OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ceea ce pare a propune aici Culianu e o hermeneutica istorica (fara judecati de valoare, in linie poate cu acel époché recomandat de fenomenologi, cu acea suspensie a inclinatiilor, a parti-pris-urilor, a reactiilor aprobatoare sau dezaprobatoare), bazata pe o constiinta a dublei codificari a textelor (literare) eliadiene, care transmit un mesaj – un mesaj personal, dar bine ascuns, in asa fel incit nu-l poate intelege decit cititorul „initiat“ sau, cu mari eforturi de a corecta intelegeri gresite anterioare, cititorul „autoinitiat“ – cazul lui Culianu insusi. Hermeneutica istorica poate facilita o astfel de intelegere, dar n-o poate garanta; nimic n-o poate garanta, pentru ca incifrarea textelor eliadiene e de un tip special, in care precizia presupusa a mesajului se topeste mereu in ambiguitate, in amfibolii care sint intentionat complicate de autor in asa fel incit sa fie imposibil de rezolvat. Desigur, toate acestea n-au nici o legatura, cum bine intuieste Culianu din pozitia sa de discipol, cu valoarea literara (o valoare pe care critici dintre cei mai fini au pus-o sub semnul intrebarii).

Scrisorile care urmeaza (notez din nou unele goluri in epistolar, citeva scrisori ale lui Culianu lipsesc) consemneaza o comunicare din ce in ce mai apropiata si reciproc admirativa intre maestru si discipol, cu repetate eforturi ale lui Eliade de a-l ajuta pe Culianu sa-si publice lucrarile erudite (in paranteza, Culianu, in aceasta perioada, se pregateste sa se casatoreasca, primind felicitari calduroase de la sotii Eliade; acest episod, care s-a incheiat cu un divort peste citiva ani, nu pare a fi afectat creativitatea febrila a inca tinarului istoric al religiilor, care nu implinise 30 de ani). In scrisoarea din 6 decembrie 1979, Eliade il numeste pe Culianu unul dintre cei doi „corifei“ ai istoriei religiilor, cel de-al doilea fiind Bruce Lincoln: „Bruce Lincoln mi-a scris cita placere i-a facut reintilnirea voastra la Roma. Intilnire simbolica, a celor doi corifei, speranta a disciplinei noastre“. Lauda nu e gratuita, o simpla formula goala.

Bruce Lincoln, mare erudit, evreu, marxizant inca de pe atunci, a facut o frumoasa cariera, deloc eliadiana, ba chiar direct opusa fenomenologiei eliadiene a religiilor, publicind multe carti si devenind, finalmente, dupa un periplu universitar, „Caroline E. Haskell Professor of the History of Religions“ la University of Chicago, unde-si luase doctoratul. Cartea lui cea mai recenta, Theorizing Myth: Narrative, Ideology, and Scholarship (The University of Chicago Press, 1999), a primit doua premii importante, cel al Academiei Americane de Religie (2000) si Gordon J. Laing Prize al editurii Universitatii din Chicago (2003). E una dintre dovezile ca Eliade aprecia, dincolo de ideologii, originalitatea de gindire, bogatia lecturilor, acel feu sacré al savantilor dedicati unei discipline, acea pasiune a cunoasterii, indiferent de directia (metodologica, politica) pe care o putea lua. Aceleasi criterii i se aplica si lui Culianu, care avea si el „focul sacru“, identificat cu citiva ani inainte, desi publicatiile lui la acea data nu erau covirsitoare, fie si doar din punct de vedere cantitativ.

