Cotitura 1989: Latinii din Est

Articol publicat în Frankfurter Allgemeine Zeitung

Autor: Norman MANEA | Categoria: Internaţional | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Dărîmarea, acum douăzeci de ani, a Zidului de la Berlin şi a celorlalte ziduri care separau „socialismul real“ al Europei de Est de democraţiile capitaliste ale Europei occidentale a marcat eliberarea unei mari părţi a Europei de calvarul postbelic al unui sistem demagogic şi tiranic.

A fost explozia inevitabilă a unui lung proces de degenerare cotidiană prin opresiune, corupţie, minciună. Proiectul „fericirii obligatorii“ promova Utopia drept mască a terorii şi umanismul ca pe o capcană şi carapace retorică a universului concentraţionar ornat cu sloganuri revoluţionare.

Înainte de mult aşteptata răvăşire regeneratoare din 1989, visam, cu toţii, lumea de dincolo de Cortina de Fier a zidurilor separatoare. Ştiam că „binele“ din spatele lor nu-i paradisiac, ci terestru, adică imperfect, instabil, incoerent, dar preferam să nu ne gîndim la contradicţiile şi conflictele pe care le conţine libertatea, ci la miracolul, îndelung aşteptat, al eliberării de paranoia tiraniei.

Thomas Mann avertizase, cîndva, că „libertatea e un lucru mai complicat şi mai delicat decît Puterea“.

Pare mai uşor să guvernezi o masă de oportuniţti înfricoşaţi care votează 99,9% pentru Conducătorul Suprem şi Partidul Unic (singura opţiune, de altfel, pe buletinul de vot) decît un electorat liber, diversificat şi divergent, în care învingătorii obţin în jur de 4% mai mult decît adversarii lor.

Bizareria socialismului „multilateral dezvoltat“

Astăzi, acele „complicate şi delicate“ caracteristici ale libertăţii sînt parte a cotidianului globalizat. Tot ce am trăit atunci a rămas într-un trecut care se tot depărtează. Estul se confruntă, în prezent, zilnic, cu rutina binefacerilor şi riscurilor libertăţii.

Prăbuşirea Zidului de la Berlin şi a celorlalte ziduri şi cortine care separau Europa occi-dentală de statele închise şi despotice ale Estului tind să fie ocultate, azi, de nu puţinele precarităţi şi primejdii ale prezentului – în care domiciliază acum şi Estul, aflat încă într-o complicată şi nu o dată convulsivă tranziţie a adaptării la nou.

Noua generaţie pare nici să nu aibă memoria perioadei comuniste sau o are cu totul parţial, sau nu mai este deloc interesată de ea. Prezentul are o firească întîietate faţă de trecut şi are puterea de a-l rescrie convenabil, cum bat vînturile clipei, ne demonstrează, din nou şi din nou, realitatea imediată.

România a fost, paradoxal, singura ţară din Est care, în 1989, a trecut spre libertate prin violenţă, prin pierderi de vieţi omeneşti. Răscoala populară, manipulată, se pare, din umbră de partea reformistă a Poliţiei Secrete, contrazicea îndelung verificata zicală populară că „mămăliga nu explodează“.

În România nu avuseseră loc mari mişcări de revoltă populară ca în Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia deşi, dacă luăm în consideraţie trecutul firav al stîngii româneşti, socialismul era în această ţară mai străin decît în celelalte. Cînd conducătorii comunişti români au izbutit, printr-o abilă manevră de moment, să scape, în anii ’50, de trupele sovietice din ţară, Molotov îi avertizase că nu vor rezista mai mult de cîteva zile fără sprijinul armat al marelui vecin de la Răsărit. Au rezistat, însă, prin întărirea opresiunii interne şi prelungirea stalinismului fără Stalin, prin întărirea ocupaţiei totalitare autohtone, fără ocupanţi sovietici.

Nu este singura bizarerie a socialismului „multilateral dezvoltat“– cum îşi definea sistemul propaganda românească de partid.

Multilateral contradictorie a fost şi a rămas, în mare măsură, realitatea românească. Pînă şi puţinii disidenţi romani nu au putut găsi o platformă comună, înainte şi după 1989, pentru un program social şi politic colectiv şi coerent.

Nu este lipsită de interes, cred, în acest sens, reacţia românească la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură prozatoarei Herta Müller, în preajma aniversării a 20 ani de la prăbuşirea Zidului şi a comunismului în Europa de Est, validată deja, în prealabil, literar şi moral, de alte prestigioase premii germane şi internaţionale.

