OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Editura Polirom va publica in curind un volum de corespondenta Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu, intitulat Dialoguri intrerupte. S-au pastrat 70 de scrisori trimise de Eliade tinarului Culianu, aflate in arhiva familiei acestuia, in timp ce numai 38 de scrisori expediate de Culianu profesorului Eliade au fost gasite pina acum, in marea lor majoritate gratie cercetarilor intreprinse de tinarul istoric al religiilor Eduard Iricinschi, doctorand la Princeton, la Regenstein Library din Chicago, in vara anului 2003.
Editorii isi exprima gratitudinea deopotriva fata de David Brent, fara
al carui amabil acord acest fond documentar nu ar fi putut vedea lumina tiparului, cit si fata de tinarul doctorand roman, autor al mai multor studii despre
I.P. Culianu. In cele ce urmeaza, oferim cititorilor prefata ampla a volumului, semnata de Matei Calinescu, precum si citeva dintre scrisorile cuprinse in
carte. Fotografiile provin din arhiva familiei. (Tereza CULIANU-PETRESCU si Dan PETRESCU)


Corespondenta dintre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu este, din mai multe puncte de vedere, extraordinara. Mai intii, ea constituie, cred, cel mai bogat schimb de scrisori intre Eliade si un corespondent individual al sau, dupa acela cu Raffaele Pettazzoni, din cite au iesit la iveala pina in momentul de fata; corpusul ei cuprinde 108 scrisori acoperind o perioada de 14 ani (1972-1986), dintre care 70 sint semnate de Eliade si 38 de Culianu (disproportia se explica prin faptul ca majoritatea scrisorilor lui Culianu, dupa estimarea mea cu mult peste 100, n-au fost gasite in „Fondul Eliade“ de la sectia de manuscrise si carti rare a Bibliotecii Regenstein din Chicago; Culianu a pastrat cu mai multa grija scrisorile maestrului). In al doilea rind, aceasta corespondenta spune povestea fascinanta a unei relatii maestru-discipol, singura de acest fel dintre Mircea Eliade si un roman mult mai tinar, pe care Eliade ajunsese sa-l considere „singurul meu prieten caruia am atitea de spus, si de intrebat“1, si sa discute cu el, ca de la egal la egal, probleme de istoria religiilor si de literatura. In al treilea rind, gasim in scrisorile lui Eliade (care raspunde unor intrebari repetate ale discipolului sau) anumite clarificari ale opiniilor sale retrospective cu privire la Miscarea Legionara, desi lipsesc si aici, ca si in Memorii sau in Jurnal sau in alte scrieri personale si scrisori care au fost publicate pina acum (scrisoarea lui Eliade catre Gershom Scholem din iunie 1972, bunaoara2) explicatii mai precise ale angajamentelor sale politice de la sfirsitul anilor 1930 si inceputul anilor 1940.

In sfirsit, corespondenta Eliade-Culianu ilustreaza evolutia intelectuala a acestuia din urma, discipol stralucit, care trebuia sa-si afirme originalitatea fata de maestru, sa incerce sa se elibereze de el, poate chiar sa-l depaseasca, incepind prin acte de golire receptiva a sinelui si de supunere oarba, urmate de o autoafirmare umila, dar, in fond, innoitoare, originala, „filiala“. Daca acceptam, fie si ca simpla ipoteza de lucru, teoria criticului american Harold Bloom despre „anxietatea influentei“, atunci avem in cazul lui Culianu, al covirsitoarei adoratii a maestrului de catre discipol, mergind pina la repetarea ultrafidela a demersului maestrului, intr-o prima faza, un exemplu de kenosis. Autonegarea duce insa, intr-o a doua faza, la eliberare, la o renastere creatoare, la o afirmare a sinelui in dauna modelului, desi linia de separare ramine fluida, incerta, pentru ca maestrul nu e niciodata contestat decit oblic, si asta mai tirziu, dupa moartea lui (survenita in aprilie 1986). E vorba, in fond, de o noua intemeiere a sinelui, care n-ar fi fost posibila nici fara modelul primordial, dar nici fara discontinuitatea produsa de „golirea sinelui“.

Critica „antitetica“ si „agonistica“ pe care o propune Bloom are in vedere relatii pur textuale, extra-biografice, dar ea pare a-si gasi, daca o aplicam relatiei Eliade-Culianu, unele corespondente sau implicatii biografice interesante, pe care le voi examina in cele ce urmeaza.
Pentru inceput, citeva repere biografice si istorice. Mai tinar cu mai bine de patru decenii decit maestrul sau (Culianu se nascuse in 1950, Eliade in 1907), tinarul discipol ii scrie primele scrisori (care n-au iesit la iveala pina acum) celebrului profesor de istoria religiilor de la Chicago de indata ce se hotaraste sa nu se mai intoarca in tara, din Italia, in iulie 1972 (parasise Romania la 4 iulie). In cultura subterana a Romaniei comuniste, opera antebelica a lui Eliade, dar si, poate incomplet si oricum mai dificil, cea postbelica, publicata in franceza si in traduceri in diferite limbi, circulase clandestin in anii 1950 si 1960, pina la publicarea, in 1969, a volumului La tiganci si alte povestiri si a romanelor antebelice Maitreyi si Nunta in cer, trecute prin cenzura in perioada de „mini-liberalizare“ inceputa in 1964 si curmata brusc prin neo-stalinistele „Teze din iulie“ 1971, publicate de N. Ceausescu in cotidianul pardidului, Scinteia.

Inca de pe bancile liceului, Culianu si-l alesese drept model si maestru indepartat, deocamdata inaccesibil, pe Mircea Eliade, a carui opera o studiase cu o pasiune de erudit, stimulat desigur si de eruditia expansiva, arborescenta si totodata riguroasa a scrierilor eliadiene de istoria religiilor. Cititor avid, tinarul Culianu devenise curind constient de limitele inacceptabile puse in calea informatiei de saracacioasele biblioteci romanesti (saracite si mai mult de cenzura ideologica in urma careia se constituisera asa-numitele „fonduri secrete“ ale tuturor bibliotecilor importante) si de circulatia eratica a cartilor in cultura subterana, ilicita, pindita mereu de primejdii represive (sa nu uitam ca, in Romania „gindirii captive“ din acea vreme, nu existau nici macar mijloace de multiplicare sau de fotocopiere a textelor).

