După ce a deschis vastul şantier al Geografiilor literare,
apoi pe acela al „istoriei secrete a literaturii române“, universitarul
timişorean se întoarce aici, acum, la preocupări mai vechi, într-un soi de
arheologie biografică. În centrul lor se află Mircea Eliade, un autor despre
care Cornel Ungureanu a scris mult (inclusiv o carte întreagă, în 1995).
Şantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade este o carte hibridă în
cel mai înalt grad, în care se varsă afluenţi din toate direcţiile. Regăsim, în
paginile ei, căutări şi obsesii din volume anterioare precum A muri în Tibet,
Introducere în viaţa şi opera lui Petru E. Oance, poet, jurnalist şi sculptor
sau Despre regi, saltimbanci şi maimuţe, printre altele. Nu avem de-a face cu o
carte de critică sau de eseu – chiar dacă ea încorporează şi pagini
critico-eseistice, multe dintre ele excelente –, ci cu o mostră foarte specială
de literatură confesivă: un humus existenţial fertil din care ideile cresc
precum plantele. O carte programatic dezordonată – la urma urmei, chantier
înseamnă şi dezordine, „bazar“, după cum, coborînd pe firul etimologiei, poate
însemna şi adăpost pentru sufletul unei creaturi fabuloase. Rama sa e un fel de
roman diaristico-memorialistic, în care biografia autorului de pe copertă e
străbătută în toate direcţiile, cu accent particular pe experienţa bănăţeană a
anilor ’40-’60: o perioadă a „arderii cărţilor“ de către comunişti,
ficţionalizată de Eliade însuşi în romanul Noaptea de Sînziene, dar şi o
perioadă a salvării lor şi a salvării prin intermediul lor. Interbelicul şi
componenta lui ezoterică de sub crusta comunistă, iată unul dintre laitmotivele
volumului. De la început pînă la sfîrşit, sugestia sacrului se camuflează în
profan, fie şi prin simpla semnalare în treacăt de fapte „abia-nţelese, pline
de-nţelesuri“. Pe urmele exploratorului şi indianistului secui din Transilvania,
Körösi Csoma Sandor (1784-1842), şi ale corespondenţei acestuia cu bănăţeanul
Janos (Giovanni) Szücz, epistolar despre a cărui existenţă mărturisisesc, pe
rînd, colecţionarul George Suru, o mătuşă a criticului (Iustina) şi un unchi
scriitor (Ioan Velcelean), Cornel Ungureanu începe în 1968 acest „itinerar
spiritual“, pe care-l va continua preţ de patru decenii şi mai bine: „Şantierul
lui Mircea Eliade era un jurnal din anii pe care i-a petrecut în India, 1929,
1930, 1931, India mea era personalitatea lui Mircea Eliade. Sau opera lui, aşa
cum reuşeşte să o descopere un critic (istoric literar) încă tînăr în 1968,
tocat de interdicţii în 1980. Cum reuşeşte, incognito, să se apropie de
revistele şi cărţile încă interzise în anii ’70, în anii ’80 ai secolului
trecut, şi să facă, şi el proba labirintului“. În treacăt fie spus,
personalitatea lui Csoma va fi omagiată anul acesta inclusiv de către Dalai
Lama, care va vizita România în cursul lunii septembrie…
O primă secvenţă a cărţii se ocupă de „preistoria“
orientalismului bănăţean, cu accente ce amintesc de goticul din Aranka, ştima
lacurilor de Cezar Petrescu, dar şi de proza actuală a unor Daniel Vighi sau
Horia Ursu. Dimensiunea autobiografică este integral asumată. Aflăm, de pildă,
că şi tatăl criticului – notarul Corneliu Ungureanu –, ar fi trăit multă vreme
cu obsesia Orientului indian şi a Tibetului. Intră, de asemenea, în cadru un
castel naţionalizat din satul Zăgujeni al contelui Iuhoş (cu biblioteca sa
ocultă şi, mai ales, cu sicriele din capelă, adăpostind cadavre perfect
conservate, care se preschimbă în pulbere odată scoase la lumină), şi o
întreagă galerie de figuri pitoreşti sau stranii: poetul local Oancea („Tata
Oancea“), bibliotecarul Ernesto Szucz, descendent al misteriosului Giovanni,
doamna Lazar şi frau Kugler (care ştiu ceva despre hărţile magice ale lui Csoma
şi ale ţinuturilor din Tibet), ţiganii familiei Lazăr (ei înşişi atraşi de
fantasma Indiei), George Suru, Sorin Titel, o anume Carola, boemă aventurieră a
anului 1967 ş.a. Mai toate firele duc, pe căi misterioase, la traseele lui
Mircea Eliade, via Csoma, trecător prin Timişoara. Tînărul critic şi „profesor
de ţară“, om aflat sub vremi, îşi camuflează discret preocupările (învaţă
febril, de unul singur, tibetana, sanscrita etc.): „La suprafaţa jurnalului din
acei ani, toate întîmplările mici, nimic însă despre Tata Oancea, nimic despre
şezătoarea lugojenilor din Caransebeş […]. Îmi făceam temele, pe urmă, la
Căminul cultural, repetam cu brigada artistică de agitaţie (care se califică la
faza pe raion), îmi scriam recenzia pentru Orizont, plecam la Caransebeş ca
să-l întîlnesc pe George şi ca să discutăm despre pierduta Arhivă Körösi“.