Născută în România, dar scriind de la început în germană şi locuind de peste 20 ani la Berlin, într-o identitate între imigraţie şi repatriere, scriitoarea reprezintă un caz special şi prin faptul că tema cărţilor sale se focalizează, preponderent, asupra României ceauşiste şi a poliţiei secrete din timpul şi de după dictatura „socialismului multilateral dezvoltat“.

Faptul că juriul din acest an a optat pentru o femeie, născută în Romånia, scriind în germană despre teribila dictatură ceauşistă şi ubicua ei poliţie secretă îşi are semnificaţia sa.

Pentru România, disidenţa Hertei Müller şi a prietenilor ei, scriitori germano-români, a reprezentat o noutate absolută, venind dinspre „minorităţi“ şi, mai ales, dinspre intelectuali de stînga, cu o viziune deloc simpatizată în tradiţia politică a ţării.

Decupînd doar cîteva dintre multele opinii apărute în presa română în octombrie 2009 putem avea, totuşi, o imagine relativ completă asupra percepţiei şi atmosferei generale.

Filozoful Andrei Pleşu şi-a exprimat, prompt, bucuria faţă de premiu, afirmînd că scriitoarea era deja, demult, laureata sa Nobel.

Criticul literar bucureştean Ion Bogdan Lefter, din aceeaşi generaţie cu Herta Müller, crede că acest eveniment obligă România să accepte, în sfîrşit, „adevăruri care au mai fost susţinute în ultimele două decenii, stîrnind, nu o dată, mari polemici, în special în mediile intelectuale, sau chiar tensiuni interetnice în rîndul populaţiei.“ Multe dintre aceste polemici evidenţiau, o ştiu prea bine, un etnocentrism militant şi pulsaţii naţionaliste nu întotdeauna bine mascate. I.B. Lefter reaminteşte că „şi un «ne-român» poate fi reprezentantul românilor şi al culturii noastre comune, multietnice, multilingvistice“ şi că proza Hertei Müller ilustrează şi discriminarea minorităţilor în România. Lefter pare convins că asemenea adevăruri vor fi acceptate mai uşor acum, „într-o dezbatere legată de o scriitoare etnic-germană“ decît dacă laureatul ar fi fost ungur român sau un evreu român şi aminteşte chiar că eu mi-am exprimat de mai multe ori speranţa să nu pun vreodată Romania „în faţa unei asemenea situaţii“.

Unele reacţii ale cititorilor par să dezmintă deja, din păcate, optimismul criticului.

Într-un interviu dat în aceeaşi săptămînă, William Totok, vechi prieten şi tovarăş de idei al laureatei, el însuşi scriitor german-român, care a fost închis, ca disident, de autorităţile comuniste şi care trăieşte la Berlin, considera premiul Hertei Müller „un monument ridicat tuturor acelora care au suferit în dictaturi, indiferent de ce culoare au fost ele“, dar subliniază că provenienţa Hertei Müller din România este „un accident biografic“, o chestiune „strict geografică“, fără relevanţă pentru cultura şi literatura română.

Mai drastic în această privinţă pare cel mai important disident român, scriitorul Paul Goma, trăind la Paris: „Nobelul Hertei Müller nu înseamnă nimic pentru România“.

De limba şi cultura germană, scriitoarea nu ar fi în exil, ci „recuperată de Germania“, interesată dintotdeauna doar de suferinţele propriei comunităţi, nu şi ale românilor. Goma reproşează scriitoarei şi amicilor ei, („marxişti de mucava“) din Grupul de Acţiune Banat indiferenţa fată de Declaraţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România iniţiată de el, mulţumiţi să fie răscumpăraţi de Germania Federală şi să poată în „libertatea capitalistă“ să-şi continue vitejia de „neomarxişti bănăţeni“. Disidentul român reaminteşte că în cărţile sale, publicate şi în germană, un „ne-german“ ca el avusese „curajul (sau imprudenţa“) de a vorbi şi despre soarta nemţilor din România ocupată de ruşi“.

Aceste opinii oferă, probabil, nu doar o imagine a actualităţii româneşti, ci şi a trecutului mai depărtat sau mai apropiat, cu nădejdile şi traumele sale, cu tensiunile şi confruntările care l-au marcat.

Un popor hedonist, cu o mare capacitate de adaptabilitate şi un sens melancolic al fatalităţii, românii au depăşit calamităţile Istoriei mai curînd prin răbdare şi pragmatism decît prin înfruntare belicoasă. „Producem poeţi, nu sfinţi“ – cum spun unii români – ar fi o seducătoare metaforă anti- şi a-ideologică, dacă nu s-ar traduce, de multe ori, şi printr-o convieţuire cu eschiva şi complicitatea.

Începutul celui de-al Doilea Război Mondial i-a găsit pe români aliaţi ai Germaniei naziste, la sfîrşitul războiului se aflau printre partenerii aliaţilor. Diplomaţia românească a fost întotdeauna mai abilă şi mai eficientă decît alte componente ale politicii româneşti, poezia – populară şi cultă – a fost un mai bun reprezentant al ţării decît multe instituţii naţionale.

În 1944, la intrarea Armatei Roşii, cînd România a devenit din adversara politică şi militară a Uniunii Sovietice o aliată activă în ultima fază a războiului antihitlerist, Partidul Comunist avea în jur de 1.000 membrii. În 1989, era deja, proporţional, cel mai mare partid comunist din Europa de Est, dar între cei aproape 4 milioane de membri erau greu de găsit 1000 de comunişti autentici.

În ultima perioadă a istoriei sale dinainte de 1989, Partidul Comunist Român promova o stranie combinaţie bizantină între un socialism rudimentar, stratificat în caste, şi un naţionalism reciclat, etatizat şi balcanic. După uciderea dictatorului şi a soţiei sale, mare parte din milioanele de oportunişti cu carnet roşu de partid s-au declarat victime ale sistemului şi înfocaţi anti-comunişti.

În psihicul naţiunii persistă dintotdeauna o contradicţie esenţială paradoxului românesc: latinitatea limbii şi religia creştin-ortodoxă. Rădăcinile latine ale limbii şi influenţa culturii occidentale, mai ales franceze, se află într-un raport de contrapondere şi complementaritate cu ortodoxismul şi bizantinismul. Cu un ochi, Naţiunea priveşte spre Apus, cu altul e fixată pe icoanele Estului. Legaţi de ritualurile bisericii ruse sau greceşti, românii nu au, totuşi, mare simpatie faţă de ruşi sau greci, reprezentaţi de obicei negativ în imaginaţia populară. Domnitorii „fanarioţi“, greci din fanarul Constantinopolului, sînt receptaţi şi azi cu mai puţină simpatie decît cei importaţi mai tîrziu dintre principii Hohenzollern ai Germaniei.

Popularizată drept un eveniment istoric major, de recuperare a demnităţii naţionale, revolta din 1989 (considerată oficial drept Revoluţie) a fost, totuşi, ulterior, suspectată stăruitor de o parte a presei române a fi fost, de fapt, operaţia serviciilor străine de spionaj, americane şi sovietice, chiar şi israeliene (?). Improvizatul proces şi execuţia grăbită a Dictatorului şi a soţiei sale păreau, de fapt, chiar şi atunci cînd fuseseră primite cu enormă satisfacţie populară, o înscenare slujind Nomenclatura, interesată să acopere culpa complicităţilor de decenii cu sistemul; exageratul număr de victime s-a dovedit o manevră publicitară şi de diversiune, iar intervenţia zgomotos anunţată a unor „terorişti“ străini a rămas un mister. Numeroase întrebări privind transferul de putere, de la osificata „conducere de partid şi de stat“ la o noua generaţie de activişti, cu apetit reformator şi speranţe de occidentalizare, rămîn, pînă azi, parţial neelucidate, subiect de prelungite supoziţii şi rumori.

Exasperarea populaţiei, sufocate de teroare şi mizerie, în preajma declicului exploziv, jertfele reale ale sîngeroaselor zile din decembrie 1989, devoţiunea celor care şi-au dedicat apoi energia şi speranţele unei restructurări fundamentale a societăţii s-au văzut sfidate, adesea, de rapidele manipulări de culise şi de persistentele subminări ale încrederii în vedetele politice care se rotesc la guvernare.

