Corp la zidul social

Autor: Eugenia Anca ROTESCU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Dance a Playful Body

Concept: Andreea Novac

Interpret: Istvan Teglaş

Producţie: Centrul de Cultură

„George Apostu“ prin Swiss Cultural Programme Romania,

cu sprijinul Centrului Naţional

al Dansului Bucureşti

Un individ anonim, de nerecunoscut cu spatele, în ţinută anodină, cu gluga trasă pe cap, stă nemişcat în întuneric. Sau într-o fîşie de lumină puternică. Păşeşte încet, de-a lungul unui zid alb. Îl împinge cu mîinile, se lipeşte de el, se mulează peste propria-i umbră, se cambrează, se strînge. Încearcă să facă corp comun printr-o gamă întreagă de poziţii, toate incomode, aproape imposibile. Şi de stări – nerăbdare, hotărîre, aşteptare, decizie fermă, încrîncenare, abandon, revenire.

Astfel începe spectacolul Dance a Playful Body, cu această imagine puternică a individului în epoca contemporană, a raporturilor sale cu o societate care se închide ermetic în faţa lui. Care îl respinge pînă provoacă lehamitea şi chiar greaţa, la propriu. Doar această secreţie mai poate fi substanţa cu care se înconjoară, descriind un cerc. Sau, poate, o inimă! Nimic altceva nu mai face legătura cu ceilalţi, iar suma de cabluri, ştechere şi prize în care se înfăşoară nu înseamnă conexiuni, ci doar utilităţi golite de scop.

Expulzat din lumea relaţiilor interumane, individul eşuează pe o saltea pneumatică, ce devine unica sa realizare şi realitate. Chiar şi aşa, a o lua în posesie presupune o ascensiune în etape şi un efort întru aflarea echilibrului. Căutat, la un moment dat, inclusiv printr-o atitudine care evocă rugăciunea. Răspunsul aşteptat nu vine şi atunci se prăbuşeşte. Dispare în spatele saltelei, de unde se aud icnete şi hohote de plîns. Precum şi vorbe indescifrabile ale celui rămas singur. Şi adevărat. Atît cît se mai poate.

Supravieţuieşte în primul rînd dimensiunea sa animalică, uşor violentă, parcă speriată, certîndu-se pe sine sau cu nevăzute spectre. Individul se reduce la trupul său. De aceea, îşi cercetează atent nuditatea. Se pipăie, se miroase, îşi observă elasticitatea pielii.

Deşi chircit, adunat, îndoit, cu căderi, dispariţii şi reveniri, acest moment este totuşi un nou început. Individul deprinde/acceptă regulile jocului social şi înţelege rolul corpului drept unic reprezentant al persoanei. Nu gîndurile, nici sensibilitatea ori sentimentele interesează în zilele noastre, ci aparenţa. Interpretată aici în sensul propriu al cuvîntului. Va expune, prin urmare, a playful body, dotat cu o ţigară şi amator de poze. Apariţia este acum energetică şi destinsă totodată. Este dispus să cînte şi să danseze stînd în cap. Zidul îi devine partener. Anticipează astfel un viitor cînd va fi famous. Ştie deja că are nevoie de paravane de protecţie, în spatele cărora să înainteze. Este singurul mod în care poate avansa în această lume, care seamănă tot mai mult cu cea din desene animate, după cum o sugerează, ascuns după salteaua ridicată pe verticală, mişcările sale. De acum înainte, e stăpîn pe situaţie. Lasă salteaua să cadă, se aşază, îşi şterge tacticos trupul cu un şerveţel. Apoi, cu gesturi sigure, desface ventilul, stinge lumina şi pleacă.

Aici se închide eseul coregrafic al Andreei Novac despre rostul corpului în jocul amar, născut din exigenţe sociale contemporane şi menit să ridice gradul de adaptabilitate, tot socială. Succesul este însă în detrimentul personalităţii unice şi irepetabile a individului. Asta nu înseamnă că îl reduce la o marionetă cu mişcări stereotipe, ci că îl conduce treptat pe parcursul unui proces de golire şi umplere. Extrage trăsăturile caracteristice şi le înlocuieşte cu unele general agreate. Între extreme, se aglomerează şi se succed, într-o ordine aleatorie, încercări de sens şi de construcţie, care se năruie rînd pe rînd, pentru ca unele noi să le ia locul. Istvan Teglaş, actor foarte special, cu o expresivitate corporală şi gestuală aparte, susţine scenic acest concept discursiv, clocotitor şi imprevizibil asemenea magmei. Interpretul are disponibilitatea şi mobilitatea necesare unor permanente schimbări de stări şi poziţii. Dar şi abilitatea de a le încărca mereu de semnificaţii. Nu apar explicit, însă pot fi intuite în fiecare mişcare, în ritmul cînd lent, cînd exploziv, în prezenţa sa vie şi aplicată.