Decizia lui Culianu de a se exila, cu prima ocazie (bursa pentru cursuri de vara la Perugia, in 1972), a fost astfel motivata atit politic, cit si cultural. Dupa cum reiese din raspunsurile lui Eliade la scrisorile poate pierdute ale lui Culianu (care acopera o perioada de 5 ani, 1972-1977; 27 de scrisori de raspuns ale lui Eliade la cel putin numarul dublu sau poate chiar triplu de scrisori trimise de Culianu), aceasta decizie a fost plina de riscuri personale, urmata de serioase lipsuri materiale si de mari incertitudini profesionale.
Culianu spera inca din 1972 sa ajunga, cu sprijinul lui Eliade, in Statele Unite, pentru studii doctorale acolo (daca ar fi fost posibil, chiar la Chicago). In scrisoarea din 4 august 1972, cu care se deschide corespondenta, Eliade e silit sa-l dezamageasca pe discipolul plin de sperante neintemeiate, care nu facuse inca cerere de azil politic. Pentru studentii romani in Statele Unite, ii scrie Eliade lui Culianu, in virtutea unui acord cultural guvernamental recent incheiat intre cele doua tari, „Guvernul roman trebuie sa-si dea consimtamintul. [...] Aici nu vad nici o posibilitate – in afara de «azilul politic» (care nu garanteaza decit intrarea in USA, nu si bursa sau mijloace de trai).

Am auzit, insa, ca guvernul de la Bucuresti tolereaza raminerea in strainatate chiar cinci ani dupa ce expira viza, daca se invoca, pro forma, un argument valabil. Toata speranta e sa poti supravietui, in Italia sau in Franta, cu ajutorul unei burse «locale». Cum? Nu stiu“.
In scrisorile catre Eliade din primii ani, care, lipsind din arhiva Eliade de la Regenstein, pot fi socotite pierdute, citeva dintre ele aparent trimise inca din tara (daca nu prin posta, aflata sub sever regim de cenzura, atunci prin bunavointa unor persoane care calatoreau in strainatate), Culianu isi facuse, desigur, sub o forma sau alta, un curriculum vitae si-i trimisese lui Eliade lucrari scrise in Romania, care banuiesc ca puneau in evidenta continuitatea dintre gindirea maestrului si a sa, discipol fidel, dar inca foarte tinar (avea in 1972 doar 22 de ani). Intrebindu-l pe Eliade daca una dintre aceste lucrari ar putea fi publicata, el primeste un raspuns nu prea incurajator atunci, dar foarte incurajator pe termen mai lung, caci Eliade citise lucrarea in chestiune cu atentia si exigenta la care discipolul ar fi trebuit sa se astepte: „In interesul D-tale“, ii scrie Eliade in scrisoarea din 18 octombrie 1972, „si pentru a nus-tit periclita prestigiul stiintific de mai tirziu, cred ca e mai bine sa astepti.

Chiar dupa versiunea abreviata si cu referintele necomplete, pe care am citit-o, am impresia ca cercetarea trebuie continuata si adincita. Trebuie eliminate o seama de lucrari de a doua mina sau invechite. Exista o bibliografie considerabila“ – si Eliade citeaza in continuare o serie de titluri si nume care ar fi trebuit sa figureze in articolul lui Culianu; in incheiere, el scrie: „Inutil sa continui. Ai nevoie de un centru important, cu biblioteci bune si «specialisti» (ca Bausani, etc.)“. In scrisoarea urmatoare, datata 7 noiembrie 1972, Eliade incepe prin a-l ruga pe Culianu sa nu se supere „pentru cecul alaturat. Il vei utiliza cum vei crede de cuviinta, cumparindu-ti carti sau portocale“. (Culianu, in Italia, la inceput la Perugia, traia in conditii materiale extrem de precare, ca mai toti intelectualii romani in primele luni ale exilului.) Si continua: „Pentru virsta D-tale, si conditiile in care ai lucrat in tara, articolul (ca si textele pe care le-am citit anul trecut) e destul de meritoriu. Nu am nici o indoiala ca, odata statornicit undeva, vei face progrese intr-un ritm prodigios“.

„Destul de meritoriu“ era, pentru tinarul format intr-o cultura mai ales subterana, in conditiile vitrege, profund anti-intelectuale ale comunismului, un verdict la prima vedere aspru, dar de fapt cit se poate de stimulator pentru ambitia si curiozitatea lui intelectuala insatiabila. Nu trebuie deci sa ne miram ca Ioan P. Culianu urma sa indeplineasca intocmai predictia maestrului – „vei face progrese intr-un ritm prodigios“. Ca sa se poata statornici undeva (mai intii in Italia, la Universitatea Catolica din Milano, intre 1973 si 1976, unde isi ia doctoratul cu summa cum laude), Culianu avea insa, dupa cum rezulta din scrisorile lui Eliade din 5 februarie 1973 si apoi din 13 iunie 1973, sa treaca printr-un an in „infern“: „Nu-mi inchipuiam ca vei fi obligat sa duci o asemenea viata infernala, ca sa obtii, in cele din urma, o viza pentru… Canada (unde ma intreb ce ai sa faci, cu cine vei lucra etc.).

Pentru ca mi-ai cerut sfatul, ti-l dau, foarte sincer: daca exista cea mai mica sansa de a putea studia in Italia, fara a «face foame» si a-ti ruina sanatatea – profita de aceasta sansa“. Canada, in mod hotarit, nu era indicata. Peste citeva luni, Eliade marturisea: „… sMt-am gindit adesea la D-ta, la faptul ca ai intimpinat cele mai multe greutati ssubliniat in originalt dintre toti cei care au ales Occidentul in ultimii 15-20 de ani“. Intre timp, Culianu gasise (in aprilie 1973) un vag, modest „«post» care, cel putin, te va impiedica sa lesini de foame pe strazile Romei“. Scrisoarea din 13 iunie 1973 e prima care foloseste, dupa urarile de sanatate si noroc care se gasesc si in precedentele, cuvintul prietenie: „Al D-tale, cu prietenie, Mircea Eliade“. In scrisoarea din 26 februarie 1974 (Culianu era acum student doctoral la Milano), Eliade incheie cu „Multa prietenie – dar si mult noroc“. La 19 septembrie 1975, Eliade termina scrisoarea, pentru prima oara, „Cu veche prietenie“.

