaj, ele pretîndu-se foarte bine asimilării acestui lung document în
industria culturală de respiraţie scurtă. Raportul este un document scris ce
dobîndeşte funcţia de fortificare a unei tradiţii orale: accelerează difuzia
unui zvon, a unor etichete ce pot fi apoi preluate în cotidiene, în 2.000 semne
scrise, la televizor, în 20 de secunde ori, înapoi în ziare, în două cuvinte
folosite ca „ilustrare“ a unor fapte sociale. În aceasta constă puterea
Raportului, ca apogeu al anticomunismului postdecembrist, ca discurs ce
consacră de altfel practica intelectuală în interiorul formelor existente ale
puterii. Graţie Raportului, se poate susţine că anticomunismul nu a fost atît
un discurs al emancipării şi al rezistenţei, cît un discurs dominant al
tranziţiei, care a pavat calea pentru colonizarea sferei publice locale în spiritul
unei monoculturi de dreapta, prin ideologeme eurocentriste şi
capitalocentriste, care la rîndul lor, au legitimat politici neoliberale şi
neoconservatoare. Ca volum de grup, dar nu al unui „colectiv“, poate că Iluzia
anticomunistă semnalează saturarea unui surplus ideologic – fiindcă ne
prilejuieşte ocazia de a lua distanţă critică faţă de anticomunismul actual, nu
doar faţă de propriul trecut „comunist“.
3. Volumul este
critic, dar nu „anti-raport“: cred că textele dovedesc un angajament cu litera
Raportului, care face notă discordantă într-un cîmp cultural scurtcircuitat
între atacurile vicioase împotriva lui Tismăneanu şi prietenia otrăvitoare a
oportuniştilor.
4. Aş vrea să văd
ziua în care un politician român va spune că a citit o carte din care a învăţat
ceva. Dacă e să comparăm posibilele efecte politice ale celor două apariţii, să
nu uităm însă de pe ce poziţii e articulat fiecare discurs. De o parte, un
document realizat sub egida celei mai înalte instituţii a puterii statale de
către înalţi funcţionari intelectuali; de cealaltă, un proiect independent,
animat doar de ataşamentul principial pentru gîndirea critică.
5. Volumul nu e
un atac, ci o colecţie de critici din multiple perspective.
6. E o nevoie
acută de a discuta modernitatea comunismului, prin valorizarea critică a
propriului trecut, cu bunele şi relele sale. Raportul a încercat în mod
iluzoriu să „rezolve“ prin judecată o problemă, însă, după cum spusese Freud,
condamnarea este substitutul intelectual al refulării. Ca tentativă de modernizare
pe un alt drum decît cel occidental, comunismul rămîne un orizont al gîndirii
noastre, indepasabil, dar mereu prezent. Experienţa sa, cu împliniri şi
dezastre, este surplusul real din care s-a înfruptat anticomunismul şi care,
iată, creează sens dincolo de refulare şi de erijarea în judecător.
o carte binevenita!Alcazar - Sambata, 15 Noiembrie 2008, 20:03
Este o lucrare binevenita, felicitari celor care au realizat-o!
Un raport binevenit dar repede atacat de cei care nu sunt cu adevarat oripilati de comunismion adrian - Duminica, 16 Noiembrie 2008, 15:00
Pare ciudat ce se intampla si cred ca problemele reale care se pot discuta sunt in ordine :
1. Materialul faptic prezentat este conform realitatii sau nu si daca sunt lucruri eronate care sunt si care este adevarul faptic corexct?
2. Concluziile autorilor se deosebesc de cele din literatura mondiala sau nu si ma refer la cele care nu aproba comunismul si nu la cele de tipul iliescian: ceausescu a intinat idealurile nobile?
Aduc aminte ca concluzie esentiala i dupa mine extraorsdinara prin nivelul de afirmare este: comunismul in Romania (dar unde a fost altfel) a fost un regim ilegitim iar securitatea o structura criminala de protectie a acestuia ceea ce are drepr consecinta perfect logica ca comunismul a fost deasemeni si criminal.
3. Daca cei care analizeaza lucrrea respectiva au alta opinie despre ce a fost comunismul s-o spuna direct si sa argumenteze caci este dreptul lor dar sa ne lase dl Barbu cu sofiismele dlui de doi bani.
4. Astea trebuie discutate nu maniera political corecta in care a fost sau nu facut acest raport.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters