Corporalitatea discursului critic, portret al criticului Mircea Martin (la tinereţe)

Autor: Delia UNGUREANU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cred că un fidel portret al criticului (şi teoreticianului) Mircea Martin poate fi configurat prin două moduri: pe de-o parte, prin intermediul unor afirmaţii făcute despre unii scriitori afini în cronicile dedicate volumelor acestora şi întoarse autoreferenţial asupra criticului; pe de altă parte, printr-o analiză a corporalităţii discursului critic, care să urmărească procedeele stilistice de construcţie sintactică şi retorică favorite. În acest scop, m-am oprit asupra cronicilor publicate de Mircea Martin în revista Amfiteatru, între 1966-1969. Un portret-colaj realizat din afirmaţiile ilustrative, cred, făcute de critic va fi dublat de o privire asupra corpului de text critic, pe care îl înţeleg ca pe o morală interioară atît a omului, cît şi a criticului şi teoreticianului Mircea Martin. Citatele extrase din cronici vor alterna cu propria mea analiză stilistică a mijloacelor retorice şi discursive, fără a preciza provenienţa lor exactă. Iar asta pentru că citatele selectate poartă inconfundabila marcă a stilului lui Mircea Martin.

Portret-colaj

Ceea ce defineşte demersul critic şi nu numai al lui Mircea Martin este constanţa şi consecvenţa, două atribute esenţiale care se întrevăd atît la nivelul reperelor interpretative, al principiilor critice, cît şi la nivelul alegerii obiectelor analizate. Pentru „profesorul de discreţie şi stilistică“, „critic serios şi distins“, „cu generoasă «supunere la obiect»“, „Plăcerea firească ş…ţ de a descoperi şi de a comunica nu vine niciodată în atingere cu necesitatea de a alege esenţialul, semnificativul. În această «renunţare» stă eleganţa sa.“ „În ciuda formulelor abrupte“ care deschid multe dintre cronici, „există o prudenţă“ a criticului“.

„O privire atentă descoperă propoziţii cu rezonanţă de laitmotiv, îndemnuri ce par să traducă obsesii – ceea ce este cu siguranţă neconfundabil, dar formulabil numai cu aproximaţie – un stil care e… omul însuşi.“

Stil

Începuturi tari, finaluri tranşante, de multe ori în propoziţii, nu fraze, care, nu o dată, sînt eliptice. Dar extrem de clare. Despărţirea apelor se face fără menajamente. O anumită directeţe este dublată de grija pentru vocea textului. Nu o dată, aceste începuturi tranşante aruncă în joc judecata de valoare. Dar ele sînt şi subiectul unor jocuri, lingvistice şi nu numai, cu efect de surpriză şi surprinzătoare. Fraza afirmă, dar este şi răsturnată, fără a fi infirmată o frază mai tîrziu.

Frazele preferate sînt cele cu efect de surpriză, dar care şi subliniază, în poziţie finală, poziţie-vedetă, esenţa frazei, care, nu întîmplător, este şi esenţa obiectului literar supus analizei: logica lui „Nu…, ci…“ organizează astfel de fraze. „Nu“ este tranşantul început de cronică. „Ci“ este esenţa rezervată rezultatului unei analize atente, sublinierea la fel de tranşantă a specificului unei lumi poetice sau ficţionale, a unităţilor semnificative şi semnificante. A elimina inutilul, a preveni greşeala, clişeul interpretativ sînt primii paşi. Nu criticul, ci locuirea universului care se deschide, prin limbaj. Nu orice limbaj, ci un limbaj pliat cu reverenţă, fără a fi neapărat reverenţios, pe conştiinţa operei.

„Astfel se cucereşte aici acea rezervă înaltă care se cheamă obiectivitate.“ Nevoia singularizării, a individualului decupat şi plasat faţă în faţă cu acea putere de impunere specifică discursului lui Mircea Martin este satisfăcută de adjectivul antepus „singura“, care deschide multe dintre frazele criticului, de obicei, cele cu caracter concluziv.