Cu un an inainte, in 1974, maestrul si discipolul se cunoscusera in persoana si avusesera conversatii indelungi la Paris. In jurnalul sau, Eliade nota la 6 septembrie 1974: „Intilniri: [...] Ioan Culianu, tinar istoric al religiilor foarte inzestrat (timid si cutezator in acelasi timp)“, iar la 16 septembrie 1974: „Cina cu Ioan Culianu la un restaurant chinezesc, apoi stam de vorba, in biroul meu, pina la miezul noptii. Stiam de mult ca Dumézil avea dreptate spunind: In istoria religiilor, ca si in orice alta disciplina, un singur lucru conteaza: ai sau nu le feu sacré“. E neindoielnic ca, in acea noapte, Eliade vazuse, pentru prima oara, stralucirea „focului sacru“ in privirea „timida si cutezatoare in acelasi timp“ a tinarului erudit care implinise 24 de ani. Ca urmare a acestei recunoasteri, Eliade sprijina activ cererea pentru o bursa de studii la University of Chicago a lui Culianu, pentru iarna-primavara 1975.

Il insarcinase pe Mircea Marghescu, de curind numit asistent la catedra de franceza a universitatii si prieten apropiat al lui Culianu in vremea aceea, sa se ocupe de detaliile acordarii bursei. In scrisoarea din 8 decembrie 1975, Eliade il anunta pe Culianu: „Pe scurt: fii, te rog, sigur ca toate ssubliniat in originalt vor merge ca pe roate. Margshtescu are mina buna! Evident, voi garanta pentru D-ta acolo unde va fi nevoie. De asemenea, iti asigur banii de drum. [...] La inceputul lui ianuarie vom fi la Paris (4 Place Charles Dullin) pentru sarbatorirea celor 25 de ani de casatorie. Ne vom intoarce la Chicago pe la 15-17 ianuarie. Si speram sa te gasim aici!...“. Urmeaza o pauza prelungita in epistolarul eliadian, explicabila prin prezenta lui Culianu in campusul Universitatii din Chicago, unde l-am revazut si eu pentru prima oara dupa ce parasise Romania (din care ma exilasem si eu, fara regrete si fara nostalgii, in ianuarie 1973; in 1975 eram profesor de literatura comparata la Indiana University si in luna februarie am facut o scurta vizita sotilor Eliade, la Chicago3).

La 25 iunie 1975, Eliade, care primise intre timp mai multe scrisori de la Culianu, ii scrie acestuia de la Paris, unde-si petrecea in fiecare an vacanta de vara: „Multe, sincere multumiri pentru scrisori, care-mi dau impresia ca sintem impreuna, si pe care le recitesc ca sa prelungesc convorbirile prea grabnic intrerupte. [...] As vrea sa te vad scapat de teza si de examene sCulianu avea sa-si termine foarte curind doctoratul la Milanot; intre altele, si pentru a-ti face o propunere de colaborare. Si anume: un Dictionnaire d’Histsoiret des Religions, la care ma gindesc de mult. [...] Daca esti de acord, vom mai sta de vorba; poate la toamna, la Paris. Volumul, nu prea mare (poate, ca cel al lui König), va fi semnat Eliade-Culianu – si sper ca va deveni indispensabil, va fi tradus in multe limbi si vom avea drepturi de autor importante!“.
Ce mi se pare remarcabil, in acesti primi trei ani de corespondenta dintre Eliade si Culianu, e cresterea constanta a pretuirii intelectuale si a sentimentului de prietenie al maestrului fata de un discipol de exceptie. Generozitatea lui Eliade, pe care au constatat-o toti romanii care au venit in contact cu el de-a lungul exilului sau, se manifesta inca de la inceput (cecuri pentru „carti sau portocale“, cuvinte de incurajare), dar o anumita distanta se mentine pina la intilnirea de la Paris, din septembrie 1974.

Curind insa, aceasta distanta va disparea fara urma pentru a face loc solicitudinii amicale si admiratiei care devine astfel reciproca, in ciuda marii diferente de virsta. Aceasta va ramine totusi marcata, ca si relatia implicita intre maestru si discipol, prin folosirea traditionala in Romania a adresarii cu „dumneavoastra“ din partea lui Culianu. Inca de la inceputul exilului sau, Culianu voia sa scrie o carte despre Eliade, si Eliade era la curent cu acest proiect. Avea sa fie, in fond, prima carte scrisa de un roman despre el. La 10 noiembrie 1975, Eliade il felicita pentru doctorat si se arata entuziasmat de tot ce face si vrea sa faca tinarul sau emul, de „santierul multiform“ pe care i-l prezentase: „Azi dimineata am primit scrisoarea din 31 Oct. Ca de obicei, bogata in amanunte pentru mine, stenice si reconfortante: sa asist, chiar din departare, la un santier multiform si febril, asa cum iti sta bine D-tale (si cum trebuie ssubliniat in originalt sa fie santierul oricarui expatriat responsabil, mai ales roman!). Ma bucur de tot ce faci si ai de gind sa faci in anul care vine.

Ma bucur, de asemenea, ca vei termina cartea despre mine; cine stie daca va mai putea aparea dupa 1977-1984! sOare ce credea Eliade ca ar fi putut impiedica aparitia cartii dupa 1977-1978? Sau sa fi fost vorba de acel sentiment de urgenta temporala care pare a-l fi stapinit inca din tinerete?t Tine-ma la curent si cu planurile privitoare la monografia istoric-religioasa, a carei prima versiune am citit-o la Chicago. Indata ce e definitiv pusa la punct, scriu prefata – si o prezentam unui editor parizian. Cred ca si romanul are sanse sa fie publicat. Leonid Mamaliga imi spunea ca e dispus sa tipareasca «texte semnificative» in colectia lui, Caietele Inorogului“.
In ultimul deceniu de corespondenta, dupa cum se vede si din scrisorile lui Culianu de dupa 25 mai 1977, legatura dintre maestru si discipol se consolideaza si se adinceste. Eliade incepuse prin a-si adresa scrisorile cu „Stimate Domnule Culianu“, curind trece la „Draga Domnule Culianu“, apoi la „Draga Ion Culianu“, apoi la „Draga Culianu“ (19 septembrie 1975, scrisoare incheiata prin formula „Cu veche prietenie“), pentru ca din 13 iunie 1977 sa treaca la „Draga Ioane“.