E momentul sa fac citeva precizari importante despre Eliade ca model si inspiratie pentru studentii sai. Ca profesor – o stiu de la numerosi fosti studenti ai sai de la Chicago, pe care i-am cunoscut cu diferite ocazii17 –, Eliade, generos si ca erudit, si ca om, se straduia sa-i ajute pe toti studentii sai, fara nici un fel de discriminari ideologice sau de alta natura. Un Douglas Allen (stingist, protestatar impotriva razboiului din Vietnam), un Norman Girardot (specialist in religiile din China, dar cu putine publicatii de specialitate), un Burton Feldman (specialist in istoria receptarii si interpretarii miturilor si discipol declarat al lui Nicola Chiaromonte, identificat cu stingista Partisan Review) s-au bucurat in egala masura de stima, sprijinul si prietenia lui Eliade. In discutiile pe care le-am avut cu el in anii 1970 si 1980, el imi vorbea insa cu discernamint lucid despre fostii lui studenti, ale caror slabiciuni le percepea in ciuda simpatiei pe care o avea pentru ei, si totdeauna il cita ca pe cel mai dotat pe Bruce Lincoln (pe care n-am avut prilejul sa-l cunosc personal). Stia ca e marxist si materialist cultural, dar asta nu-l impiedica sa-i aprecieze calitatile de savant si sa-l vada, cum reiese din scrisoarea citata mai sus, ca pe unul dintre „corifeii“ istoriei religiilor (categorie inalta in care nu-i includea pe ceilalti fosti studenti, chiar daca-i erau prieteni apropiati, ca Burton Feldman; categorie in care il includea insa pe Culianu, care nu-i fusese niciodata student propriu-zis).

Politica nu-l interesa deloc, si studentii lui se mirau ca nu citea niciodata ziare. Nici n-ar fi avut timp, caci, savant pasionat, el incerca si reusea sa-si tina la zi informatia in materie de istorie a religiilor, domeniu interdisciplinar si chiar transdisciplinar, implicind lecturi din zone foarte diferite – de la antropologie la teologie, de la filozofie si filozofia cunoasterii la istorie si istoria ideilor, de la etnografie si folclor la literatura beletristica, de la hermetism la Jung si alchimie. Gasea totusi timp, ca roman in pribegie, sa mai scrie din cind in cind articole in presa romaneasca din exil, meditatii despre cultura noastra si destinul ei in istorie (revenind la tema lui aproape obsesiva a „neamului fara noroc“), despre cite un prieten disparut (Alexandru Busuioceanu, Matyla Ghika, G. Racoveanu, Anton si Liza Zigmund-Cerbu) sau despre cite o comemorare (Mircea Vulcanescu ori Nae Ionescu, fata de care admiratia lui ramasese nestirbita)18.

Dar pentru acestea isi „citeste“ memoria, nu ziare cu informatii politice. Ca multi alti exilati, el isi traieste identitatea romaneasca in trecut, desi, dupa cum ne arata Jurnalul, e mereu curios sa afle ce se intimpla pe plan cultural in Romania socialista, in „post-istoria“ tarii ocupate la inceput de trupele sovietice, mai apoi auto-ocupata ideologic prin dictatura national-comunista a lui N. Ceausescu, dar cu o cultura subterana vie, care din cind in cind mai iesea si la suprafata.
In corespondenta din 1980, Culianu mentioneaza in scrisoarea din 18 aprilie ca a „primit cartile lui Marino si Handoca – prima am si recenzat-o (lung). Sint bune si utile“. Recenzia despre Hermeneutica lui Mircea Eliade de Adrian Marino, prima carte aparuta in Romania comunista despre Eliade, nu-i va fi atras lui Culianu aprecierile exilului romanesc parizian, care nu-l simpatiza pe Marino, banuit (pe drept? pe nedrept?) de coluziuni secrete cu regimul comunist, care-i ingaduia, cu o frecventa suspecta, sa calatoreasca in Occident.

Culianu, care nu proiecta astfel de suspiciuni asupra unei carti, preferind sa citeasca textul si sa-l judece fara prejudecati, era o rara avis independenta intelectual in exilul romanesc atit de dezbinat, de banuitor si de birfitor (ca astfel de banuieli isi greseau nu o data tinta, o dovedeste faptul ca liderii intelectuali ai exilului si-au plasat increderea in oameni care, cum s-a dovedit dupa 1989, n-au fost chiar atit de inocenti pe cit pareau). Nu a fost nici prima, nici ultima oara cind Culianu intra, fara sa anticipeze nimic, in moara de rumori rauvoitoare ale exilului. Iata un fragment din scrisoarea datata 29 august 1980, in care scriitorul Culianu ii vorbeste maestrului despre necazurile sale in legatura cu romanul de science-fiction Hesperus, judecat total neliterar, exclusiv pe baza de suspiciuni (nejustificate) si de birfeli cu intensa circulatie orala: „Cit despre literatura [...], din 1970 n-am mai publicat absolut nimic, desi am scris indeajuns de multisor. [...] Romanele poate nu erau grozave, dar cel predat D-lui Mamaliga era sigur publicabil. Nu stiu de ce unii au avut impresia ca era vorba despre un text… antisemit!!! [Caz interesant, in care virtualii antisemiti se temeau de un antisemitism pe care-l proiectau ei insisi si apoi il cenzurau in textele altora.] Paruit este probabil prea asediat de traduceri ca sa se ocupe de un text ca acesta.