România lui Ceauşescu era una dintre cele mai rigide autocraţii socialiste. Contactul cu străinii trebuia raportat la poliţie, maşinile de scris erau înregistrate şi verificate anual, doctoratul în orice domeniu cerea drept condiţie preliminară carnetul de partid, paşaportul de călătorie în străinătate era un privilegiu rareori acordat, de preferinţă celor agreaţi de Putere, informatorii poliţiei secrete mişunau peste tot, recrutaţi din toate sta-turile populaţiei, inclusiv din rîndul clerului, minoritatea germană şi cea evreiască erau „vîndute“ pentru dolari Germaniei Federale şi Israelului, penuria alimentară devenise cronică, locuinţele erau neîncălzite, televiziunea funcţiona doar cîteva ore pe zi, cu un program dominat de cuvîntările iubitului Conducător, în librării nu puteau fi găsite nici măcar scrierile clasicilor marxism-leninismului, înlocuite de opera completă a lui Nicolae Ceauşescu, Geniul Carpaţilor.

În legătură cu acest ultim amănunt pitoresc, îmi aduc aminte un experiment excentric pe care l-am încercat la începutul anilor 1980, într-o librărie bucureşteană, cînd am cerut, sfios, vînzătoarei Manifestul Patidului Comunist. Tînăra doamnă cu ochelari amuţise, în faţa nebunului care a lansat provocarea. Am crezut că n-a înţeles bine, poate i se părea că am cerut Mein Kampf sau Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Nu, voia doar să se asigure că înţelesese corect. „Manifestul, aţi spus?“ Fără să aştepte răspuns, a continuat imediat, plictisită: „Nu, noi nu avem aşa ceva“.

N-am înţeles dacă titlul îi era sau nu familiar, dar am înţeles că volumele elegant legate, conţinînd cuvîntările epopeice ale Dictatorului, erau răspunsul kafkian la o întrebare kafkiană, în tot mai kafkiana noastră „ţară tristă, plină de umor“, cum spune poetul.

Contactul brusc cu exteriorul şi uriaşa detentă a libertăţii au provocat un extraodinar şoc regenerator.

Tranziţia de la o societate închisă şi sever supravegheată la alegeri libere şi sistem multipartinic, de la cenzura absolută la libertatea presei, de la proprietatea de stat asupra tuturor bunurilor şi cetăţenilor la proprietatea privată şi iniţiativa particulară nu era simplă. Euforia eliberării nu a însemnat dislocarea instantanee a instituţiilor sistemului, ci înlocuirea treptată a personalului de conducere „partinic“ cu oameni mai puţin compromişi politic ori ţinuţi în umbră sau chiar persecutaţi de sistem. O „primenire“ a administraţiei, într-o atmosferă de retrospective politizate şi recriminări violente. Speranţele dilatate de entuziasmul neaşteptatei şi mult amînatei expieri a despotismului socialist aveau de înfruntat complicităţi adînc înrădăcinate în experienţa convieţuirii mai mult sau mai puţin tacite, vreme de decenii, cu manipulatorii minciunii şi terorii, într-un stat poliţist şi corupt. Caracteristicile unei tradiţii naţionale de ambiguitate şi compromisuri dintr-o lungă istorie precomunistă se aliaseră cu o nouă, mai grotescă şi mai traumatică, experienţă de supravieţuire.

După 1989: complicaţiile libertăţii

Deceniile postbelice sub Partidul Unic au adîncit carenţele dintotdeauna ale vieţii politice româneşti. Cenzura ubicuă şi supravegherea rutinieră împiedicau practic – în ciuda unor pasagere „fante“ de respiraţie –, dezvăluirea abuzurilor şi critica discursului public. Patologia socială, rezultată dintr-o asemenea persistentă distorsiune a existenţei individuale şi colective, a lăsat urme durabile în psihicul colectiv, adîncind oportunismul şi demagogia, duplicitatea şi corupţia admnistraţiei publice, arivismul şi şmecheria, obedienţa şi impostura. S-a permanentizat, se pare, primatul „relaţiei“ sociale asupra criteriului moral şi a principiului de drept; diferenţele ideologice pălesc în faţa conexiunii afective sau de interese, conjunctura domină tranzacţiile, regrupările sînt oricînd posibile, alianţele sînt schimbătoare, traficul de influenţă dinamic.

Nici imediat după răsturnarea dictaturii, nici ulterior, nu s-a putut contura în România un clar consens asupra planului şi strategiei de dezvoltare în deceniile următoare. Primele alegeri libere au un program reformist de „stînga“ şi enorme ilegalităţi afaceriste ale politicienilor; a urmat un program democratic „tradiţional“, încercînd restaurarea vieţii parlamentare a anilor antebelici cu noi actori politici; apoi, un program de modernizare confuz, aflat acum sub ghidajul si controlul comunităţii europene.

Şi totuşi... complicaţiile, nu puţine şi deloc delicate, ale libertăţii erau incomparabile, în raport cu presiunile şi patologiile mereu crescute ale tiraniei.