Nu întîmplător, sintagma „Singura critică“ ajunge şi titlu de volum. Conjugată cu fraza construită prin acumulare, de preferinţă prin raporturile de coordonare disjunctivă (dar, iar, însă, ci), favoritele criticului, ea îşi dublează forţa de impunere. Alteori, rolul ei îl joacă construcţia retorică adversativă „nu atît…, cît…“. Ea funcţionează în variaţie liberă cu fraza „nu…, ci…“. Surpriza, răsturnarea de frază, marcarea poziţiei-cheie se realizează uneori prin punctele de suspensie, care, în acest context stilistic ilustrativ pentru critic, devin figură retorică predilectă.

O critică a precizării şi a precisului numit în final, după succesive decantări conceptuale (acele unităţi semnificative şi semnificante care se revelă la o secţiune în transversală a unei opere), care solicită multe virgule, de obicei, explicative, dezambiguizante. Obiectul discursului critic este construit în etape, integru şi redat integral. O critică ce funcţionează mai întîi apofatic, spunînd ceea ce nu este, pentru a sublinia cu fermitate în final ceea ce este, aspirînd astfel şi la un rezultat obiectiv, neplecînd de la premisa de obiectivitate. Decuparea neesenţialului prin intermediul frazelor negative este urmată de precizarea, construită întotdeauna în etape, ce se apropie progresiv de esenţa obiectului în discuţie. Această precizare concentrică, etapizată, presupune o rigoare intelectuală plină de grijă pentru obiectul de restituit, de re-construit şi re-constituit, plină de precauţii terminologice care, nu o dată, sînt formulate prin jocuri de cuvinte, niciodată însă neserioase ori fără miză cu bătaie lungă. Sînt acele precizări, delimitări care l-au consacrat pe Mircea Martin ca pe un maestru al gîndirii nuanţate.

Formula „Şi totuşi“ face parte din retorica precizării, a dezambiguizării, a specificării, a individualizării, a nuanţării. Şi, nu în ultimul rînd, a insistenţei. Grija pentru reconstituirea universului poetic, în cazul volumelor de poezie, stă alături de judecata de valoare fermă, uneori formulată chiar în termeni duri, dar niciodată nedreaptă.

Formulările negative care deschid paragrafele sau frazele, urmate de afirmaţiile adversative (dar, iar, însă, ci) previn, avertizează, limitează, polemizează, desfid clişeul şi obişnuinţa interpretativă. Urmează firesc alternativa, formula proprie.

O astfel de stilistică şi retorică a frazei de cronică reuşeşte, într-un mod straniu şi nespecific limbajului scris, să uzeze, şi încă într-un grad ridicat, de mijloacele paraverbale ale limbajului, care caracterizează mai curînd discursul oral. Acest efect, marcă recunoscută a stilului critic al lui Mircea Martin, vine din structura frazei, din construcţia ei cumulativă, a precizării în lanţ, nu arborescente, din virgulele plasate în aşa fel încît, chiar şi la o lectură tăcută, cuvintele subliniate, accentuate în frază, se „aud“, se aude şi tonul, şi modulaţia vocii, în funcţie de poziţia ocupată de respectivul cuvînt în frază.

Construcţia „…nu…, ci, dimpotrivă…, dar tocmai aici…“ este elaborarea complexă a variantei prime „nu…, ci…“, cu un plus de emfază, atitudine specifică lui Mircea Martin, care îşi reafirmă astfel ipoteza, dar într-o formă argumentativă care vizează un discurs analitic obiectiv.

Acest „cititor privilegiat (şi frustrat în acelaşi timp) care e criticul“, atunci cînd se confruntă cu mari poeţi, mari scrieri, aruncă în joc o implicită judecată de valoare, dar atît de ferm formulată încît pare a deveni explicită.