Nu am speranta ca o sa-i placa prea mult, fiind un roman de science-fiction. Leonid Mamaliga, ca si altii, e sensibilizat de isteriile lui Stamatu si de campania impotriva lui Marino, care s-a nimerit sa ma citeze elogios tocmai pe mine! Nici de aici nu sper nimic. Cunoscindu-le gusturile, nu mai trimit textul Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca. Nu cred ca le va placea“.
Scrisoarea aceasta din 29 august 1980 e semnata „Carmen si Ioan“. In luna iunie, Culianu se intilnise cu Eliade la Paris si i-o prezentase pe viitoarea lui sotie, Carmen-Zoe (nascuta Georgescu si mama unui baiat de virsta scolara, Andrei, dintr-un mariaj anterior). Sotii Eliade nu putusera veni la nunta, dar urmau sa faca o calatorie, de mai multe ori aminata, la Groningen, in vara lui 1981, apoi in 1984. In perioada 1980-1984, mai multe dintre scrisorile lui Culianu par a se fi pierdut. Continutul lor poate fi doar banuit din raspunsurile lui Eliade.

Din scrisoarea cu data de 24 martie 1981, se poate deduce ca I.P. Culianu ii relatase cu amanunte disputele din emigratia pariziana pe seama lui Adrian Marino: „Povestea cu A.M. va inspira, probabil, un tinar romancier, neo-realist si ispitit de fantastic!“, scrie Eliade. In continuare, in acea perioada de sperante nobeliene, Eliade ii declara corespondentului sau: „Legenda Premiului Nobel e mai simpla: intotdeauna am declarat ca, daca voi primi aceasta «distinctie», voi zbura imediat la Bucuresti, ca sa proclam identitatea mea de scriitor roman. Ti-o spun doar D-tale: ma voi duce la Cimitirul Belu si voi acoperi mormintele Tatei, Mamei, fratelui meu si al lui Nae Ionescu, cu florile lor favorite…“.
In scrisoarea din 3 decembrie 1981, Eliade ii multumeste lui Culianu pentru scrisorile din 27 octombrie si din 12 noiembrie 1981 (care iarasi lipsesc; Eliade probabil nu pastra cu grija scrisorile discipolului sau). Urmeaza un pasaj important: „Iti sint foarte sincer recunoscator pentru tot ce ai facut ca sa-mi «limpezesti situatia» in Italia.

Dupa cum stii, nu mi-am dat niciodata osteneala sa raspund criticilor si calomniilor de acest fel. Pentru simplul motiv ca inteleg prea bine ca, deocamdata, nu se poate face nimic; si nu am dreptul sa ma supar: dupa cele sase milioane de incinerati, nu pot cere unui autor evreu sa fie «obiectiv»; traumatismul crematoriilor este inca prea virulent ca sa nu se lase convins de orice «informatie». Poate unele lucruri se vor lamuri dupa publicarea vol. II din Autobiografie“. Lucrurile nu s-au lamurit, din pacate, dar trebuie retinut faptul ca Eliade recunostea ca „nu am dreptul sa ma supar“ si ca, implicit, fata de enormitatea tragediei celor sase milioane de victime ale Holocaustului, acuzatiile personale care i se aduceau (fie ele neintemeiate sau exagerate) trebuiau acceptate in tacere de el insusi. Le era totusi recunoscator celor care incercau sa-i „limpezeasca situatia“ din proprie initiativa si fara sa primeasca de la el vreo indrumare sau lamurire ajutatoare.