În prima etapă a tranziţiei, discursul public era vehement, lupta pentru dominaţia politică, pentru noi privilegii şi, pînă la urmă, pentru preeminenţa socială se înteţise. Profesioniştii puterii, fie ei a doua generaţie de activişti sau vechea şi noua generaţie de securişti, vindecaţi de fidelităţi ideologice şi cu extinse relaţii de interese, au izbutit relativ repede să-şi adjudece beneficiile financiare ale unei noi clase de parveniţi.

Banul se dovedea atoputernic într-o lume care se şi definea drept „capitalistă“, umilind amintirea privilegiilor acordate cîndva de atotputernicul Partid, care, capricios, vicios şi mereu obsedat de strategia supravieţuirii, le putea retrage cînd nu te aşteptai.

Conflictul retoric între o stîngă oportunistă, proaspăt născută din Nomenclatură şi o dreaptă vetustă, reanimată prin oxigenări geriatrice, a devenit explicit imediat după 1989.

Urmaşii Partidului Comunist, cosmetizaţi drept social-democraţi fără a şti pînă unde pot folosi metamorfoza, au încurajat puseurile totalitare, cum a fost faimoasa „mineriadă“ – un asalt brutal al grupurilor de mineri aduşi anume la Bucureşti într-o insurecţie sui generis asupra intelectualilor şi politicienilor democraţi, pentru a intimida opoziţia politică. În discursul dreptei au reapărut, pe de altă parte, clişeele naţionaliste şi mistice, şi chiar o parte din elita intelectuală democrată părea atrasă mai curînd de precursorii din intelectualitatea naţionalistă a anilor ’38-’40, afiliată dreptei şi chiar extremei drepte, nu de ideologia partidelor democratice şi conservatoare de dreapta ale Europei de azi.

Dincolo, dar uneori şi în miezul acestor ciocniri persistau tribuni publici de ieri deveniţi tribunii publici de azi. Exemplul cel mai scandalos pare a fi longevitatea politică a tovarăşului Corneliu Vadim Tudor, fost poet de curte al cuplului Ceauşescu, xenofob şi antisemit consacrat, de factură mahalagească şi argou grobian, liderul zgomotos al unui nou partid, intitulat, fireşte, România Mare, ales în Parlamentul României, apoi candidat la preşedinţie şi recent devenit membru al Parlamentului European.

În dezbaterea publică postcomunistă a apărut şi o nouă temă conflictuală: Holocaust versus Gulag, tradus adesea în Nazism versus Comunism. O confruntare acerbă, manipulată politic şi condimentată cu clişee provocatoare. Împotriva „monopolului evreiesc“ asupra... suferinţei. Stupefiantele aserţiuni, de o crasă insensibilitate şi ipocrizie, veneau, de data asta, şi din partea unor intelectuali democraţi, convinşi că „lobby“-ul internaţional încearcă să-şi extindă supremaţia financiară, politică şi culturală şi asupra „suferinţei“ în ţinutul dintre Dunăre şi Carpaţi. Vechea obsesie evreiască şi maghiară a României a fost suplimentată, în ultimii ani, doar de prezenţa masivă a romilor şi de antipatia pe care o suscită.

Abia intrarea ţării în comunitatea europeană a moderat, treptat, măcar parţial, limbajul exorcizării neînfrînate.

Carnavalul politic al tranziţiei este, totuşi, o formă, fie şi vulgarizată şi ignorantă, a libertăţii, nu a înscenărilor de rutină ale Partidului Unic. Cei dezgustaţi de noile măşti şi matrapazlîcuri îşi puteau exprima dezgustul şi au şi făcut-o, chiar dacă efectul era minor şi vocea lor, acoperită de trîmbiţele turpitudinii. Reacţiile de bun-simţ şi bună judecată, fie şi prea puţine, la asemenea regenerări ale răului de lungă tradiţie, nu se puteau compara cu tăcerea totală impusă de oficialitatea opresivă, de mai ieri.

Sute de mii de muncitori români lucrează azi în străinătate, mii de studenţi frecventează universităţi occidentale, investitorii străini şi stelele ecranului nu ocolesc România, noua generaţie rămasă în ţară este conectată la viaţa planetei. Rezultatul acestui contact stăruitor şi multiplu nu poate fi doar creşterea cinismului, a dorinţei de înavuţire, crimă, pornografia şi degradarea intensificată a valorilor morale...

