OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dulcea mea doamna / Eminul meu iubit. Corespondenta
inedita Mihai Eminescu – Veronica Micle
Scrisori din arhiva familiei Graziella si Vasile Grigorcea. Editie ingrijita, transcriere, note si prefata de Christina Zarifopol-Illias. Editura Polirom,
2000, 504 p., f.p.


Evenimentul s-a produs: saptamina trecuta, pe 15 iunie, ziua mortii lui Eminescu, a avut loc lansarea volumului care cuprinde scrisorile pina acum inedite trimise Veronicai Micle si primite de la ea.

Povestea se stie – intre altele – din precedentele numere ale Observatorului cultural, in care am vorbit pe larg si despre importanta exceptionala a acestei uimitoare restituiri documentare si despre detaliile ei asa-zicind narative. Devenit palpabil, „citibil“ cu ochiul liber, pachetul de corespondenta iesit astfel la suprafata continua – totusi – sa para ireal. E de necrezut – si va ramine o curiozitate si un exemplu de exceptie absoluta – ca la peste un secol de la disparitia unuia dintre „monstrii sacri“ ai literaturii romane, ba chiar a „celui mai sacru“ dintre ei, a mai fost posibila descoperirea unor manuscrise ale sale necunoscute, si inca intr-un numar foarte mare, intr-o cantitate impresionanta. Dupa o vreme, ramasi tot mai departe in urma, pe masura ce istoricii literari epuizeaza sursele documentare, le scriu biografiile si le alcatuiesc editiile critice de opere, clasicii se despart definitiv de noi, izolati in trecutul lor tot mai opac, tot mai inert, tot mai muzeal. Revin uneori – e adevarat – printre noi ca niste „contemporani“, dar resursele de noutate sint atunci ale noastre, ale lecturii, ale interpretarii, nu ale lor ca figuri ale altor epoci, ca mesageri care sa se „insufleteasca“ si sa vina ei catre noi. Ce altceva este celebra formula a lui Jan Kott decit o metafora critica, iar demonstratia ei – o speculatie teoretica? Actualizate uneori, transpuse in cheie moderna sau postmoderna, textele shakespeariene ne pot parea apropiate, dar el, Shakespeare insusi, ramine in ceata departarii. Romeo si Julieta stil MTV, ca in filmul din anii trecuti, e inventia epocii noastre, nu vine din piesa, din intentia autorului. In sens invers, in cazurile in care proiectia merge inapoi in timp, dinspre noi catre Evul Mediu, ca in – de pilda – Shakespeare in Love, personajul atit de atasant nu e „Shakespeare-asa-cum-a-fost-el“, ci constructia unui scenarist-dramaturg – Tom Stoppard – dedat la deliciile jocului ironic-postmodern cu ambiguitatile si cu virtualitatile operei, careia fantezia ii poate imagina oricind prelungiri ingenioase, neasteptate, seducatoare…

Sintem – deci – niste privilegiati. Ca in cele mai rarissime cazuri posibile, colectia scrisorilor pina acum inedite dintre Eminescu si Veronica Micle aduce printre noi chiar marturiile trecutului, ale chiar protagonistilor marii povesti de dragoste a literaturii romane, incremenite – credeam cu totii – in muzeul indepartat al secolului al XIX-lea. Si iata figurile de ceara insufletindu-se de-adevaratelea: cei doi isi scriu, isi declara amorul, sint fericiti, alteori sufera, se detesta, se vor despartiti, pling si hirtia pastreaza petele de cerneala diluata pe care astazi sintem primii care le vad, de parca nu s-ar fi scurs de-atunci decit o clipa. Senzatia de incredibil vine din faptul ca trecutul, istoria literaturii, viata insasi practic irup catre noi, ca printr-un „tunel al timpului“, cum doar in povesti se poate-ntimpla, nu in non fiction-ul nostru cel de toate zilele, in realitatea de ieri, de azi, dintotdeauna. In orice caz, oricite restituiri documentare se vor mai face de-acum inainte, e greu de crezut ca s-ar mai putea gasi vreodata lucruri atit de extraordinare. Noi pachete de scrisori nestiute ale „poetului national“?! Si acestea sint ireale; de unde altele?!…
Dincolo de impactul emotional al descoperirii, pe care ramine inca sa-l depasim, corespondenta pina azi inedita Eminescu – Veronica Micle n-are cum sa nu devina obiect de analiza profesionala, istorico-literara si critic-interpretativa. Bogata, materia scrisorilor va provoca indelungi comentarii. Deocamdata – schita unor preliminarii, dupa o prima si rapida lectura de recunoastere: chestiunea autenticitatii scrisorilor, oportunitatea publicarii lor, evaluarea cantitativa, la prima numarare, inventarul tematic si al contextelor actuale ale lecturii.