Sînt, literar vorbind, paginile cele mai spectaculoase din acest volum,
concurate doar de episodul romanesc al descoperirii revistei ezoterice Memra –
la Biblioteca Academiei, în Bucureştii anilor ’80 – şi de epilogul sumbru în
care scena pîrlirii unui porc se suprapune morţii bătrînului ţigan Lazăr din
Zăgujeni, martor al unei lumi apuse.
Avem, aşadar, un roman mitteleuropean cu deschideri
ezoterice şi închideri proletare (ca şi cuvîntul „şantier“, de altfel!) care
prinde în iţe atît episoade ale recuperării selective a lui Eliade în anii
ceauşismului (punerea în scenă după Maitreyi, reprezentaţia Ifigeniei), cît şi
himere interbelice sau derive postdecembriste.
Multe linkuri se deschid spre
„ultimii supravieţuitori“ ai anilor ’30, pe care Cornel Ungureanu a apucat să-i
frecventeze: silueta neliniştită a Anişoarei Odeanu, prozatoarea frenetică a tinerei
generaţii, aflată acum în pragul sinuciderii, doctorul Y, personaj discret, dar
fascinant al presei noastre interbelice, Geo Bogza, fostul tînăr furios devenit
bătrîn şi prudent, actriţa Sorana Ţopa – fostă iubită a lui Cioran şi a lui
Eliade, ulterior muză a lui Marin Preda – bolnavă şi decrepită, maestrul din
umbră Marc-Mihail Avramescu (avangardistul guénonist Jonathan X. Uranus,
devenit preot ortodox la Jimbolia), Mihai şi Mariana Şora, „spiritista“ Olga
Caba, Victor Eftimiu, ignoratul Axente Sever Popovici... Aparent colateral – aparent numai! – un
capitol se ocupă de corespondenţa lui Ovidiu Cotruş cu Mircea Eliade şi medicul
Artur Dan (el însuşi un personaj „secret“ al interbelicului). Nu lipsesc, pe
linia relaţiilor fluctuante, de tip odi et ami, cu Mircea Eliade figurile lui
Eugen Ionescu şi Mihail Sebastian, dar şi cele ale unor adversari de idei
precum Tudor Teodorescu-Branişte sau Paul Zarifopol… Pe de altă parte, între
personajele interbelice ale volumului se amestecă bună parte din lumea culturală
(timişoreană sau bucureşteană) a ultimelor decenii, de la cea literară la cea
teatrală, într-un păienjeniş care ar merita cîndva descîlcit mai pe îndelete.
Cîteva personaje „însoţitoare“ se reţin, ca nişte imagini expresive ale
eşecului şi penumbrei, eroice în anonimatul lor: bătrînul Plinius Oancea,
bizara Angelina, „călăuza“ bucureşteană către colecţia revistei Memra şi către
„doamna Sorana“… Istoria mare se împleteşte inextricabil cu cea anecdotică,
personală sau nu. Un episod despre vizita lui Gorbaciov la Bucureşti e de-a
dreptul irezistibil: „Pe Calea Victoriei îl întîlnesc pe profesorul William
Marin, care e în legătură cu Iliescu. ş…ţ Nu vreau să-l însoţesc la Iliescu?