Intre doua scrisori ale lui Eliade catre Culianu (prima datata 29 noiembrie 1982, cea de-a doua datata 3 martie 1983 si intrerupta pentru a fi reluata la 28 martie), lipsesc iarasi citeva scrisori ale lui Culianu, care-i trimisese intre timp si manuscrisul fragmentar al noii sale carti in lucru despre Mircea Eliade l’inconnu19. Reactia lui Eliade: „Cartea (Introducere – sau Comentariu final) este foarte interesanta, chiar atunci cind nu-ti impartasesc opiniile (e.g. «Orthodoxia»)“. In ciuda unor asemenea dezacorduri, in adaosul din 28 martie, Eliade ii scrie lui Culianu: „Fara sa te intreb, te-am declarat executorul meu testamentar. Iti voi explica in iunie la ce m-am gindit. Tot in iunie vom discuta cartea. Cred ca ai staruit prea mult asupra momentului politic, care nu m-a interesat decit 2-3 ani, datorita exclusiv iubirii mele fata de Nae Ionescu. Iar despre literatura ai vorbit prea putin (i.e. in comparatie cu «politica»). M-am gindit la urmatoarea solutie: 1) in mai, voi reciti si adnota textul; 2) iti voi propune un numar de intrebari la care voi raspunde «concentrat» (cu trimiteri la unele texte din Jurnal), raspunsuri pe care le poti dezvolta in voie (dialogindu-le etc.), pentru ca le cunosti in buna parte. Astfel ca, la inceputul lui iunie, vom avea un material brut de Dialoguri. Sint convins ca vom fi amindoi satisfacuti“.

Increderea lui Eliade in Culianu atinge apogeul catre sfirsitul lui 1983, cind incepe sa-i propuna colaborari din ce in ce mai importante (revine la ideea Dictionarului de istoria religiilor, care ar aparea sub numele amindurora20) si, in aceeasi scrisoare din 21 decembrie 1983, ii prezice o cariera comparabila cu a sa: „Esti deja unul dintre adevaratii istorici ai religiilor, unul dintre putinii de care disciplina noastra, in criza, are mare nevoie. Esti recunoscut ca atare de multi colegi si studenti; dar, ca si in cazul meu – de altfel norocos –, iti vor trebui inca 15-20 de ani ca sa fii proclamat de Academii si Universitati, si sa devii «popular» in marele public al diferitelor culturi“. Culianu insa, discipol nenorocos al unui maestru norocos, mai avea de trait mai putin de opt ani – cine ar fi zis?

Trebuie remarcat, in aceasta corespondenta atit de interesanta, si un aspect al psihologiei lui Eliade, si anume marele sau narcisism. In epistola din 27 martie 1984, el ii scrie, pe un ton entuziast, lui Culianu: „Draga Ioane: Multumiri, si iarasi multumiri! Esti fantastic! In doua saptamini am primit trei articole despre M.E. («persoana importanta»…). Esti pe cale de a funda o mitologie, ridicind hermeneutica si istoriografia la prestigiul modelelor exemplare“. Culianu, pe de alta parte, admirindu-l cit se poate de sincer si de afectuos pe Eliade si fiindu-i recunoscator pentru sprijinul primit de-a lungul anilor, poate parea pe alocuri excesiv in expresia unor asemenea sentimente, poate dintr-o anume graba, pentru ca mai ales recunostinta e totdeauna greu de pus in cuvinte bine potrivite si aluneca usor in hiperbola.

Raspunzindu-i lui Eliade la scrisoarea din care am citat, Culianu scrie la 4 aprilie 1984: „Aveti oarecum dreptate: cu perseverenta, incerc si eu sa indrept marele mit romanesc (si nu numai) M.E. pe un fagas batut (de curind) de nenorocita noastra civilizatie occidentala. sSensul, daca nu ma insel, ar fi: sa-l pun in acord cu cerintele a ceea ce azi am numi «corectitudine politica».t Dar incerc, de asemeni, de a nu-l trada niciodata pe adevaratul M.E., care ramine, pentru mine, exemplul cel mai frumos al acestor vremuri tulburi…“. Un an mai tirziu, la 21 octombrie 1985, cind fusese invitat (la initiativa lui Eliade) sa tina trei conferinte in cadrul prestigioaselor Hiram Thomas Lectures, Culianu ii scrie maestrului ca una dintre conferinte urma sa fie bazata pe articolul sau Mircea Eliade et la nouvelle anthropologie, explicind: „«Nouvelle anthropologie» nu e deloc, pentru mine, ceea ce inteleg unii francezi; ci acea noua directie antropologica nascuta din epistemologia lui Kuhn si Feyerabend care v-a recuperat atit de frumos pe Dvs. – si o va face si mai bine in viitor. E vorba de situarea lui M.E. pe unul dintre locurile cele mai inalte din istoria ideilor contemporane.

