OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sint si zile cind televiziunea de pe la noi pare una aproape normala, dar in mod sigur 19 aprilie n-a fost o asemenea zi. Nu cred ca sedinta din Parlament le-a luat mintile chiar tuturor, pentru bunul motiv ca semnele deranjului mintal s-au manifestat inainte ca ea sa inceapa. Dar sa admitem ca oamenii de televiziune presimt ca o influenta a avut si asteptarea incordata a ceea ce urma sa se intimple. Asa ca sa nu ignoram cu totul ce-a fost acolo. Zic „acolo“, fiindca, iertati-ma, locul acela numai a Parlament nu aducea. Acolo, deci, din cite am inteles eu, s-au petrecut urmatoarele: cele doua partide declarate de dreapta, care cistigasera alegerile acum doi ani, impartindu-si frateste prada – de altfel, destul de subtire – cam pe muchie, s-au despartit, unul dintre ele l-a matrasit pe celalalt, luindu-i tot, si s-a aliat cu toti adversarii de acum doi ani. Acum, strins cu usa de noii aliati, deja mai vechi ca moartea – pentru noi, romanii –, partidul trebuia sa-l matraseasca si pe omul caruia toti i-au datorat victoria, ales – detaliu important – nominal, direct si, vai noua, cu o inexplicabila popularitate la cele mai diverse si contrastante categorii sociale, popularitate nemaiintilnita in Romania de la regele Mihai incoace.

Nu cred ca e cazul sa ne oprim vreo secunda asupra dezbaterilor din Parlament. Ne rusineaza pe toti nivelul neverosimil de scazut al discutiilor purtate de alde Voiculescu, Guse, Victor Ponta, Nicolicea, care nici propozitii simple nu puteau sa construiasca, in vreme ce altul, Serban-si-nu-mai-stiu-cum, le inlocuia cu proverbe. Ideea ca la Cotroceni se va duce Vacaroiu (!!!!!), caricaturile si jocurile de cuvinte de acum… 16 ani, Dumnezeule, Doamne, clepsidrele, apostrofarea de a se spala adresata, peste gard, de cumatra Buruiana. Daca eram la Diaconescu in emisiune, cu Bahmutan si Prigoana, si tot mai exista speranta ca cineva de acolo sa emita o idee. Surisul de Lolita vicioasa al lui Geoana, cind ii mai acorda trei minute de delir lui Vadim, care s-au facut vreo jumatate de ora. Pe culoare, in pauzele pe care parlamentarii si le ingaduiau dupa atita incordare a mintii, aud ca replicile au fost si mai elevate.

Am spus ca vorbesc despre confratii nostri, ziaristi, publicisti, oameni de condei. Atentie, nu de liderii de opinie. Acestia, care au lipsit cu desavirsire de pe toate ecranele, cred ca emigrasera deja in Congo, la primele ore ale diminetii, ori s-au indopat cu distonocalm, sa nu faca infarct. Asa ca am ramas noi intre noi, veseli si fericiti, ca pe o corabie a nebunilor in care, fie ce-o fi, nu incapea nici o indoiala ca ne vom distra pe cinste. Cu niste surisuri pina la urechi, ei ne-au talmacit titlurile care se lafaiau deja pe ecrane, cu litere de-o schioapa, promitindu-ne ca azi o sa fie „o zi mare“. in dictionare „o zi mare“ inseamna mareata, glorioasa, importanta, unica. Nu grava, nu nelinistitoare, nu, la o adica, nefasta. Si cu atit mai putin, rusinoasa, paguboasa, dementa.

O domnisoara cu un zimbet excitat ne asigura explicit ca nu ne vom plictisi. S-o fi gindit ca, daca vrem sa nu ne plictisim, trebuie sa acceptam si primejdiile, ca pe corabia cu pricina, in fond. Cocotata pe un maidan unde o bateau vinturile ca naiba (deh, banii nu cresc la trunchi, vorba unui autor roman de pe Internet, Ion Creanga), o alta duduie ne explica de zor ca mai jos, acolo, in vale, e satul lui Ilie Moromete. Si din ce intelesese ea, citind pesemne tot pe Internet si in fuga, in aceeasi dimineata, un rezumat pe care-l accesase cindva pentru bacalaureat, la aceeasi adresa, ne povestea balmajit ca, intr-o zi, regele a iesit la arat in fata Palatului si toti taranii din Silistea Gumesti, saraci, bogati, au iesit in Poiana lui Iocan sa rida de el. Acum vor veni din nou, in aceeasi poiana a lui Iocan, sa rida si de noi. Aici distractia nu prea ne-a iesit, fiindca oamenii aveau atita bun-simt ca nici nu puteai sta de vorba cu ei. Ne-am intors in studiouri, la dezbateri: „Fa, nespalato“ (Buruiana) „Dle Berceanu, ati epuizat in 4 minute timpul intregului dumneavoastra grup, ce faceti?“ (nepotul Giselei Vass). Dom’ Vadim, care ne epuizase noua viata, oricum fusese de neoprit.

