OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Traian Băsescu a fost şi este, încă, un politician popular. Şi aici nu e vorba doar despre priza la public, cuantificabilă prin sondaje, ci despre atitudinea sa în relaţia cu oamenii şi despre reacţia acestora la întîlnirea nemijlocită cu el. Popularitatea i-a devenit însă povară. Preşedintele pare uşor obosit, atins de lehamite şi neputinţă. Paradoxal, cel mai dinamic şi mai simpatizat om politic din România a început, de ceva vreme, să redacteze povestea propriei absenţe. Şi a unui eşec ilustru. Traian Băsescu, pe 19 mai 2007, după invalidarea, la referendum, a deciziei prin care Parlamentul îl suspendase, o lună mai devreme, din funcţie: „Semnificaţia votului este aceea că românii, indiferent de partid, vor vot uninominal, vor revizuirea Constituţiei, vor legea lustraţiei, vor o educaţie care să dea şanse tinerei generaţii. Ceea ce nu-mi va putea cere nici un partid este să negociez aspiraţiile dumneavoastră. România oligarhilor este o Românie pe care nu o mai vrea nimeni, în afară de ei“. Şi tot atunci, şeful relegitimat al statului promitea întîlniri trimestriale cu poporul, în Piaţa Universităţii. Ce avem după doi ani? Votul uninominal a ieşit din malaxorul legislativ într-o formulă hibridă, generatoare de confuzie şi inechităţi. Constituţia, căreia suspendarea abuzivă sau conflictele acute din interiorul binomului executiv preşedinte-premier i-au scos la lumină gravele carenţe, a rămas nemodificată. Lustraţia este o glumă, pentru că, dacă ar deveni operabilă, jumătate din clasa politică ar fi expulzată meritat. Educaţia a rămas slab reformată, asemenea, de altfel, justiţiei şi sănătăţii. Funcţională este doar corupţia transpartinică.

 

Bine – vor spune partizanii săi –, dar preşedintele a încercat mereu să mişte lucrurile, să împrumute instituţiilor ceva din aplombul său; a propus proiecte de reformă în educaţie şi sănătate, a venit cu scenariul unei revizuiri constituţionale, a rămas adversarul oligarhilor. De ce ar fi, atunci, vinovat Traian Băsescu – sau numai el – de retardul politic şi instituţional al României? Drama României republicane, după prăbuşirea comunismului, a fost aceea că preşedinţii salvatori – Iliescu, Constantinescu şi acum Băsescu – au devenit din soluţii o parte a problemei. Degeaba şi-a trîmbiţat fiecare detaşarea şi neutralitatea. Au sfîrşit toţi prin a fi captivii unui mediu politic coroziv, care a alterat echilibrul instituţiei prezidenţiale şi le-a deturnat proiectele. Cu toată impetuozitatea care-l caracterizează, Traian Băsescu nu s-a putut sustrage acestui mecanism. Mai mult, i-a fost chiar teamă să i se opună, mai ales după 20 aprilie 2007, data fatidicei suspendări din funcţie. Demisia pe care o anunţase, dar la care a renunţat, a echivalat cu începutul unui lung şi greu prizonierat în fortăreaţa politicii. Parteneriatul nefuncţional PD-L-PSD, în care a fost cooptată o parte dintre demonizaţii „322“, care l-au debarcat temporar, este, de fapt, expresia deplinei şi pernicioasei adaptări a – cîndva – nonconformistului şi combativului Traian Băsescu la mlaştina politică românească. E umilitor să revii într-un partid după ce ai fost preşedinte – spune, pe bună dreptate, Băsescu. E însă dezamăgitor să te comporţi ca şef de partid atunci cînd ocupi fotoliul prezidenţial, încălcîndu-ţi, astfel, promisiunea de a te situa deasupra partizanatelor meschine – ar putea fi completat.

 

Această cochetărie în jurul candidaturii la propria succesiune este şi ea suspectă de politicianism, chiar dacă argumentele livrate unui public nedumerit par cele mai serioase. Preşedintele spune că nu se grăbeşte cu anunţul unei noi candidaturi, pentru a vedea cum evoluează România sub imperiul crizei. Obiectivul său declarat este evitarea derapajului economic şi social. Dacă dezastrul nu va fi ocolit, îşi va asuma întreaga responsabilitate şi va renunţa la un al doilea mandat. În acel moment se intră în scenariul – puţin credibil – cu Emil Boc, as-pirant, în locul său, la funcţia supremă. Pe scurt, dacă omul căruia i-a încredinţat şefia Guvernului duce ţara în derivă, răspunderea i-ar aparţine preşedintelui, care renunţă la candidatură şi îi transferă – culmea! – aceluiaşi premier o sarcină infinit mai grea, aceea de a candida la funcţia supremă. Cu alte cuvinte, cel care nu a fost bun la Guvern poate fi promovat preşedinte, aceasta pornind de la premisa că impopularul prim-ministru – degradat, demult, la rolul de fantoşă – ar emite pretenţii la întîia poziţie în stat. Logica se scufundă. Şi atunci? Pe de o parte, Traian Băsescu manipulează PD-L, partid care, îngrozit de perspectiva de a-şi pierde motorul politic şi unicul prezidenţiabil posibil, va deveni încă şi mai docil şi îşi va tempera tentaţia de a ieşi de sub autoritatea mentorului.

 

Pe de altă parte, Traian Băsescu îşi resuscită partizanii din societatea civilă, tot mai rarefiaţi, demoralizaţi şi incapabili să-şi imagineze alternativa. Iar opiniei publice îi oferă, abil, imaginea unui preşedinte responsabil, gata să plătească el pentru erorile celor pe care i-a investit cu putere executivă. Nu în ultimul rînd, această joacă de-a abandonul ar ascunde şi o încercare de a adormi vigilenţa adversarilor. Pe care, altminteri, nu uită să-i minimalizeze, declarînd, autosuficient, că singurul său inamic este criza şi amintindu-le, astfel, cine este jupînul. Dacă ezitările lui Traian Băsescu sînt, totuşi, reale, ele îi aduc prejudicii, pentru că îi voalează imaginea de luptător şi îi demolează credibilitatea. Şi – să ne amintim – Emil Constantinescu nu şi-a mai revenit niciodată după ce a aruncat prosopul. Dacă ele sînt mimate şi totul se reduce la o regie, atunci Traian Băsescu va reuşi, poate, să se reinstaleze la Cotroceni, dar îşi va prelungi, astfel, prizonieratul.