Scrisorile lui Culianu, mereu respectuoase, pline de recunostinta, dar si indraznete uneori (prin informatii sau intrebari care nu puteau fi pe placul maestrului), folosesc alternativ formulele de adresare „Dragi Doamna si Domnule Profesor“ si, cind ii scrie numai lui Eliade, „Mult Stimate Domnule Profesor“, cu minime variatiuni.
Din scrisorile lui Culianu rezulta ca el visa sa ajunga in America (pentru inceput la Universitatea catolica Fordham din New York; postul la care candidase fusese insa oferit altcuiva) si ca, silit de situatia materiala, se multumea cu postul de „romanist“ in cadrul Departamentului de limbi si literaturi romanice de la Universitatea din Groningen, din Olanda: „Ma simt oarecum exilat, desi Olanda e o tara f. placuta speste un deceniu, cind l-am vazut in Chicago, avea o opinie radical schimbata despre aceasta tarat, din cauza ca ma ocup de lucruri care ma intereseaza doar marginal. Desi am primit o propunere de lucru care m-ar readuce pe un fagas mai interesant, nu cred ca seful meu ma va lasa sa plec (trebuie sa tin seama de el, deoarece noul loc de munca ar fi tot aici la universitate, la sectia de italiana).

De istoria religiilor nici nu poate fi vorba – nu sint de ajuns de bun filolog. Nu cred, deocamdata, ca am pierdut «pariul»: totul va depinde de sanatate, adica de cantitatea de energie pe care o voi putea cheltui in anii urmatori. Mai depinde si de faptul daca voi reusi sa fac din teza cu Meslin5 o carte publicabila, ceea ce n-ar fi imposibil“ (scrisoarea din 25 mai 1977). „Pariul“ despre care vorbeste aici Culianu – acela de a deveni un istoric al religiilor cu drepturi recunoscute institutional – urma sa fie cistigat in deceniul urmator. In raspunsul sau din 13 iunie 1977, in post scriptum, Eliade il consoleaza pe Culianu, in maniera sa, atribuind o valoare initiatica si un sens misterios situatiei prin care trecea discipolul sau: „Toate au un sens (secret, fireste). Probabil ca trebuie sa mai ramii in Europa, si sa publici acolo carti si articole. Vei patrunde astfel mai repede in «viata academica» americana“. Trebuie: daca ai „focul sacru“, ai si un destin, iar acesta umple de sens episoadele aparent intimplatoare din viata ta. Eliade ii aplica lui Culianu – elogiu indirect – o masura pe care si-o aplicase si siesi.

Ne aflam in perioada in care Culianu isi incheia studiul despre Eliade, care urma sa apara – in ciuda premonitiilor negative din 1975 ale maestrului – la Assisi, chiar in 1978! In scrisoarea din 10 ianuarie 1977, Eliade raspunde unei cronologii propuse de Culianu. Gasim in observatiile lui Eliade citeva explicatii interesante ale unor momente delicate din biografia sa. Astfel, un episod din 1942 – acela al calatoriei lui de la Lisabona la Bucuresti, in luna august, despre care mai tirziu, in Memorii, Eliade avea sa vorbeasca, intre altele, regretind ca nu-l putuse vedea pe Mihail Sebastian, sub motiv ca era urmarit si nu voise sa-l „compromita“ – e descris astfel: „1942: in august, dupa o lunga audienta la Salazar, plec pentru 10 zile la Buc. As putea spune ca aveam un «mesaj» pentru Generalul Antonescu. Pe «foarte departe», Salazar imi spunea asta: forta D-tale e armata; atunci de ce-o distrugi la Cotul Donului si in Caucaz? In locul D-tale, eu as pastra cit mai multe divizii acasa, pentru mai tirziu… Salazar «a inteles ca am inteles mesajul» cind a aflat ca, a doua zi dupa audienta, luasem avionul pentru Bucuresti. Evident, Gestapoul si Serv. Secret roman m-au luat in primire de la aeroport.

In audienta la Ica6, am facut imprudenta ca i-am transmis «mesajul» pentru General. Asa ca n-am mai ajuns sa-l vad pe «Conducator». (De altfel, cinstit cum era, n-ar fi urmat sfatul lui S. si ar fi continuat sa participe cu entuziasm la campania din Rusia. In acea vara, probabil ca inca credea in victoria Germaniei).“ (Paragraful e inconjurat cu cerneala rosie, cu o notatie pe margine: „Astea ti le spun D-tale; nu trebuie sa faci vreo aluzie“.) In continuare, Eliade scrie: „Nu cred ca e necesar de a aminti ca nsu lt-am putut vedea pe Mihail Sebastian. (Nu l-am ssic!t vazut nici pe Maniu, Bratianu etc.)“. Totul in acest pasaj e relatat, cum recunoaste Eliade insusi, „pe foarte departe“. Mesajul lui Salazar fusese inexplicit, aluziv, extrem de ocolit, in asa fel incit Salazar insusi nu putea fi sigur ca fusese inteles; el „intelesese ca fusese inteles“ abia a doua zi, cind Eliade luase un avion spre Bucuresti (dar daca nu-l informase nimeni de plecarea lui Eliade?).

Culianu nu trebuia sa mentioneze faptul ca Eliade nu-l vazuse pe Sebastian – la urma urmelor, el nu-i vazuse nici pe Maniu, nici pe Bratianu! (Dar de ce i-ar fi vizitat el pe Maniu si Bratianu, oameni politici din opozitia la regimul pe care-l reprezenta la Lisabona si cu care nu fusese niciodata prieten, nici personal, nici macar ideologic? Si ce-avea de-a face evreul Sebastian, prieten apropiat odinioara, membru al unei etnii persecutate, cu cei doi politicieni?) Repet, relatarea lui Eliade e „pe foarte departe“ si pe alocuri neverosimila.
In scrisoarea catre Culianu din 3 mai 1977, dupa ce citise manuscrisul – numit „dactiloscriptul“ – intregii carti, Eliade scrie: „Mi-a placut, te felicit, si iti sint recunoscator! Cel putin in Italia, voi fi mai putin rastalmacit ca pina acum. (Sper sa apara si in engleza sau franceza). Mi-a placut, intii si-ntii, pentru ca, desi te stiu «eliadian», n-ai cazut in pacatul hagiografiei (asa cum am facut eu, in Introducerea la editia Hasdeu, in 1936)“. Discipolul, din ce in ce mai apropiat de maestru, incepe sa-i faca acestuia confesiuni si sa-i ceara sfaturi personale. In scrisoarea datata 15 iulie 1977, Culianu scrie: „As dori nemaipomenit de mult sa va revad in septembrie.