Pentru mine mai e vorba, bineinteles, si de un mic omagiu pe care cel din urma discipol al Dvs. vi-l poate aduce“. Nu stiu cit de mult il va fi incintat pe Eliade situarea intre Thomas Kuhn (teoreticianul paradigmelor stiintifice „incomensurabile“ intre ele) si Paul Feyerabend (care in discursul sau Impotriva metodei incerca sa-l radicalizeze pe Kuhn si sa puna bazele unei epistemologii „anarhiste“), dar ideea „micului omagiu“ din partea „celui din urma discipol“ nu putea decit sa-l amuze, magulindu-l totodata. Prin obsecviozitatea ei exagerata – date fiind relatiile de la egal la egal care se stabilisera intre Eliade si Culianu –, formularea devenea jucaus-ironica. Lauda sub regimul jocului e, oricum, altceva decit flateria. Culianu era pe deplin constient de valoarea sa si, declarindu-se, cu falsa modestie, cel din urma discipol al lui Eliade, se juca desigur cu sentimentul propriei sale originalitati, schitindu-si programul viitor de a privi istoria religiilor prin prisma epistemologiei contemporane. Dar despre acest program nu e locul sa vorbesc aici.

As incheia pe o nota oarecum frivola (legata de religie totusi), dar finalmente cu totul nefrivola. Culianu citise o carte „foarte speculativa, dar pasionanta“, Holy Blood-Holy Grail21, pe care i-o recomanda lui Eliade: „Sustine ca Isus ar fi avut un copil cu Maria Magdalena, iar acest Neam Regesc a conti-nuat sa traiasca in Provence si mai exista si acum. Un Ordin misterios, Protocoalele Sionului, Victor Hugo, nimic nu lipseste din aceasta carte. (E Anul Victor Hugo; au aparut o gramada de carti interesante, pe care le citesc cu deliciu.)“. Culianu stia ca si lui Eliade ii placeau astfel de lecturi, cu teme gnostice, magice sau esoteriste, potential „populare“, stimulante pentru ceea ce as numi „imaginatia secretului“ (din conversatiile pe care le-am avut cu Eliade in anii 1970 si 1980, am retinut ca era un cititor mai mult sau mai putin regulat al revistei Planète scoase de Louis Pauwels si ca aprecia Le matin des magiciens de Louis Pauwels si Jacques Bergier, sau L’Homme éternel de aceiasi, sau La gnose de Princeton. Des savants à la recherche d’une religion de Raymond Ruyer).

In Holy Blood-Holy Grail e intr-adevar vorba de posteritatea lui Isus, de legaturile presupusilor lui descendenti cu casa regala a merovingienilor, de societatea ultrasecreta numita Le prieuré de Sion, care i-ar fi avut printre conducatorii ei pe Botticelli, pe Leonardo da Vinci si, mai recent, pe Victor Hugo, de cautarea legendarului Graal (care n-ar fi un potir, cum se crede, ci proba secreta a casatoriei lui Isus cu Maria Magdalena). Acest material e prelucrat si adus la zi in romanul cu intriga politista al lui Dan Brown, The Da Vinci Code (Doubleday, 2003), un urias best-seller tradus deja in multe limbi si stirnind anxietati in diferite comunitati teologice crestine, in asa masura incit au inceput sa apara carti savante al caror unic scop e sa refuteze vederile eretice din aceasta carte de pura fictiune, bazata pe un schelet (pseudo-) istoric22. Fenomenul – caci e vorba de un adevarat fenomen – l-ar fi interesat si amuzat in mod sigur pe Culianu si poate si pe Eliade, care in orele de destindere nu se dadeau in laturi de la astfel de lecturi.

Cine ar fi banuit, in 1983, ca Ioan P. Culianu avea sa devina, inainte de a implini 42 de ani, victima unui monstruos asasinat (determinat fara indoiala de un fanatism ideologic sau altul, de natura pseudo-religioasa) si centrul unei enigme politiste care pina azi n-a putut fi rezolvata? Moartea violenta a savantului aflat in pragul maturitatii creatoare, cind incepuse sa se desparta de maestrul sau decedat cu citiva ani inainte, va ramine un mister – un mister absurd si sinistru – chiar daca odata si odata vom afla cine si cum a pus-o la cale. Solutionarea crimei nu va sterge aura mitica din jurul figurii lui Culianu, aura despre care a vorbit prietenul sau, autorul Pendulului lui Foucault (un soi de enciclopedie a esoterismului in forma de roman, pe care Culianu o admira), Umberto Eco23.
Acest epistolar, important pentru cercetatorii operei lui Mircea Eliade, are si meritul de a da o dimensiune umana, uneori uman-prea-umana, marelui, miticului erudit Ioan P. Culianu.
__________