Construcţia „nu este altceva decît…“… nu este altceva decît accentuarea esenţialului, aruncat în joc de la prima propoziţie în cazul cronicilor la volume de poezie. Adjectivul „evident/ă“ face şi mai… evidentă puterea de a (se) impune a unui anumit aspect al universului liric, cel care îl transformă pe critic într-un observator atent şi observaţia sa într-o simplă constatare, formulată neutru, care se impune ca observaţie obiectivă şi obiectuală. Adverbul „hotărît“ are… hotărît forţa ordonatoare a judecăţii artistice, din aceeaşi necesitate de a accentua, de a relua, dar la un alt nivel, observaţia rezumativă a unui univers liric ce deschide discursul.

Nu subiectivul şi metaforicul impresionist caracterizează stilul de discurs critic al lui Mircea Martin, ci o nevoie de precizie graduală, etapizată, care devine o adevărată poetică şi uneori o politică a emfazei, a insistenţei asupra „evidentului care se impune ochiului critic atent“ de la sine. Această poetică a individualului care trebuie definit, a singularului, nu este altceva decît o conştiinţă structurantă a întregului discurs al criticului, o adevărată poetică a nuanţei şi a nuanţării. Comparaţia şi metafora ca figuri ornamentale la care recurg atît de mulţi dintre criticii români contemporani lipsesc din discursul acestuia. Nici măcar procedee mai puţin retorice precum analogia nu apar. Apare în schimb vocea distinctă şi clară a obiectului studiat, care se impune de la sine cu forţa lucrului de valoare, atunci cînd este cazul, criticul doar împrumutîndu-i vocea şi lăsîndu-se locuit de această conştiinţă.

Acolo unde apare, comparaţia este supusă aceluiaşi regim al poeticii preciziei şi precizării, a nuanţei şi nuanţării, a definirii cît mai exacte, fidele şi individuale în raport cu obiectul, într-un grad atît de ridicat, încît ea nu mai este o simplă comparaţie, o piruetă retorică aşa cum se întîmplă la unii critici impresionişti, ci devine o reală explicaţie, necesară înţelegerii universului liric sau ficţional. Mircea Martin afirma în articolul despre volumul lui Matei Călinescu un lucru similar, care s-ar putea întoarce asupra criticului însuşi: atunci cînd Matei Călinescu recurge la o metaforă – caz foarte rar – întotdeauna o explică între paranteze, pentru a nu fi greşit înţeleasă. Mircea Martin explorează atît de mult comparaţia atunci cînd recurge la ea, încît ea devine o explicaţie necesară impusă de textul analizat.

Construcţia „mai bine zis/ spus“ creează impresia că textul critic se (auto)defineşte pe măsură ce se scrie, din aceeaşi nevoie de a se apropia de obiect, de autocenzură şi autocontrol, de permanentă chestionare a propriei ipoteze de lucru, ce se redefineşte gradual, odată cu articularea discursului. Nu sugestia este procedeul său predilect, ci numirea esenţialului, rezumarea obiectului prin ceea ce îi este reprezentativ, mai bine zis definitoriu. „Exegeza trebuie să descopere în sinuozităţile unei vieţi sau în contradicţiile unei opere acel centru de secretă iradiere care produce tonul «neconfundabil» al scriitorului.“

„Fără îndoială“, „evident“, „incontestabil“ – acestea sînt formulele favorite care introduc judecata de valoare, mai puţin explicit formulată, însă cu o forţă mare de impunere datorită acestor modalizatori.

Astfel că, în final, fără îndoială că este evident şi incontestabil faptul că „Profesiunea de critic a apărut şi s-a afirmat sub semnul pluralismului. Renunţarea la exclusivismul propriului punct de vedere nu e o renunţare tragică. Ea implică eleganţă şi demnitate intelectuală şi [...] cel puţin un dram de «filozofie».“