Daca este posibil, as vrea sa va prezint o mare admiratoare a Dvs., care mi-a fost studenta in Italia, si care a ajuns la Dvs. prin Evola. [...] Inutil sa va spun ca ea explica desele mele calatorii in Italia, ca am fost (si pesemne mai sint) foarte indragostit de ea [...]. Va scriu toate acestea deoarece sinteti intr-un fel «responsabil»: mi-ati spus sa urmez calea «inimii» si am facut asa cum mi-ati spus, impotriva prudentei si a evidentei. [...] Va plictisesc daca va cer un sfat? Sa «distrug», sau sa continui sa urmez pe calea «inimii», impotriva oricarui bun simt, stiind ca unica iesire nu este decit suferinta?“. Cine o fi fost aceasta femeie foarte frumoasa, de 21 de ani, pasionata evoliana si, prin implicatie, adepta a „traditionalismului“ lui René Guénon? Aceasta iubire (sfatul lui Eliade lipseste din corespondenta) pare a fi avut drept consecinta nu atit anticipata suferinta, cit un interes secret pentru opera lui Julius Evola. Culianu stie ca acesta e un autor „periculos“ (un autor care-l fascinase si pe Eliade inca din anii 1930, dar cu care acesta incetase sa corespondeze7), dar continua, cum spune el, sa „calareasca tigrul“.

In scrisoarea din 29 august 1977, Culianu ii marturiseste lui Eliade: „Trec printr-o perioada de munca indeajuns de febrila (de obicei nu ma culc inainte de ora 4) si in afara de toate «tomurile bracuite» in nemteste, citesc cu mare entuziasm (pe furis) cartile lui Evola. Entuziasmul se opreste evident la premise, deoarece imi definesc libertatea ca drept de a ma opune oricarei pretentii de posesiune a adevarului absolut. Dar cartile sint bune si recunosc ca de cind sint n-am facut altceva decit sa «calaresc tigrul». Ca tigrul era sa ma manince, asta este altceva: sint din nou pe spinarea lui, si niciodata n-am fost instalat atit de confortabil…“. „Tigrul era sa ma manince“ – formula, cu aluzie la titlul unei carti a lui Evola, e cit se poate de sibilina, dar ipotezele nu sint interzise. Sa fi fost vorba, in anii italieni, de o apropiere a lui Culianu de anumite cercuri de hermetisti si de „traditionalisti“ guénonieni de extrema dreapta (emigranti romani scripto-tlegionari, italieni discipoli ai lui Evola si admiratori ai lui Codreanu, precursori ai unui Claudio Mutti8 de mai tirziu)? Felul cum isi definea el libertatea l-a ferit insa de a cadea atunci prada „tigrului“, simbol, in acest context, al posesiunii adevarului absolut, al rigiditatii ideologice, al gindirii primejdioase si – de ce nu? – al unei primejdii propriu-zise.

Metafora „tigrului“, pe care Culianu incetase de altfel sa-l „calareasca“ de multa vreme, va deveni tragic relevanta in luna mai a anului 1991, cind el a fost asasinat in plina zi, intr-o cladire din campusul Universitatii din Chicago, unde devenise de curind profesor de istoria religiilor si unde era considerat ca, poate, principalul urmas al lui Mircea Eliade, desi el insusi se distanta de modelul maestrului, afirmindu-si independenta intelectuala. „Tigrul“ pe care in trecut il „calarise comod“ – acelasi tigru sau poate altul? – il pindise si, setos de singe, sarise asupra-i. Despre natura acestui tigru s-a speculat mult, dupa disparitia lui fara urma, in jungla terorismelor ideologice. Eu imi mentin parerea exprimata in cartea mea din 2002, Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii, si anume ca tigrul care l-a rapus pe Culianu era o corcitura intre Securitate si Legiune, avind poate si ceva singe guénonian.

In aceeasi scrisoare din 29 august 1977 – poate prin asociatie de idei –, Culianu face o alta confesiune, contrapunindu-l pe Eliade, ca maestru bun, lui George Balan, care, inainte de plecarea din Romania, ii fusese un maestru ambiguu si care-i facuse probabil propuneri homosexuale: „Am primit o stranie scrisoare din Romania, de la George Balan, care-mi aminteste de «Legaturile (noastre) mai presus de cele strict personale – le-as putea numi legaminte», ba chiar imi cere si o fotografie… Eu i-am raspuns ca de mult am ales calea faustica, care ma impiedica sa ma opresc, sub pedeapsa damnarii, si ca Dvs. ramineti exemplul meu cel mai bun. Pe de alta parte, eu ma rupsesem deja din Romania de «antroposofii» lui Balan (printre care roiau, cred, nebuni, arivisti si securisti), dupa o cvasi-cearta cu maestrul (relativa, nimic mai putin, decit la credinta in vise si la uzul carnii… Aveam 21 de ani si treceam prin perioada de izolare «samanica» a mea, care a durat pina in 1973, urmindu-i, din fericire, o «renastere»…)“. Existenta unui grup steinerian, in care „roiau [...] nebuni, arivisti si securisti“, in perioada in care N. Ceausescu isi consolida puterea (1964-1971), e un detaliu interesant pentru un viitor istoric al complexei si adeseori fascinantei culturi subterane din Romania comunista (il cunoscusem si eu fugitiv pe G. Balan si stiam de existenta grupului sau heterodox, dar nu ma apropiasem de el).

O scrisoare foarte importanta este cea trimisa de Eliade la 17 ianuarie 1978, ca raspuns la scrisoarea lui Culianu din 9 ianuarie al aceluiasi an, care s-a ratacit si ea, de vreme ce n-a fost gasita in arhiva Eliade de la Regenstein. Dupa ce-i multumeste lui Culianu pentru un „articol-recenzie“ si pentru „completarile din scrisoare“ referitoare la interpretarea prozei sale fantastice (intre altele, la nuvelele Incognito la Buchenwald… si In curte la Dionis), Eliade scrie, contrazicindu-se, cel putin in aparenta: „E adevarat, nuvelistica mea e din ce in ce mai criptica! Singura hermeneutica posibila ar fi ignorarea sensului (sau al ssic!t simbolului) si considerarea fiecarei nuvele ca un «Univers paralel», cu structurile, morfologia si limbajul lui specific. Dar despre asta ar trebui sa stam de vorba intr-o zi!“. Cu alte cuvinte, Eliade recunoaste ca nuvelistica lui e „din ce in ce mai criptica“, asadar mai cifrata, dar recomanda cititorului sa nu cerceteze „criptele“, sa nu se intrebe ce anume si cum e ascuns in ele, ci doar sa le priveasca pe dinafara, sa le descrie arhitectura, sa le contemple ca pe niste obiecte stranii apartinind unei lumi „paralele“, deci fara atingere cu lumea reala, cu evenimente din viata istorica sau din biografia autorului.
Culianu a fost poate primul interpret al operei literare eliadiene care, vazind cripta, s-a simtit indemnat, in ciuda dificultatilor, sa „decripteze“, sa dezlege codul si sa inteleaga – nu atit „sensul“, cit dialectica ascunderii lui.