1. Citat din scrisoarea lui Eliade catre Culianu din 21 decembrie 1983. Eliade se plingea ca nu poate sta de vorba cu tinarul sau prieten, profesor pe atunci la Universitatea din Groningen, Olanda, decit in perioadele de vacanta, cind venea de la Chicago la Paris, unde petrecea o luna-doua pe an: „E absurd, si revoltator, ca singurul prieten caruia am atitea de spus, si de intrebat, imi e inaccesibil 10-11 luni pe an!“, scria Eliade. Inca din 1981, Eliade, in virsta de 75 de ani si a carui sanatate era de pe atunci destul de precara, ii scrisese editorului sau parizian Payot ca tinarul Culianu este „legatarul meu universal in tot ce priveste cartile mele, incheiate sau nu“ (scrisoare din 3 decembrie 1981). De notat ca, in 1983, Culianu lucra la o noua versiune mult amplificata, de fapt o noua carte in raport cu monografia sa in limba italiana despre Eliade din 1978, in limba franceza de data asta, sub titlul Mircea Eliade, l’inconnu (pentru traducerea romaneasca a acestui volum, ramas neterminat, vezi I.P. Culianu, Mircea Eliade, Editura Nemira, Bucuresti, 1999, care cuprinde si monografia din 1978 si alte scrieri ale lui Culianu despre Eliade).
2. In legatura cu aceasta scrisoare, vezi comentariul din cartea mea Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii (editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Polirom, Iasi, 2002), p. 16, 42-46, 222.
3. Am povestit acest episod in cartea mea Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade, editia citata supra, p. 89-91.

4. Cartea lui Culianu despre Eliade urma sa apara in 1978.
5. Este vorba de teza inceputa sub directia lui Michel Meslin la Sorbona, care avea sa fie sustinuta la 17 iunie 1980 si sa stea la baza a doua carti: Psychanodia (E.J. Brill, Leiden, 1983) si Expériences de l’extase (Payot, Paris, 1984).
6. Este vorba de ministrul de Externe, Mihai Antonescu, caruia i se spunea „Ica“ Antonescu.
7. In Jurnal, in iulie 1974 („Fara data“), intr-o insemnare prilejuita de moartea lui Evola, Eliade ii reproseaza acestuia ca l-a citat in autobiografia sa, unde „amintea si de vizita la Bucuresti in 1937, scriind, intre altele, ca in «cercul lui Codreanu» l-a intilnit si pe «faimosul istoric al religiilor de mai tirziu, M.E.». Am avut impresia, probabil nejustificata, ca incercase sa spuna: uite, au mai fost si alti pasionati de extrema dreapta, si ei, acum, dupa razboi, pot publica, sint discutati etc. Eu, Evola, de ce sint inca sabotat, ignorat de marea presa etc. Amanuntul acesta m-a mihnit si totodata m-a iritat. Nu i-am mai scris de atunci. Dar am continuat sa-l citesc – si cu acelasi interes“.

8. In anii 1990, Claudio Mutti, guénonist si evolian, a scris o seama de lucrari despre Miscarea Legionara din Romania si despre intelectualii care au imbratisat-o, nu putini dintre acestia fiind si adepti ai „traditionalismului“. Vezi, in traducere romaneasca, Mircea Eliade si Garda de Fier (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995), Penele Arhanghelului. Intelectualii romani si Garda de Fier (Editura Anastasia, Bucuresti, 1997) si, mai recent, Guénon in Romania. Eliade, Valsan, Geticus si ceilalti (Editura Vremea, Bucuresti, 2003; Geticus era pseudonimul sub care scria Vasile Lovinescu, fostul primar legionar al Falticenilor, iar mai tirziu, in perioada finala a ceausismului, autor al unor interpretari esoterico-traditionaliste la scrierile lui Mateiu I. Caragiale si ale lui Ion Creanga).
9. Vezi Mircea Eliade, Jurnal, Vol. I, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 585-586.
10. Vezi in cartea mea Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade, editia citata, discutia micro-romanului Nouasprezece trandafiri si a povestirii Un om mare, p. 47-75. O orientare similara, care refuza sa ignore istoria, acceptind toate dificultatile si provocarile pe care le implica acest refuz, gasim si la Dan Petrescu, in articolul Ioan Petru Culianu si Mircea Eliade: prin labirintul unei relatii dinamice, in Ioan Petru Culianu. Omul si opera, volum coordonat de Sorin Antohi (Editura Polirom, Iasi, 2003), p. 410-458, ca si in analiza minutioasa a povestirii Un om mare, publicata deocamdata doar fragmentar in revista ieseana Timpul.

