Copilul-minune al literaturii americane

„Vreau să îmi fac publicul să se simtă bine“ - Dialog cu Joey Goebel

Autor: Andreea RĂSUCEANU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Anul acesta, Premiul Festivalului „Zile şi Nopţi de Literatură“ pentru un tînăr scriitor i-a revenit lui Joey Goebel. Rebelul cu cauză al Americii contemporane, iubit deopotrivă de public şi de critici, comparat cu Chuck Palahniuk şi Bret Easton Ellis, a acceptat să ne răspundă la cîteva întrebări.

Înainte de a începe să scrii, ai cîntat la chitară şi ca solist într-o formaţie de muzică punk, The Mullets, apoi într-o alta, Novembrists. Cîntecele tale conţineau diferite aluzii literare – unul se cheamă My Sweet Lolita, altul All the Sad Young Men. Consideri că această a doua experienţă muzicală a deschis drumul celei literare? Spune-ne ceva despre această metamorfoză, din muzician în scriitor.

Cînd am început să cînt cu Novembrists, eram deja scriitor. Aveam 22 de ani, aşa că am socotit că venise vremea să mă maturizez şi să fac din Nabokov şi F. Scott Fitzgerald modele, şi nu din actori de sitcom precum Tony Danza. Dar am crezut întotdeauna că a fi muzician şi a fi scriitor sînt două feţe ale aceleiaşi monede. Atît ca scriitor, cît şi ca muzician, scopul meu primordial este să îmi fac publicul să se simtă bine. Da, scriu literatură, dar aş prefera ca, în primul rînd, cititorul să se bucure de ceea ce scriu, mai degrabă decît să afle opinia mea despre societate. Trebuie, totuşi, să spun că a fi scriitor nu e la fel de amuzant ca a fi muzician, dar cel puţin scriitorul nu se vede nevoit să plece atît de mult de acasă.

Te consideri un mai bun scriitor sau muzician? Crezi în prototipul artistului cu mai multe talente?

Cu siguranţă că scriu mai bine decît cînt. Mi se pare exagerat să mă numesc muzician. Pot compune un cîntec, dar nu ştiu notele sau corzile. Cred că artistul are dreptul să-şi facă oricîtă publicitate doreşte, dar trebuie să recunosc, atunci cînd aud că cineva de genul lui, să spunem, Scarlett Johansson a scos un CD, zîmbesc în sinea mea şi-mi spun: A, mai nou vrea să fie muziciană, ce drăguţ... Pentru mine, muzica a devenit o metodă de evadare, una ceva mai puţin serioasă decît scrisul.

În Anomalii, un grup de... să le zicem oameni mai puţin obişnuiţi îşi fac o formaţie de power-pop new wave heavy metal punk rock, iar rezultatul este o situaţie cu totul hilară. Ştiu că romanul a fost, în prima sa formă, un scenariu. Ai renunţat definitiv la ideea de a-ţi ecraniza cartea? Pentru că se citeşte foarte uşor şi cu siguranţă că şi filmul ar fi un succes de public, cu toate personajele nebuneşti pe care le-ai creat.

Mulţumesc. Sînt perfect de acord cu tine! Nu, n-am renunţat la ideea unui film. Dacă vrea cineva drepturile pentru film, să mă contacteze. Adevărul e că am trimis mai mult de treizeci de scrisori agenţilor, prin care le propuneam să facem un film după Anomalii şi toţi m-au ignorat sau m-au respins. Totuşi, nimic din toate acestea nu s-a întîmplat fără un sens. Respingerile repetate m-au determinat să mă apuc de scris, treabă care mi-a reuşit mult mai bine. Dar, dacă te uiţi la filmele produse în America astăzi (adică filme ce au la bază comics-uri sau remake-uri obosite), vei vedea că un film după Anomalii n-ar avea nici o şansă.

Torturaţi-l pe artist vorbeşte mai ales despre suferinţă şi despre efectele acesteia asupra procesului de creaţie. Personajul este supus unui tratament inuman şi suferă toate felurile de durere imaginabile. Spune-ne cîte ceva despre metafora din centrul romanului.

Metafora centrală ţine de faptul că suferinţa artistului este rezultatul direct al controlului exercitat de magnaţi asupra lumii lui. Am început de la ceea ce mi se părea atunci a fi o idee interesantă: un tînăr care este manipulat în secret, în aşa fel încît să fie mereu în stare de alertă artistică. E un roman întunecat, dar amuzant, aceasta fiind şi tonalitatea pe care prefer să o păstrez. Dar apoi mi-am dat seama că, dacă personajele torţionare sînt instrumente ale mass-mediei şi sistemului militar-industrial, aş putea să lansez un manifest despre relaţia dintre aşa-numita artă şi showbiz. De-a lungul anilor, afacerile au ucis arta în America.

Spune-ne cîteva lucruri despre noul tău roman, Commonwealth. Despre ce e vorba în el?