Nu, cu siguranţă, nu. De cînd proprietatea de stat asupra răului a fost înlocuită de proprietatea particulară asupra binelui şi asupra răului, trebuie să sperăm că individul şi colectivitatea vor regăsi un nou echilibru în turbulenta noastră modernitate şi vor restabili, şi în România, un sistem justiţiar independent şi raţional, vor elimina prezenţa, fie şi mascată, dar persistentă, a Poliţiei Secrete vechi şi noi, civilitatea presei şi salubrizarea mentalităţii populare.

Dreapta şi Stînga, opţiuni conjuncturale

Tabloul prezentului este, să recunoaştem, deloc idilic.

Corupţia şi nepotismul s-au extins, scandalurile politice, economice, morale au continuat să se înmulţească, demagogia în arena publică a devenit endemică, scepticismul şi deruta electoratului, tot mai vizibile.

Ar fi greu de delimitat, azi, altfel decît retoric, stînga de dreapta peisajului politic. La dreapta şi la stînga opţiunile par strict conjuncturale, limbajul, găunos şi oportunist.

Inevitabil, însăşi reevaluarea critică, atît de necesară, a trecutului apropiat sau mai depărtat a stat tot mai mult sub ghidajul intereselor de grup. Demascarea unora dintre prea numeroşii foşti informatori ai Poliţiei Secrete comuniste nu servea decît rareori la onesta scrutare a mecanismelor de intimidare, corupţie şi crimă ale totalitarismului, ci la senzaţionale lovituri de presă, exploatate politic.

În ciuda dezvăluirilor şocante privind personalităţi de marcă ale vieţii sociale şi chiar despre unii disidenţi, marii vinovaţi, securiştii şi superiorii lor din Partid, care au impus obedienţa şi delaţiunea, nu au păţit mare lucru, ocrotiţi de vilele şi pensiile lor respectabile, cînd nu şi de conecţiile subterane ale zilei.

Pentru cine a trăit în România aşa-zis socialistă nu poate exista îndoială asupra importanţei evenimentelor din 1989.

Oricît de confuze şi dezamăgitoare ar părea haotica şi hrăpăreaţa tranziţie spre o societate civilă şi prosperă, contrastul dintre ce a fost şi ce a urmat nu poate fi ignorat.

Alegeri libere (chiar dominate de un populism de ocazie, dubios şi duplicitar), presă liberă (chiar dacă vulgarizată şi venală), informaţia accesibilă şi contactele profesionale sporite (chiar dacă bruiate de o administraţie coruptă şi incompetentă), stimularea iniţiativei particulare şi a spiritului critic (chiar dacă blocate de o justiţie greoaie şi un întreţinut apetit tranzacţional) stau mărturie unor premise drastic diferite de situaţia dinainte.

Intrarea României în NATO, şi mai ales în Comunitatea Europeană, a stimulat, treptat, o mai mare grijă pentru normele juridice ale unui stat de drept. S-ar putea menţiona, printre altele, Raportul Comisiei Wiesel privind Holocaustul şi Raportul Comisiei Prezidenţiale asupra crimelor comunismului în România.

Corupţia, duplicitatea, demagogia sînt, însă, departe de a fi curmate. Politicianismul îşi continuă spectacolul burlesc. Atmosfera generală permanentizează confuzia şi clişeele, aranjamentele de culise, duplicitatea şi funcţionarea socială codificată şi obscură.

Speranţele înnoirii nu pot fi, însă, abandonate...

România şi-a dovedit în nu puţine împrejurări grele vitalitatea şi creativitatea. Ţara confruntă acum nu doar memoria şi consecinţele unui trecut apăsător, marcat de dictaturi de dreapta şi de stînga, ci şi contemporaneitatea noastră conflictuală. După eşecul socialist, racordarea la ca-pitalismul globalizat şi în criză se produce într-o perioadă de acute incertitudini şi primejdii planetare.

Rămîne speranţa, totuşi. Nu în miracole cosmice, ci în miracolul terestru al omului, individ şi colectivitate, de a regăsi încrederea şi inteligenţa şi a le convoca în slujba unui destin mai bun.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

articol N.Maneapvp - Vineri, 18 Decembrie 2009, 14:17

O sinteza perfecta a celor 20 de ani facuta, iata, de o minte lucida, pertinenta si exigenta in egala masura si care, din pacate, va ramane doar un semn aproape singular, un semnal ignorat daca nu blamat al unei istorii nationale recente in mare parte compromisa si mincinos drapata