Pina azi, cei mai multi critici au urmat sfatul lui Eliade (pe care-l gasim si in Jurnal, ca de pilda in consideratiile lui despre La tiganci9), chiar fara sa fie constienti de aceasta dorinta a autorului, pentru ca era mai usor sa procedeze astfel. Ei au produs lecturi „profunde“, pline de asociatii mitologice, de dibuiri „arhetipale“, de referinte mai mult sau mai putin erudite, ignorind cu seninatate istoria camuflata in textele eliadiene sau ceea ce am numit, cu alt prilej, „calendarul ascuns“10 al sau.
In aceeasi scrisoare, Eliade, in replica la o referinta facuta de Culianu la Corneliu Zelea Codreanu, incearca sa-i explice discipolului sau de ce simpatia sa fata de Garda de Fier, de la sfirsitul anilor ’30, constituie un subiect delicat, care ar trebui ocolit in conditiile ideologice prevalente in Occidentul acelei vremi, intrucit ar putea crea confuzii si neintelegeri: „Trebuie sa recunosc: referinta la C.Z.C. nu ma incinta, pentru ca poate da loc la «confuzii». (Asta ii reprosam si lui Scagno11: simpatia fata de Legiune a fost indirecta, prin Nae Ionescu, si n-a avut nici o influenta in gindirea si in scrierile mele; a fost doar pretextul de a-mi pierde Conferinta la Univ. din Bucuresti, si, mai ales, de a fi calomniat intre anii 1944-1968, in tara si strainatate…).

In privinta lui C.Z.C. nu stiu ce sa cred; a fost, desigur, cinstit si a izbutit sa trezeasca o generatie intreaga; dar, lipsit de spirit politic, a provocat cascada de represiuni (Carol II, Antonescu, comunistii) care a decapitat intreaga generatie pe care o «trezise»… Nu cred ca se poate scrie o istorie obiectiva a miscarii legionare si nici un portret al lui C.Z.C. Documentele la indemina sint insuficiente. In plus, o atitudine obiectiva siit poate fi fatala autorului. Astazi, nu sint acceptate decit apologiile (pentru un numar infim de fanatici, de toate natiile) sau executiile (pentru majoritatea cititorilor europeni si americani). Dupa Buchenwald si Auschwitz, chiar oamenii cinstiti nu-si mai pot ingadui sa fie «obiectivi». Imi pare rau ca m-am antrenat in aceste «consideratii», sumare si grabite. Iti trimit totusi paginile astea, ca sa-ti propun macar inceputul unei lungi discutii viitoare“. Cum vom vedea, ideea revine si mai tirziu. Codreanu avea deci meritul ca „trezise“ o intreaga generatie, dar si vina ca, „lipsit de spirit politic“, declansase un sir de evenimente care au dus la „decapitarea“ aceleiasi generatii.

Reprosul de lipsa de spirit politic e ciudat daca ne gindim ca Eliade vazuse Legiunea Arhanghelului Mihail, cum avea sa scrie in Memorii, ca pe o miscare religioasa, mistica, opusa prin definitie nu numai „politicianismului“ vremii, dar si politicii ca atare. Ce ar fi trebuit sa faca Codreanu daca ar fi avut mai mult spirit politic? Si, daca o istorie „obiectiva“ a Miscarii Legionare era imposibila in conditiile ideologice din anii 1970, de ce se multumeste Eliade sa constate aceasta imposibilitate, fara a sugera macar, oricit de sumar (intr-o scrisoare privata), cum ar trebui sa arate o astfel de istorie? Ca si in Jurnal, ca si in Memorii, e clar ca el nu vrea sa reflecteze asupra consecintelor obiective ale ideologiei legionare pentru cultura romana (si nu numai pentru generatia care trecuse printr-o experienta – cit de autentica sau poate de falsa? – de metanoia, pentru a fi dupa aceea urgisita), ideologie pe care el o imbratisase, si nu numai in calitate de „simpatizant“, doar din pricina ca-l urmase pe Nae Ionescu, dar de care i se parea de datoria lui sa nu se dezica.

Dar atunci se naste intrebarea: chiar daca Eliade insusi nu facuse decit sa-si urmeze, fidel, maestrul iubit, care fusesera consecintele alegerii facute de maestru, care dintre acestea fusesera, sa zicem, „pozitive“ si care, poate, nedorite sau „negative“? E de mirare ca, in opera lui Eliade, e absenta o meditatie asupra a ceea ce am putea numi „legea consecintelor neintentionate“, lege in lumina careia ar trebui considerata orice actiune importanta, orice alegere semnificativa, fie aceasta individuala sau colectiva (de grup, de „generatie“, de partid politic sau antipolitic). In viata sociala, consecintele neintentionate sint inevitabile si ele se reveleaza doar retrospectiv, intr-un act reflexiv (sau, in cazuri individuale, printr-un examen de constiinta). Din solidaritate totala cu maestrul sau, Eliade si-a refuzat prilejul unui examen de constiinta.

Povestea lui Ioan P. Culianu e diferita. In timp, in urma unor revelatii succesive (pentru care nu era pregatit), solidaritatea lui cu maestrul, integrala la inceput, s-a diluat, a devenit partiala, à contre cœur, cu sfisieri interioare care nu s-au exprimat ca atare, dar pe care le putem banui din rezervele lui teoretice si practice fata de pozitia lui Eliade. In corespondenta cu Eliade, semnele dezacordului cu maestrul sint doar incipiente, dar destul de clare.
Scrisoarea lui Eliade din 17 ianuarie 1978, pe care am discutat-o mai sus, se incrucisase cu cea a lui Culianu din 9 ianuarie, care lipseste; urmatoarea, din 13 februarie 1978, raspunde unei scrisori din 17 decembrie 1977, care nu figureaza nici ea printre cele de la Regenstein. (Eliade ii scrie lui Culianu: „Am primit acum citeva ceasuri scrisoarea D-tale din 17 Dec., data postei: 20.XII.1977. Desi ai indicat Via Air Mail – Luchtpost, scrisoarea a calatorit pe indelete, ca pe vremurile bune…“.) Si aceasta scrisoare e importanta. Deducem din ea ca Ioan P. Culianu se referea, in ajunul aparitiei cartii sale despre Eliade, la probleme legate de atitudinea politica a maestrului.