11. Roberto Scagno, actualmente profesor la Departamentul de Romanistica al Universitatii din Padova, prieten cu I.P. Culianu, sustinuse in 1973 la Torino o teza de licenta despre Eliade: Religiosità cosmica e cultura tradizionale nel pensiero di Mircea Eliade.
12. Philippe Lavastine, esoterist, traducator in franceza al lui P.D. Ouspensky (Fragments d’un enseignement inconnu, Stock, Paris, 1949), de mai multe ori mentionat in Jurnalul lui Eliade, avea reputatie de colaborationist pentru ca publicase in ziare oficiale ale guvernului de la Vichy, in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
13. Vezi Francisco Veiga, Istoria Garzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranationalismului, Editura Humanitas, Bucuretti, 1995, p. 189.
14. Vezi Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: l’oubli du fascisme. Trois intellectuels roumains dans la tourmente du siècle, PUF, Paris, 2002; Daniel Dubuisson, Mitologii ale secolului XX. Dumézil, Lévi-Strauss, Eliade, editie augmentata, Editura Polirom, Iasi, 2003 etc.

15. Despre Furio Jesi, Eliade noteaza in Jurnal, la 6 iunie 1979: „Dintr-o scrisoare a lui Culianu, retransmisa de la Chicago sEliade se afla la Parist, aflu ca Furio Jesi imi consacra un capitol de calomnii si injurii in cartea lui recent aparuta, Cultura di destra. Aflasem mai de mult ca Jesi ma considera antisemit, fascist, garde de fer etc. Probabil ca ma acuza si de Buchenwald. Si totusi s-a angajat sa traduca Histoire pentru Rizzoli. [...] Si, deodata, atacul perfid din Cultura di destra. [...] Mi-e indiferent daca ma injura (n-am sa-l citesc si deci nu-i voi raspunde)“ – Mircea Eliade, Jurnal, Vol. II, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 383. Intr-o alta insemnare, din 23 iulie 1979, Eliade relateaza ce-i spune
C. Poghirc, profesor la Padova, „de campania contra mea in Italia, provocata de F. Jesi. Scopul: eliminarea mea dintre favoritii Premiului Nobel“ (p. 389).
16. Vezi traducerea in romaneste a acestui studiu in I.P. Culianu, Mircea Eliade, Editura Nemira, Bucuretti, 1999, p. 153-266.
17. Una dintre ele a fost colocviul Mircea Eliade, organizat de Norman Girardot la Universitatea Notre Dame din South Bend, Indiana, in 1978, din care a rezultat volumul Imagination and Meaning: The Scholarly and Literary Works of Mircea Eliade, editat de Norman Girardot si Mac Linscott Ricketts (The Seabury Press, New York, 1982).

18. Vezi Mircea Eliade, Impotriva deznadejdii. Publicistica exilului, Editie ingrijita de Mircea Handoca, cu o prefata de Monica Spiridon (Editura Humanitas, Bucuresti, 1992).
19. Vezi supra, nota 16.
20. E vorba de un proiect ce va fi realizat postum, de catre Culianu, care a redactat singur Dictionnaire des religions (Plon, 1990), semnat Eliade/Culianu; editia engleza, pregatita impreuna cu Hillary Wiesner, va aparea sub titlul The Eliade Guide to World Religions in 1992 si va fi retiparita sub titlul The HarperCollins Concise Guide to World Religions in anul 2000.
21. Vezi Michael Baigent, Henry Lincoln, Richard Leigh, Holy Blood-Holy Grail, Dell, New York, 1983.
22. Vezi articolul Defenders of Christianity Rebut „The Da Vinci Code