OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ruxandra CESEREANU
Tricephalos. Cartea licornei. Peripetiile Alisei in Tara NewYorkeza.
Cuferele trupului meu
Editura Dacia, Colectia „Biblioteca Dacia“, Seria „Prozatori romani contemporani“, Cluj-Napoca, 2002, 228 p., f.p.


Tricephalos, noua carte a Ruxandrei Cesereanu, indica in mod clar o prelungire viguroasa a obsesiei corpului in literatura romana. De mai bine de 20 de ani, scriitorul roman construieste – teoretic si literar – in jurul acestui concept.
Ar fi de discutat trei linii actuale de extensie (fuga) care si-au gasit puternice traditii in literatura romana clasica. Prima linie constituie si cel mai puternic generator de epigoni. Este „corpul“ impus de Cartarescu, un „corp“ vizionar, dar vazut in continuare ca un recipient fabulos, ca un loc al misterelor; vazut ca un tot unitar, imposibil de autopsiat. In loc de disectie, Cartarescu prefera sa faca uz de psihanaliza si fantastic. In canonul romanesc (asta ca sa intram in jocul impresionist al filiatiilor), aceasta linie carta(corpo)resciana ar urma modelul impus de corporalitatea eminesciana.
„Linia Nedelciu“ impune un corp modular – usor demontabil. Textul sufera ruperi metodice si nu ruperi de ritm, cum se intimpla in cazul Cartarescu. In aceasta paradigma intra in mod paradoxal si Exuviile Simonei Popescu, principala caracteristica a acestui segment corporal fiind disimularea pina la disparitie a corpului insusi. Aventurile biologice si chiar biografice sint complet aspirate de text.
Exista si o a treia linie, mai mult de teoretizare a corpului, impusa de Gheorghe Craciun. Aici avem de a face cu miscarea inversa celei cartaresciene. Drumul porneste de la tehnica si se opreste la corporalitate. Cartarescu are obsesia aventurilor corpului, care secreta text, in ultima instanta, necontrolat; Craciun este prins in aventurile textului, care, in cele mai reusite realizari, capata corporalitate.

Nu urmaresc nici o ierarhizare prin aceste speculatii, nici nu incerc sa fac o clasificare atotcuprinzatoare, desi ar fi interesant de analizat aceasta incredibila obsesie corporala din literatura ultimelor decenii romanesti. Cu evidente radacini in literatura vestica, acest concept a prins radacini extrem de puternice la noi. Corpul si-a gasit, in Vest, manifestari artistice multiple: de la artele vizuale la literatura, corpul (mediatic) a indeplinit toate aceste functii, a suferit toate metamorfozele pe care multi scriitori romani, netraind in societati postmoderne, au incercat sa le intuiasca in scris.
La Ruxandra Cesereanu, corporalismul urmeaza linia cartaresciana. Poate parea surprinzatoare filiatia. O apropiere de Simona Popescu ar fi parut mult mai justificata. In fond, gasim cam aceleasi jocuri lexicale, la un moment dat gasim acelasi joc cu diferite „euri“ biografice. Si totusi, lucrurile nu stau asa. In cele trei mari povestiri cuprinse in aceasta carte, cele trei metamorfoze sint false schimbari. Sint, de fapt, aventurile picaresti ale unui uniform personaj-narator. Cesereanu este mult mai preocupata de secretarea textului decit de disecarea lui, de atomizarea lui.

De multe ori razbat nuclee dure de jurnal, de notatie memorialistica, prea putin prelucrate, prea putin atinse de tehnica. Singura preocupare a scriitoarei pare a fi gasirea unor modalitati de a genera text. Aceasta e principala obsesie – finalitatea scriiturii e mai putin importanta, vital este cum sa o faci sa curga nedefinit. Asa se intimpla ca acest „tricephalos“ este de fapt o ingenioasa punere in scena a trei motoare producatoare de text.
In Cartea licornei, prima parte a Tricephalos-ului, se contureaza vocea unica a cartii: un personaj naiv, studios, extrem de curios, vesnic provincial, vesnic surprins de fetele metropolei, fie ca e vorba despre Paris sau New York. „Licorna“ este o fosta prietena a acestei ingenue pe care o insoteste tot timpul un barbat discret protector, „Cobra“. Cei doi pornesc in cautarea licornei, o curtezana vestita in cluburile de noapte din Paris. Nu ajung la nici un rezultat. Singurul cistig ramine calatoria incitanta prin cele mai ciudate lacasuri ale perversiunii din metropola. Erotismul apare in cele mai livresti si in cele mai onirice forme cu putinta. Niciodata socant, niciodata voit vulgar, fara duritate. Cu multa, foarte multa grija este introdus cititorul in acest univers erotic. Rezultatele arata cam asa: „tinarul rege inventa atunci ceva care sa le aduca placere amindurora. El confectiona un port-tigaret subtire, dar dintr-o sticla elastica, izbutind ca acest port-tigaret sa aiba lungimea distantei dintre odaia sa si a fecioarei fumatoare. Si, calauzind acest port-tigaret serpesc spre odaia fecioarei, il lipi si adinci usor in sexul acesteia, astfel incit, dintr-o data, ea incepu sa fumeze cu ceea ce avea intre coapse, prin care fuma de fapt opiu tinarul rege“.