Gorbaciov vine la Bucureşti ca să negocieze instalarea lui Iliescu. Poimîine aş
putea fi ministrul Culturii./ Nu pot, eu sînt cu A.D., cu Adam Puslojic şi
mergem la Bogza. Mîine vom fi la Sibiu. Sînt cu ei. Şi mă îndoiesc că Gorbaciov
vine să-l instaleze pe Iliescu. O să vezi, strigă fostul meu profesor de
socialism ştiinţific, o să vezi! Şi să ştii că eu o să te recomand, poţi să fii
un bun ministru!“. Episodul, printre ai cărui protagonişti s-au numărat Adam
Puslojic şi Ioan Flora, face parte din istoria scrierii acestei cărţi, ce ar fi
trebuit să apară (ideal vorbind), în acei ani ’80, la Cartea Românească sau la
Pancevo, în Banatul sîrbesc, dar care a continuat să se scrie, ca un work in
progress, încă două decenii şi mai bine.
Lăsînd la o parte acest mic regal memorialistico-ficţional,
se cuvine să dăm totuşi criticului şi istoricului literar ce-i al lui: paginile
despre publicistica scrisă sub pseudonim şi despre romanele „aventurii indiene“
ale lui Mircea Eliade sînt veritabile delicatese, pline de observaţii preţioase
şi chiar cu cîteva mici revelaţii (Eliade, „camuflat“ din motive financiare în
presa de stînga!) Iar comentariile adiacente despre Domnişoara Christina,
Întoarcerea din rai şi Huliganii sînt printre ce s-a scris mai bun în materie.
Paralelismul dintre Huliganii şi Portocala mecanică a lui Burgess, insigth-urile
despre relaţia (răsturnată) dintre Centru şi Provincie sau despre raporturile
părinţi-copii în această generaţie sfîşiată de contradicţii se cer neapărat
semnalate. Dar lucrul cel mai semnificativ al acestui „itinerar în căutarea lui
Mircea Eliade“ este legat de multiplele sale virtualităţi. Nu avem încă o
monografie sintetică şi, pe cît posibil, nepartizană despre tînăra generaţie
interbelică (deşi avem un cult al ei). Ei bine, cărţile lui Cornel Ungureanu
indică ce ar putea fi proiectul unei astfel de monografii! În plus, din acest
„şantier“ stimulativ s-ar putea naşte şi o istorie a ezoterismului sau a
preocupărilor orientaliste din România interbelică (există deja cîteva studii
substanţiale pe această temă ale lui Liviu Bordaş, Eugen Ciurtin şi Marcel
Tolcea). Şi – de ce nu? – un studiu despre Eliade şi România comunistă, cu
subteranele ei cultural-politice cu tot. Vă daţi seama cîte bombe cu ceas
ticăie încă în aceste dedesubturi, pentru a căror examinare ar fi nevoie de o
armată de cercetători?
Cu bonomie melancolică şi cu o anume candoare pe care puţini
şi-o păstrează dincolo de o anumită vîrstă, Cornel Ungureanu lansează într-o
proză mobilă, vivace, dezinvoltă stilistic (ce păcat că textul e foarte prost
redactat!), numeroase sugestii spectaculare. Ele par să frizeze adesea
neverosimilul, dar nu!, faptele sînt verificabile documentar, evident cu
excepţia fanteziilor emise de un personaj real sau altul. Febril, scormonitor,
criticul-memorialist trece, l’air de rien, de la un eveniment bizar la altul într-un
bunjee-jumping al conexiunilor, dar ştie întotdeauna unde să oprească sarabanda
analogiilor. Uneori, textul se încarcă de umor sec, tordant, chiar dacă nu
lipsit de un rest enigmatic: bunăoară, cînd autorul Şantierului 2… află,
bulversat, de prezenţa unui Cioran pe coperta unui tabloid şi descoperă că e
vorba de… Cristina Cioran, alături de o anume Ileana Maitreyi Eliade (sîntem,
deja, în 2009). Defectul aceste cărţi – dacă e cu adevărat un defect! – stă în
risipa calităţilor ei, în condiţia de „şantier“. Cornel Ungureanu deschide prea
multe fire şi le abandonează prea repede, iar cititorul e bulversat, nedumerit,
captivat în faţa unei opere deschise ca viaţa însăşi. Dacă interbelicul Eliade
îşi concepea romanele generaţioniste după o metodă „oceanografică“ (metafora
farului puternic ce luminează adîncimile oceanului), nu cred a greşi prea mult
văzînd în volumul de faţă un fel de oceanografie a proiectelor lui Cornel
Ungureanu: un far confesiv, memorialistic, „literar“ în ultimă instanţă şi
„autenticist“ în fond, care luminează adîncurile enigmatice ale istoriei
noastre culturale.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters