Copiii de sticlă

Autor: Cezar GHEORGHE | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Dacă vreţi într-adevăr să aflaţi cine este Salinger, probabil c-o să mă întrebaţi unde s-a născut, cum şi-a petrecut copilăria, veţi dori să ştiţi despre tatăl său exigent, despre timpul petrecut la Academia Militară şi alte nimicuri din astea de care, mai degrabă, ar fi preocupat un psihiatru decît un cititor de literatură. Veţi dori, de asemenea, să vă vorbesc despre tăcerea sa, despre exilul său autoimpus, despre refuzul său repetat de a accepta orice tip de promovare. Obsesia sa de a avea pe copertele sale numai titlul cărţii şi numele autorului. Veţi dori să ştiţi despre cît de odioasă i se părea lui ideea de a vinde drepturile de ecranizare pentru De veghe în lanul de secară, mă veţi ruga să vă povestesc ce spunea el despre Holden, despre faptul că vocea acestuia era atît de legată de roman, încît nu putea fi separată de propriul său punct de vedere. Veţi şti că, pentru el, ceea ce Holden gîndeşte şi spune cu atîta naturaleţe în singurătatea şi exilul romanului său, nu poate fi transpus pe ecran. Holden Caulfield este un personaj atît de viu încît nu ar accepta vreodată masca unui rol de cinema.

Într-unul dintre rarele sale interviuri, Salinger vorbeşte despre tăcerea sa: „E ceva minunat în a nu publica. Este liniştitor. Publicarea ar însemna o violare teribilă a intimităţii mele. Îmi place să scriu. Iubesc scrisul. Dar scriu numai pentru mine şi pentru propriul amuzament“.

Holden Caulfield a făcut din Salinger o vedetă internaţională. Romanul său apăruse înaintea lui On the road al lui Kerouac. Statutul de autor-cult al unei întregi generaţii şi al adolescenţilor din toate timpurile devenise sufocant. Am citit, tot într-un interviu, că îi lua cel puţin o oră pentru a se „încălzi“ înainte de a scrie. Timpul acesta era consacrat lepădării tuturor măştilor. Uitarea tuturor opiniilor externe scrisului său, care parazitau literatura, aşa cum – spre propria ruşine – fac şi eu acum, era indispensabilă tăcerii scriitorului. Să scrii despre Salinger este un act meschin, echivalent cu spulberarea tăcerii sale. Din aceste motive, nu voi scrie decît foarte puţine rînduri.

În Ferdydurke există un pasaj minunat despre teama de meschinăria şi de banalitatea indecentă. Eroul lui Gombrowicz se vede transferat în tinereţe pe la cincisprezece, şaisprezece ani, auzindu-şi vocea de adolescent, simţind consistenţa dezagreabilă a acestei faze intermediare. Acolo poţi citi despre maturizarea care îşi sărbătoreşte imaturitatea, despre frica de bătrînicioşi şi despre Forma-minciună care anihilează totul. În realitate, este vorba despre tinereţea pentru care trebuie să te lupţi, tinereţea care trebuie cucerită.

Holden Caulfield este chiar adolescentul la care visa eroul din Ferdydurke. Inadaptarea sa, angoasa , evadarea de la şcoală, pînă şi exmatricularea nu sînt decît reacţiile succesive la Formele îmbătrînirii, la acceptarea acelor imagini infidele create în sufletul celorlalţi.

Seymour (clarvăzătorul – see-more) Glass, personajul principal al povestirii O zi desăvîrşită pentru peştii-banană, îi vorbeşte micuţei Sybil despre peştii sinucigaşi. Ce pare a începe ca o banală conversaţie telefonică despre sănătatea mentală a lui Seymour între Muriel şi mama acesteia se sfîrşeşte cu sinuciderea protagonistului. Adolescenţii din prozele lui Salinger sînt caracterizaţi de o disperare mută. Copiii familiei Glass – remarcabili prin inteligenţa lor ieşită din comun –, vedete-radio de la o vîrstă foarte fragedă, copiii de sticlă (the Glass family children), ale căror creiere sînt puse sub lupă în lumea celor mari (under the looking glass), suferă din cauza intrării forţate într-o lume a adulţilor. În Hapworth 16, 1924, Seymour Glass, în vîrstă de şapte ani, aflat în tabără împreună cu fratele său Buddy (naratorul seriei Glass), scrie o scrisoare adresată familiei sale.

Un copil neobişnuit de inteligent – dacă ne gîndim la vîrsta lui – vorbeşte în această povestire a lui Salinger. În realitate, vîrsta biologică a lui Seymour este ipotetică, vocabularul şi cunoaşterea sa fiind mult prea avansate. Inadecvarea vocii sale în contextul vîrstei face posibilă o observaţie despre copiii din jurul său: „Din păcate, aici, la fel ca în orice alt loc de pe această planetă, imitaţia este cuvînt de lege, iar prestigiul este ambiţia cea mai de preţ. Nu e misiunea mea să-mi pese de ceilalţi, dar nu pot fi de fier. Puţini dintre aceşti băieţi minunaţi se vor maturiza. Majoritatea ş…ţ acestora vor îmbătrîni. Este asta o imagine ce poate fi suportată de suflet? Dimpotrivă, e o imagine ce-ţi poate sfîşia inima“.

Franny, mezina familiei, suferă din pricina falsităţii propriei lumi. Tot universul universităţilor americane din Ivy League apare în imaginaţia sa ca o punere în scenă impudică şi tristă. Însăşi ideea de a juca într-o piesă de teatru i se pare insuportabilă. Fragilitatea şi căderea nervoasă ale lui Franny survin în urma întîlnirii sale cu Lane, cel care, din dragostea vieţii devine întruchiparea snobismului şi a îmbătrînirii timpurii.

Seymour însuşi, a cărui sinucidere deschide seria familiei Glass, dispare în totalitate. În nuvela care îi poartă numele, fratele său Buddy încearcă să-i schiţeze un portret ficţional. Această fiinţă de sticlă, această natură fugitivă se dovedeşte inconsistentă. Coerenţa evocării sale este refuzată. Seymour nu poate exista decît în obiectele şi întîmplările copilăriei. Tristeţea adolescenţilor lui Salinger este imposibilitatea îmbătrînirii. Seymour se sinucide pentru ca Holden Caulfield să poată exista.

Salinger a trebuit să tacă pentru a rămîne tînăr.