Cautarea licornei continua printre lumi de felul celei citate mai sus. Nu este gasita femeia fabuloasa. Si toata agitatia picaresca se sfirseste cu o poveste simbolica – mult prea simbolica, poate, pentru gustul unora. Am retinut din aceasta parte o prima strategie retorica: mitul este amestecat in doze precise cu industria sexului. Perspectiva naratorului e aceea a vizitatorului (estic – acesta este un detaliu important) care cade victima primelor atractii dintr-un oras occidental. Autorul (implicit) si-ar dori, probabil, lecturi mitocritice – din pacate, de multe ori, acest tipat al sau dupa un anumit tip de lectura este mult prea strident. Astfel de carti aduc in scena o noua instanta narativa: criticul implicit...
Stridenta e si deturnarea unui text memorialistic (probabil) intr-unul de virtuozitate stilistica – vocea din prima parte a cartii capata un nume, Alisa. Cea de-a doua parte, intitulata Peripetiile Alisei in Tara NewYorkeza, contine povestea complicata, sexualizata, psihedelizata etc. a unei calatorii in America. Toate marile momente – Thanksgiving, Craciun, An Nou etc. – sint privite cu ochi mari de Alisa, producatoarea minunilor – ochiul ei naiv-ciclopic perverteste orice sarbatoare banala in eveniment exotic. Candida fiinta observa cu acuratete comportamentul studentului american. Desi Alisa este mereu in centrul intimplarilor, niciodata nu este depasit statutul de martor.

In sfirsit, in ultima parte‚ Cuferele trupului meu, asistam la o exhibare a martorului. Personajul, care in primele doua povesti s-a oprit cu zadarnicie la statutul de voyeur, intra acum in actiune. O femeie isi spune povestea maturizarii erotice. Un singur barbat ii este partener pe parcursul intregii aventuri: Korin. Fiecare etapa este descrisa cu lux de amanunte – nimic nu provoaca, nu incita, este un erotism securizant, naiv, desprins de orice context care ar putea introduce ambiguitati in cuplul cu pricina. Reapare obsesia licornei: aceea ca femeia este, de fapt, un barbat cu invelis de femeie. Femeia-licorna are un pronuntat spirit matern, se maturizeaza sexual cu dificultate, este extrem de prudenta cu fiecare pas pe care il face.
Gasim un bonus dupa capitolul Uterus: o calatorie in Mediterana prilejuieste inca o avalansa de mit si psihanaliza, de data aceasta avindu-l in centru pe Minotaur.
Sint trei elemente care fac din aceasta carte un obiect curios si demn de citit: sexul (e adevarat: livresc, rafinat, dar o obsesie intotdeauna vandabila), jocul lexical neobosit si uneori foarte reusit (autoarea enumera, nu povesteste, se joaca tot timpul) si, nu in ultimul rind, personajul ingenuu. Nu copil, ca la Cartarescu, nu mai multe Simone, ci pur si simplu o Alice, sau un Candide, i-as spune eu... Cartea ii poate dezamagi pe cunoscatorii de literatura contemporana pentru simplul fapt ca urmeaza servil anumite „linii“, cum le spuneam la inceput. Este, insa, extrem de autentica acea privire a valahului plonjat in civilizatie – este o perspectiva noua, si asa ceva nu se scapa. Occidentul este privit cu ochi de turist ingenuu, de personaj picaresc de secol XVIII.

Incheiem cu o ultima fantazare teoretica (mare pofta da Cartea licornei de asa ceva): exista, inca, o mare forta centripeta in literatura noastra, o forta care tine literatura prea aproape de universitati, institutii culturale, uniuni de creatie etc., o forta care impiedica literatura sa se raspindeasca cu adevarat. Centripetismul este generat de probleme economice, de educatie, de o anumita atitudine artistica. De o anumita mostenire artistica. Acest centripetism trist poate fi gasit inevitabil si la Cesereanu. Departarea de public (aceasta este deja o obsesie a criticii tinere, cu doza ei de dizgratios, dar e un aspect imposibil de neglijat, totusi) e inca mare, literatura noastra sufera, in continuare, la capitolul „tranzitivitate“. Cartea – buna, interesanta, provocatoare – a acestei autoare va avea acelasi destin: de a se plimba lin de la un literat la altul, fara mari sanse de „evadare“.