Eliade e cit se poate de clar: „Cum ti-am mai spus, nu ma incinta «discutia» atitudinii (sau neatitudinii) mele politice – pentru ca, pentru a fi cinstita si exaustiva [sublinierea mea, M.C.], implica zeci, daca nu sute, de pagini – si nu am nici timp, nici tragere de inima pentru asa ceva. Repet: Scagno a facut o greseala lasindu-se antrenat in polemica cu Furio Jesi. Inca din 1938 am inteles (si am spus-o – dar numai prietenilor!...) ca «generatia noastra nu are destin politic» sformulare pe care o gasim si in Memoriit. [...] Dar, ca sa nu ma lungesc prea mult, trec la o alta «chestiune»: semnificatia politica pe care ai descifrat-o in doua nuvele. Iti marturisesc foarte sincer ca nu m-am gindit la asa ceva. Adrian, in orice caz, credea ca misiunea (politica a) poetului era sa «coboare printre lupi si mistreti» [...]. In ceea ce-l priveste pe Albini, am aplicat aceeasi tehnica din Mantuleasa sau Pelerina: prezentarea politistului in atitudini neutre, sau chiar «simpatice», pentru a evita atmosfera de teroare realista si a revela o alta dimensiune a Universelor ssic!t concentrationare. (Citi Romani nu mi-au reprosat portretul «Anei Pauker»!) Si acum, pe scurt, raspund la scrisoarea din 25 ianuarie. [Nici aceasta scrisoare n-a fost gasita.]

Regret foarte sincer ca te-ai lasat prins in capcana multumindu-i lui Lavastine. Nu banuiam ca numele lui este tabu12. Incearca sa-ti precizezi «neutralitatea», evitind discutiile cu italienii (sau chiar cu olandezii). Vocatia si destinul D-tale se indreapta spre alte orizonturi. [...] P.S. – 14 Feb. Nu cred ca esti obligat sa publici explicatiile din Apendice II. N-ai discutat scrierile mele literare, ca sa te poti concentra asupra celorlalte – atunci de ce trebuie sa faci aluzii la Iphigenia sau Salazar?“. In scrisoarea urmatoare a lui Eliade (din 1 martie 1978), gasim alte precizari politice, toate de ordin negativ („n-am fost, n-am facut“): „Eu n-am fost nici antisemits,t nici pronazist. In polemica cu Gh. Racoveanu, à propos de De doua mii de ani, am scris doua articole in Vremea, Iudaism si crestinism. Etc. Etc. Dar nu mai rezist amintindu-mi cit singe rau mi-au facut aceste timpenii (calomniez, calomniez, il en restera toujours squelquet chose!...). N-am raspuns si nu voi raspunde niciodata. In ceea ces-it priveste pe Jesi, Donini si ceilalti, imi amintesc fraza lui Cioran, in gara, la Paris, in toamna 1943, cind s-a pus trenul in miscare: «Sa-i spui lui Salazar sa ma pupe in cur!...»“.

O scurta paranteza aici, despre „situatia cognitiva“ vis-à-vis de Eliade, in care se afla Culianu in acea perioada, in preajma aparitiei volumului sau despre maestru. Eliade remarcase just ca el nu cazuse in „hagiografie“. Culianu, cu scrupule istorice, discutind cu unii si cu altii, afla mereu lucruri noi despre trecutul politic al lui Eliade, lucruri nesigure (cum sint cele difuzate mai ales pe cale orala), contestate de unii, afirmate ritos de altii, intre care Jesi, Donini etc., in Italia. Nu avusese acces la documente in Romania (cum nu avusesem nici eu) si reputatia covirsitor pozitiva a lui Eliade in tara, aceea de mare savant roman care izbutise sa devina celebru in Occident (motiv de mindrie nationala! – in vremea aceea, regimul national-comunist al lui Ceausescu devenise atit de sensibil la aceasta reputatie, incit ii facea lui Eliade tot felul de propuneri sa vina intr-o vizita oficiala in Romania, cu promisiunea ca va fi primit de insusi „geniul Carpatilor“), nu lasa sa se banuiasca un trecut cu anumite pete, fie ele si ambigue.

In imposibilitatea de a verifica informatiile primite, Culianu le acorda, fireste, beneficiul indoielii, dar nu ezita sa-l intrebe pe maestru insusi. Acesta ii raspundea, cum am vazut, mai degraba evaziv, uneori nesincer (ca atunci cind, dupa ce Culianu crezuse ca descopera semnificatii politice in doua nuvele, ii spunea: „Iti marturisesc foarte sincer ca nu m-am gindit la asa ceva“; sinceritatile declarate apasat sint mai totdeauna dubioase); dar asta nu inseamna ca tot ce-i scria Eliade era fals. Bunaoara – si in ciuda argumentelor contrare, putine (principalul fiind un raspuns oral la o ancheta din Buna Vestire, din decembrie 1937, „editat“ in redactie) – Culianu n-a crezut niciodata ca Eliade era antisemit (asta fiind si convingerea mea, dupa o cercetare atenta a manuscriselor inedite de la Regenstein). Ca fusese legionar – si nu numai simpatizant – nu mai incape indoiala, dupa lectura Jurnalului portughez (pe care Culianu nu-l cunostea).

Dar nu toti legionarii, pina la unu, erau antisemiti – fie din motive personale, fie din motive istorice. Francisco Veiga, in a sa Istorie a Garzii de Fier13, ofera exemplul unora dintre aderentii Garzii de Fier de origine macedo-romana care, in Grecia turcizata, fusesera aliati naturali cu evreii din regiune, alianta reinnoita, impotriva tendintelor omogenizatoare, anti-minoritare ale statului grec modern. Eliade, infocat nationalist (pe linia unui misticism national care, mutatis mutandis, ar putea fi asemanat cu acela al unui Péguy, care credea intr-o Franta a spiritului, asa cum Eliade visa o renastere morala si spirituala a poporului roman), era un idealist naiv in materie de politica – de o „naivitate catastrofala“, cum remarca Sebastian in Jurnalul sau, dar aceasta nu era echivalenta cu „antisemitismul visceral“, de care a fost acuzat pe nedrept si fara dovezi convingatoare14.
Fapt e ca tinarul Culianu – se apropia acum de 28 de ani – proceda ca un istoric, incercind sa stabileasca fapte incontestabile si sa le interpreteze cit mai strict, tinind seama de context, intr-o perioada in care documentarea si verificarea acestor fapte era practic imposibila (trecutul Romaniei era pe atunci „secret de stat“, controlat ideologic de Partidul Comunist, a carui „linie“ se schimba imprevizibil).

