OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Profitam de venirea caldurilor si apropierea incheierii stagiunii muzicale 2006-2007 (calendarul artistic are alte masuri decit cel astronomic sau religios) si incercam citeva ginduri-rinduri-paranteze-glose-ocolisuri-aproximatii in jurul fenomenului muzical numit, generic, JAZZ. Cu atit mai mult cu cit unul dintre distinsii confrati de comentarii critice muzicale a inceput sa scrie cu regularitate despre acest mirific tarim muzical chiar in vecinatatea noastra.

O buna initiativa a gazetei unde ostoim muzical si noi, sa se popularizeze virtutile acestui gen, nu foarte popular in tara lui Traian Basescu si a Corneliei Catanga. Cu atit mai mult cu cit numarul manifestarilor dedicate jazzului a crescut binisor si vizibil, de ce sa nu recunoastem. Festivaluri, concursuri, emisiuni si transmisii cu buluceala. Si nu pentru ca s-ar fi inmultit peste noapte amatorii de jazz, precum locuitorii Indoneziei, ci pentru ca oficialitatile romano-europene dau bani mai multi, „aloca fonduri“, si jazzului si culturii, ca deh, este de „bon ton“, si jazzul si cultura. Trecind peste observatiile noastre laterale si acre, sa consemnam partea buna a lucrurilor: teoria formelor fara fond atit de draga lui Maiorescu este bine dramuita azi de Adrian Iorgulescu, spre a patriei cinstire. JAZZ.

La Sibiu, mare festival mare, dar si la Bucuresti, Ploiesti, Cluj, Galati si Iasi, Garina, in virf de munte, cu sanse de a deveni un fel de Woodstock/Montreux al jazzului mioritic, nu s-ar putea spune ca nu avem evenimente. S-au imputinat binisor interpretii, de compozitori ce sa mai spunem, jazzul autohton abia isi trage sufletul, chiar daca se mai iteste cite un virtuoz interpret sau prinde Anca Parghel o seara buna. Sa o spunem pe cea dreapta: daca nu ar fi aparut un extraordinar volum de povestiri al unui si mai extraordinar scriitor sudamerican-parizian, dar si mare amator, meloman, comentator si profitor de jazz, nu am fi abordat aceste variatiuni pe tema in si bemol minor. Adica mai tandru, duios, trist-melancolic, cu puseuri nostalgice si izbucniri neasteptate pe alocuri: despre Julio Cortazar este vorba. Acest bun meserias al scrisului s-a dovedit un excelent valorificator al virtutilor si libertatilor de toate felurile oferite de jazz. Prozele lui, dar mai ales capodopera lui, romanul Rayuela (Sotron – un joc pe care l-am mai apucat si noi, cind saritul intr-un picior era o bucurie si mersul in patru labe o inocenta ocupatie) sint construite, de multe ori, contrapunctic sau sint organizate in forma de sonata (A-B-A), respectind regulile stricte ale teoriei muzicale.

Dar nu despre arta narativa a lui Cortazar vrem sa insistam acum si aici, ci despre omagiul pe care-l aduce unuia dintre cei mai mari si mai nefericiti muzicieni pe care i-a avut omenirea: Charlie Parker. Saxofonist de geniu, improvizator, compozitor si inovator al stilului „Be-bop“, nascut in 1920 la Kansas City, oras, dar si faimos blues pe care-l interpreteaza exemplar si Harry Tavitian, si care moare, se intimpla, la New York, in 1955. Charlie Parker. O viata de cautari si zbucium, dar si de intense trairi launtrice, de vise, visuri si iluzii-deziluzii ce nu pot fi puse doar pe seama excesului de alcool si de droguri. Ca si in cazul inegalabilei Billie Holiday sau al nefericitei Janis Joplin. Ca si, ca si, explicatii pentru „burtaverzimea“ care admira versurile lui Bacovia si sa nu continuam cu ce mai fac toti cei care se bronzeaza tolaniti in jurul muzicii. Sau al culturii. Cortazar scrie o povestire despre Charlie Parker, unde in doar citeva zeci de pagini, improvizate pe canavaua reala a vietii lui „The Bird“, cum era el supranumit, Parker, reuseste sa contureze, sa fixeze geniul acestui miracol al muzicii. Poate fi o viata nefericita, fericita? Da, da, da, atunci cind Parker incepe sa cinte si e in stare sa cinte, totul se transforma in jur, relevind incredibila forta de expresie a umanului.

Vorbe. Si ceva dincolo de ele. Julio Cortazar, care a trait si el o viata intreaga la Paris si in marginea cautarilor novatoare ale artei literare, concentreaza in portretul dedicat lui Parker toata sensibilitatea si fragilitatea jazzului. Jucindu-se cu focul inaltimilor nepermise ale unor laborioase cautari, Charlie Parker plateste cu viata sa curmata la doar 35 de ani acest curaj de a fi si ramine el insusi. Saxofonul si muzica lui. Familie, sotie, iubite, copii, prieteni, fani devotati, totul se poate spulbera intr-un solo de trei minute. Volumul unde se gaseste acest fabulos text-omagiu-povestire – Urmaritorul – adus lui Charlie Parker se numeste Armele secrete (Editura Humanitas, 2007) si vine imediat – intimplare sau nu – in continuarea Funigeilor, dupa care Antonioni a tras multcunoscutul si apreciatul Blow Up.
E vara, e cald, saxofonul lui Parker si umbra siluetei lui Julio Cortazar zburatacesc prin noptile cu stele verzi si albastre ale Bucurestilor.