Autenticitatea scrisorilor pare dincolo de orice suspiciune. Pastrarea lor in familie, pe linia descendenta a Veronicai, in deplina discretie, pina la ramura devenita italiana, le da o solida credibilitate si – mai mult – adauga un aer de distinctie si de demnitate deopotriva misterului de pina acum si dezvaluirii de astazi. Specialistii, istoricii literari „de meserie“, eminescologii, eventual grafologii isi vor da verdictul. Primele opinii serioase sustin fara rezerve autenticitatea. Contestari circotase inca nu s-au rostit cu voce tare.
S-au facut – in schimb – auzite contestatii legate de oportunitatea publicarii corespondentei celor doi. Mai intii una implicita, a lui Ioan Buduca. Putin informat (folosea cifra de 63 pentru cele trimise de Eminescu in loc de 93 cite sint cu adevarat), criticul citise primele scrisori reproduse in presa si le declara „o mare dezamagire“: „Eminescu indragostitul scrie in genul lui Vlahuta din Romania pitoreasca. Sentimental. Lacrimogen. Fara tensiunea sinceritatii. Literatura de cucerit adolescentele fara prea multa cultura. s…t Eminescu nu se jeneaza deloc sa-i scrie sVeronicait scrisori ca in cartile pe care le citea ea, un fel de Sandra Brown de azi“ (in Cotidianul din 11 iunie 2000). A urmat contestarea directa: „Nu le-as fi publicat nici daca m-ai fi picurat cu ceara“, declara Laurentiu Ulici, argumentind cum ca „cele 93 de noi scrisori privesc strictamente relatiile personale dintre Eminescu si Veronica Micle; de aceea consider publicarea lor o chestiune de mondenitate, la limita de jos a bunului gust“ (in Evenimentul zilei din 14 iunie). Replicile au venit rapid: in aceeasi pagina, Nicolae Manolescu l-a declarat pe L. Ulici „sclifosit“ (ibid.), pentru ca a doua zi, la lansarea cartii, sa spuna despre ciudata idee ca e „o prostie“. Cu aceeasi ocazie, Mircea Mihaies a inclus afirmatia lui L. Ulici in categoria celebrei epigrame defaimatoare a lui Macedonski…

Cum a aratat deja Christina Zarifopol-Illias, ingrijitoarea editiei de corespondenta inedita Eminescu – Veronica, scrisorile descoperite nu doar sporesc substantial numarul celor cunoscute anterior, dar si rastoarna spectaculos raportul de prolificitate dintre cei doi expeditori. In total, fata de 66 publicate mai demult, dintre care 5 cu autenticitatea contestata, se ajunge dintr-o data la 174 sau, minus cele 5, 169, adica aproape de trei ori mai multe. Faptul ca 48 dintre cele 66 sau 61 ii apartineau Veronicai condusese la interpretari defavorabile ei: parea ca ea a insistat, in timp ce el, mai distant, i-a scris mult mai rar. Acum, ineditele inclina balanta invers: el i-a trimis 111 sau 106 scrisori (aproximatia se datoreaza aceleiasi indoieli privitoare la paternitatea celor 5 „restituite“ in 1912 de Octav Minar), pe cind ea lui doar 63, adica ceva mai mult de jumatate. Vechile interpretari cad in ridicol. Simplul examen cantitativ al corespondentei reintregite obliga la reconsiderarea intregii relatii.

Inventarul tematic al scrisorilor e de facut cu migala. Romanul epistolar de amor dintre cei doi poarta cu sine pretioase informatii de tot felul: biografice, psihologice, socio-culturale, politice. Fara sa le fi stat in intentie, indragostitii lasa sa intre in pagina numeroase detalii, unele de fundal de epoca, altele mai strict legate de chestiuni literare, politice sau mondene care-i priveau direct. Micile noutati, nuante, accente care se adauga astfel istoriei literare si istoriei in genere vor trebui si ele inventariate cu grija.

In sfirsit, contextele actuale ale lecturii par mai favorabile romanului epistolar Eminescu – Veronica decit altadata. Proiectata in mit, idila lor atrage. Voga literaturii de consum si a serialelor de televiziune romantioase nu va face decit sa potenteze interesul. La fel dar in alt plan – moda genurilor confesive, relansata in anii ’90, cind, dupa caderea regimului comunist, s-au putut publica in valuri carti de memorii, jurnale, corespondenta. Dupa modernitate, asperitatile sau sovaielile scrierilor nefinisate, nedestinate tiparului, nu mai sint defecte, ci marci ale autenticitatii. Poeticile discursurilor non-fictive ofera alte contexte favorabile, savante acestea. Oricum, interpretarea nu va mai cadea in anul 2000 si de-aici incolo sub apasarea misoginismului de alta-data, chiar daca societatea romaneasca mai are pina cind isi va fi consumat etapele de emancipare feminista.

…Si promisiunea unei – sau a unor – reveniri in viitorul apropiat, dupa recitiri calme…