La sugestia lui Eliade, el accepta deci sa renunte la publicarea polemicii cu Jesi si Donini, pe care voise s-o introduca in addenda la volumul ce urma sa apara la Cittadella Editrice din Assisi. In scrisoarea datata 17 martie 1978, Culianu scria: „Acum citeva zile, foarte trist ca v-am amarit cu toata povestea Donini &Cie, la care replicile mele au fost f. stingace, am telefonat sla editurat ca sa retrag nota finala adaugata in extremis. Acolo explicam ca n-ati fost nicidecum antisemit si ca n-ati fost filonazist, fiindca erati filosalazarian. Mai multe persoane mi-au spus insa ca ultima parte a argumentarii nu merge. Am telefonat, cum spuneam, si am avut surpriza (placuta) sa aflu ca volumul a aparut deja in librarii, fara nota respectiva.
Il veti primi de indata ce-l primesc si eu. In fine, va mai trebui doar – in urma incercarilor mele avocatesti idioate – sa-i conving pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca ca n-am innebunit incercind sa iau apararea Garzii de Fier si nici acceptind stilul unui birou comunist de presa, care ar incerca sa va «reabiliteze»… Vrind-nevrind am fost contaminat de atmosfera italiana si o doza de perfidie s-a suprapus peste naivitatea mea funciara (care, insa, a ramas la fel de suparatoare…)“.

Nu-mi dau seama ce va fi inteles Culianu prin „perfidie“ in contextul scuzelor pe care i le cerea ocolit maestrului, dar combinatia intre aceasta si „naivitatea ssat funciara“ il adusese in situatia de a face un faux pas, pe care-l regreta. Incercind sa-l apere pe Eliade de acuzatiile lui Donini &Cie – aici speculez –, el va fi sugerat ca Legiunea nu era chiar atit de „fascista“ pe cit se spunea (drept care trebuia sa-i convinga pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca ca nu voise sa faca apologia Legiunii) si ca un admirator al lui Salazar (acesta nu intrase in razboi de partea Germaniei si avea traditionalele simpatii portugheze fata de Anglia) nu putea fi „pronazist“. Culianu uitase maxima franceza Qui s’excuse, s’accuse, maxima pe care Eliade o aplicase consecvent si lucid de-a lungul anilor postbelici („N-am raspuns si nu voi raspunde niciodata!“). Eliade nu s-a suparat citusi de putin si scrisorile urmatoare vorbesc despre eforturile lui de a-l incuraja pe Culianu, citindu-i manuscrisele si propunindu-le spre publicare la diverse reviste de specialitate. „sEtsti un istoric al religiilor si [...] singurul loc unde se poate face ist. rel. este USA“, ii scrie el lui Culianu la 6 aprilie 1978, incheind afectuos si incluzind-o si pe sotia sa, Christinel: „Te imbratisam amindoi cu dor“.

Urmatoarele patru scrisori ale lui Culianu (expediate intre 11 mai 1979 si 3 august 1979) ramin fara raspuns. In cea dintii, Culianu ii relateaza lui Eliade, cu regretul „ca eu sint cel care trebuie sa va aduca la cunostinta“, atacurile furibunde si in mare parte absurde din cartea lui Furio Jesi, Cultura di destra (Garzanti, 1979), recenzata inainte de a iesi pe piata in „cotidianul cel mai vindut din Italia, La Repubblica, din 4 curent“. Jesi, arata Culianu, punea raspunderea terorismului din Italia (faimoasele pe atunci Brigazi Rosii, extrem-stingiste) pe umerii „culturii de dreapta“: „Judecind dupa spatiul pe care vi-l consacra in aceasta «cultura», Dvs. ati avea un rol mai «devastant» chiar decit al lui Evola“. Jesi face afirmatii stupefiante: Eliade ar fi un discipol nedeclarat („hot de mituri“) al marelui kabbalist din secolul al XVI-lea Isaac Luria, vazut ca „fondatorul cel mai important al nihilismului modern“. Culianu se gindise sa raspunda, dar isi dadea seama ca ar fi fost „inutil: nici un ziar nu m-ar publica (iar prea «la dreapta» nici nu vreau sa incerc intrucit nu-mi place)“15. Si din aceasta scrisoare, si din cele care urmeaza, se vede limpede ca Ioan P. Culianu nu impartaseste valorile politice ale dreptei. Dupa o discutie asupra nedumeririlor pe care i le-a provocat lectura in manuscris a micro-romanului Nouasprezece trandafiri (mai cu seama conceptul de „libertate absoluta“ si legatura dintre aceasta si „spectacol“), el revine, in scrisoarea din 17 mai, la capitolul consacrat de Jesi lui Eliade, „dezgustator si calomnios“. Urmeaza inca doua scrisori ale lui Culianu, fara un interes deosebit, si, in sfirsit, raspunsul lui Eliade (dupa o intilnire la Paris), in care acesta regreta ca „luindu-ne cu una si alta, n-am «discutat» 19 trandafiri. Am recitit-o de curind si, in afara de citeva inadvertente si stingacii (pe care sper ca le voi putea corecta), povestirea mi-a placut“.

In raspunsul prompt al lui Culianu (11 august 1979) la aceasta scrisoare din 3 august 1979, gasim o declaratie de principii foarte semnificativa, pentru ca explica atitudinea adoptata de Culianu in studiul despre Eliade in limba franceza, ramas neterminat, intrerupt fiind in 198316: „Cit priveste 19 trandafiri, v-am spus ca mi-a placut foarte mult. Altceva eu nu pot spune, intrucit pozitia mea fata de tot ce produceti Dvs. e intrucitva speciala. In primul rind e cea a unui istoric, pentru ca tot ceea ce Dvs. scrieti, se rescrie in(tr-o) istorie. In acest caz, «judecatile de valoare» nu-si au rostul, ba chiar, acolo unde apar, ma jeneaza si le alung cit pot de repede. In al doilea rind, ceea ce scrieti Dvs. ma intereseaza in primul rind nu ca literatura, ci ca expresia a cu totul altceva, ca un mesaj care, din intimplare, este transmis in acest fel. Eu retin ca acest mesaj are, pentru cititor, un caracter personal: e drept ca, mai demult, l-am priceput prost, dar n-am renuntat. Cred ca asta este lucrul cel mai important“.