Pe la 4 si ceva, cind incepea numaratoarea, n-am mai putut. incepusem si sa fumez, eu care nu mai pusesem o tigara-n gura de zece ani. Hai dracului acolo, zic, macar ne tinem de catargul ala, cel mai inalt. Ma refeream la stilpul de la kilometrul zero, pe care scrie Zona Libera de Comunism. Stam acolo si plingem, inainte de a emigra in Congo, zic. Vorba vine, in Congo: toata lumea din jurul meu, chiar si eu, mai are un pasaport de schimb. Da’ ce sa facem noi acolo? Unde gasim noi ziaristi asa veseli si fericiti cind se suspenda presedintele tarii? Unde mai gasim noi o Doamna Dragostescu atit de draguta, atit de haios imbracata si atit de ubicua, incit, de oboseala, nu e capabila sa spuna doua vorbe la locul lor, il toaca doua ore pe Basescu, intr-o analiza psihologica cu care si ea ar pica bacul, apoi intreaba cu ochi mari si candizi: Dar de ce l-au suspendat?
Unde mai gasim noi un domn Cristian Tudor Popescu atit de intunecat (a zis odata ca, daca ar fi scoala pe mina lui, primul lucru pe care l-ar face, i-ar duce pe copiii de sase ani la maternitate, sa vada cum venim pe lume, si la morga, sa vada cum plecam de pe lume, feri-i-ar Dumnezeu pe copiii nostri de asa o sminteala timpurie!), atit de intransigent, atit de fin psiholog si el, ca m-a bagat la idei cum ca acest Basescu, pe care il simpatizeaza lumea atit de mult, e chiar un monstru. Asemanator cu Ceausescu. Da, ati citit bine. Cu Ceausescu.

Unde mai gasim noi un Andrei Gheorghe, (cel cu filmul despre creierul uscat la soare al lui Eminescu, in care cea mai desteapta secventa ni-l arata aruncind pe fereastra cartile lui Negoitescu, Vianu, Calinescu…), cu nepasarea lui aparte, dura, barbateasca, aratindu-ne, iar si iar, o secventa in care-l intreaba, ca-n romante, pe presedintele suspendat al Romaniei: iti pare rau? (Constanteni amindoi, au pascut pesemne oile impreuna, ce conteaza ce a urmat in destinul fiecaruia?). Iar acesta ii raspundea „Tare, tare rau“. Tot ca-n romante, doar ca omul acesta are o asemenea autenticitate incit da, ti se rupe sufletul. Si nu de el, de tine.
Un domn Nistorescu, fost stralucit reporter, incapabil sa schiteze cea mai mica ipoteza, debordind de ura?

Unde mai gasesc eu un domn Hurezeanu, surizator, echidistant, dind tuturor dreptate, caruia ma chinui de ani si ani sa-i ghicesc pozitia, de data asta, in fine, scos din amabila-i toleranta, si strigind, in timp ce ne duceam veseli la fund: dar fondul, care-i fondul, de ce uitati fondul? Chiar, care-i fondul? Faptul ca Parlamentul si Guvernul nu mai reprezinta electoratul? Care electorat? in piata unde au fost toti erau citiva ciumeti (Buruiana), care la Revolutie n-au fost (anonim), „aproximativ citeva sute, iar dupa ce s-a golit, abia daca mai ramasesera doua mii“ (Realitatea TV). Acela-i electoratul? Si daca ar fi fost zece mii, citi chiar erau, veniti ca mine si musafirii mei, spontan, nu adusi de Basescu, tot nu e relevant: „Romania e in urma cu 100 de ani, traind cu cultul unui Voda, iar noi, cu ideile noastre sarace, trebuie sa o schimbam“ (Am uitat numele desteptului care a zis asta). Fondul, care explica veselia noastra, este: ramine, odata Basescu destituit, vreun mogul al presei fara iaht, fara masini, fara vreuna dintre cele trei vile facute in trei ani din emisiuni lipsite de idei, substanta, simpla palavrageala vesela?
Tirziu, la 12 noaptea, petrecaretii s-au culcat si corabia continua sa pluteasca spre stincile atit de familiare ale Estului, in strigatele de Casandra civilizata, inutila, ale Danei Spinant.