În Commonwealth am vrut să vorbesc despre problemele din societatea americană, în special despre modul în care bogaţii Americii reuşesc să-i convingă pe ceilalţi că ar avea, de fapt, interese comune. Romanul spune povestea celei mai bogate familii din centrul Statelor Unite. Problema e că mezinul familiei este un vagabond, care alege munca de jos şi este în permanent conflict cu părinţii lui foarte bogaţi. Totuşi, şi el şi părinţii lui votează cu aceeaşi persoană. De fapt, romanul reprezintă reacţia mea la faptul că George W. Bush a fost ales nu o dată, ci de două ori preşedintele Americii.

Rebeliunea literaturii

Paul Auster, Philip Roth, Jonathan Franzen, Chuck Palahniuk sînt cu toţii autori cu care a fost comparat la un moment dat Joey Goebel, autor american (născut în 1980, în Henderson, Kentucky) cu o biografie mai mult decît interesantă. Solist, chitarist şi compozitor într-o trupă punk (The Mullets), Joey Goebel înfiinţează ulterior o altă formaţie, Novembrists, ale cărei piese au titluri precum My Sweet Lolita sau All the Sad Young Men. Saltul la literatură este realizat odată cu romanul Anomalii, care, în prima sa formă, era de fapt un scenariu ce nu a mai fost niciodată ecranizat. Cartea, apărută în 2003, e nominalizată la Kentucky Literary Award, premiu pe care avea să-l cîştige al doilea roman al său, Torturaţi-l pe artist, care este şi el bine primit deopotrivă de critici şi de cititori. Favorit al generaţiilor tinere, rebel şi teribilist, Joey Goebel scrie cu nonşalanţă, înşelător-facil, cu mult umor (ce-i drept, de cele mai multe ori întunecat şi cu profunde implicaţii politice). Romanele sale poartă amprenta nonconformismului său, care l-a şi transformat, de altfel, în idolul publicului tînăr; literatura, pentru Joey Goebel, trebuie să aibă, în primul rînd, un efect terapeutic, să îl amuze pe cititor, să i-l facă pe scriitor agreabil, aşa încît cărţile sale să fie aşteptate cu sufletul la gură. Ceea ce se şi întîmplă în cazul lui Joey Goebel.

Torturaţi-l pe artist are o vizibilă tentă parodică – idealul romantic al artistului torturat de nelinişti, genial şi profund nefericit în singurătatea sa este tradus de Goebel, cu umor irezistibil, într-un experiment demn de doctorul Caligari –, un mogul media (Goebel are o adevărată teorie în privinţa mass-mediei nocive pentru creativitate) înfiinţează Academia Noua Renaştere, un spaţiu menit să-i cultive pe artişti în spiritul suferinţei transfiguratoare artistic. Aici, „elevii“ trec prin toate torturile imaginabile, fizice şi psihice, pentru a fi ţinuţi în priză creativă. Personajele sînt introduse în scenă prin preferinţele lor în materie de muzică (pop) şi filme (de TV); Kari, de pildă, e „o puştoaică mărunţică, genul rockeriţă, cu o fustă în carouri, un T-shirt şi ciorapi de plasă. Părul scurt, ţepos, vopsit în mai multe culori (...), formaţia ei preferată era Rancid, show-ul TV preferat era Familia Simpson, filmul preferat, Taxi Driver“. Trimiterile la cultura pop şi la lumea divertismentului american vor fi, cu siguranţă, pe placul celor ce îmbrăţişează ideea lui Goebel, că literatura e şi ea tot divertisment, o cale de evadare (cum spune într-un interviu acordat revistei Tastes like Chicken), la fel ca TV-ul, filmele, muzica etc.

În Anomalii, cîţiva freaks dotaţi cu inteligenţă şi sensibilitate excesivă pun bazele unei formaţii de power-pop new wave heavy metal punk rock, menite să îi exorcizeze fiecăruia demonii lăuntrici – Ember, personaj desprins parcă din anime-uri, e o puştoaică de 8 ani cu un discurs de un nihilism mai pregnant chiar decît al celorlalte personaje ajunse la vîrsta maturităţii. Fără să mai creadă în Zîna Măseluţă şi în Iepuraş, clasîndu-l pe Moş Crăciun la capitolul mijloace de manipulare a copiilor de către adulţi, Ember e un copil-problemă, care îi încuie pe psihiatri şi le dă dureri de cap unor părinţi depăşiţi de situaţie. Rămasă, după plecarea acestora într-o vacanţă binemeritată, cu dădaca Opal, o nimfomană în vîrstă de 80 de ani, Ember cîntă la chitară-bas, una atît de mare că abia o poate cuprinde. Dar nici celelalte personaje nu se lasă mai prejos: Aurora e privită ca un obiect sexual, din pricina frumuseţii ei izbitoare, aşa că mimează invaliditatea – ea cîntă la tobe; solistul, Luster, e un negru cu părul vîlvoi, care vorbeşte singur şi visează să ajungă „star rock, orator faimos sau vedetă de televiziune invitată la teletonul de Ziua Muncii, poet, rege-filozof, erou al mulţimilor“.(Andreea RĂsuceanu)

Joey GOEBEL

Anomalii

Traducere de Ariadna Grădinaru, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti 2008, 240 p.

Joey GOEBEL

Torturaţi-l pe artist

Traducere de Irina Horea,

Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, Bucureşti, 2007, 336 p.

Recomanda articolul prin: