Parizianul „mai ’68“ a pus atunci
steag roşu pe Sorbona şi a votat boicotarea festivalului, trimiţînd
mai întîi o delegaţie revoluţionară de critici (dar în
limuzină cu şofer), apoi nouvelle vague-iştii ce s-au atîrnat
de draperii pentru a opri proiecţia cu Peppermint Frappé de
Carlos Saura (reluat anul acesta în „Quinzaine“). Legenda
uneia dintre fotografiile scoase acum din arhivă reda culoarea
locală a bramburelii ce a domnit atunci în palat: „pe jos,
Godard; pe umărul lui, piciorul lui Truffaut“.
Rezultatul agitaţiei, pozitiv:
Societatea regizorilor de film şi al său „contra-festival“,
secţiunea „Quinzaine des Réalisateurs“ – fără fast,
fără competiţie, cu mai mult curaj în selecţia de filme şi
lansînd noi „autori“. Aceştia, din 1968 încoace, nu
s-au numit doar Jarmusch, Scorsese sau Dardenne, ci şi „noul
cinema românesc“: primele filme ale lui Cristi Puiu şi
Cristian Mungiu, Caméra d’Or a lui Corneliu Porumboiu. Iar
istoria continuă anul acesta prin al treilea lungmetraj semnat Radu
Muntean. În care nu mai este noaptea în flashback a
revoluţiei, ci „noaptea lui Boogie“, una pierdută cu alcool
ieftin şi împărţind cu băieţii o prostituată, de dragul
lipsei de implicare într-o relaţie, dar totuşi cu orgoliul
întrebării: „cine a fost cel mai bun?“. De cealaltă
parte, o familie aproape perfectă, din care nu mai lipseşte decît
el, Boogie, refuzînd să-şi asume maturizarea. Din nou în
întuneric, camera lui Tudor Lucaciu pătrunde în
dormitorul şi baia cuplului jucat extrem de firesc de Anamaria
Marinca şi de Dragoş Bucur („experţi în
neautoconştientizare în faţa aparatului de filmat“, scrie
Variety), creînd sentimentul privitului pe gaura cheii la
vecini, căci Boogie este, după expresia americănească, the man
next door. Minimalismul românesc nu ne mai vorbeşte despre
alegeri de viaţă şi de moarte, ci despre irosirea timpului aflat
între cele două. Colegii de generaţie din Hîrtia va fi
albastră şi-au dus idealurile în Cimitirul Eroilor, Boogie şi
băieţii lui au rămas să „reuşească“: în Occident sau
în variantă românească. Viaţa le este la fel de
confuză ca şi revoluţia.
A fost sau n-a fost?
În ce priveşte Croazeta, putem
să ne întrebăm şi pentru ea, în stilul lui Porumboiu,
„a fost sau n-a fost revoluţie“ la Cannes?
A fost, dacă ţinem cont de alegerea
pentru rolul de preşedinte al juriului: Sean Penn, cunoscut pentru
rebeliunile politice (şi nu numai), ce s-a declarat „atent ca
regizorii să fie conştienţi de epoca în care trăiesc“. Şi
palmaresul nu l-a dezis: în chiar ziua anunţării lui, pe
caldarîmurile de la Cannes se întindeau cadrele didactice
manifestînd în protestul francez legat de ultimele
tentative de reformă ale sistemului de educaţie. Iar Palme d’Or-ul
se numeşte Entre les murs de Laurent Cantet, o docu-ficţiune în
care François Bégaudeau, autorul romanului
autobiografic cu acelaşi titlu, îşi joacă propriul rol,
acela al profesorului de franceză pentru o clasă „multiculturală“
de banlieu, în care ceea ce ar trebui să fie limba maternă
este mai mult o limbă străină. Tradus în engleză The Class,
filmul, ale cărui scene au fost turnate în foc continuu cu
trei camere HD, lăsînd loc de improvizaţie liceenilor-actori
neprofesionişti, este format exclusiv din dialogurile ce au loc
„între pereţii“ şcolii, ca de pildă cele născute în
jurul unor conjugări de verbe care nu se mai folosesc din Evul Mediu
decît de către burghezi. În ciuda tentativelor lui
François, sentimentul final este cel al eşecului: şi al
comunicării, şi al demersului educaţional. „Eu nu am învăţat
nimic“ este o mărturisire tristă în final.
Un Palme d’Or curajos, ce nu va face
furori în rîndul publicului, dar care pare să confirme
schimbările sesizate de ceva timp: covorul roşu nu mai este doar
pentru the happy few, ci un spaţiu în care pot ţîşni
noi regizori şi pot cîştiga filmele mici, cum le numesc
francezii, ţinînd cont de buget.
Dovada: Fraţii Dardenne nu vin
niciodată fără să plece cu un premiu – cel de scenariu pentru
acest Le silence de Lorna, în care o albaneză participă la un
trafic de mariaj pentru cetăţenie. De fiecare dată un film
puternic, deşi se poate vorbi despre o formulă Dardenne, evoluţia
personajelor fiind similară: mai întîi evenimentele îi
dezumanizează, apoi are loc declicul ce duce la reversibilitatea
procesului şi la regăsirea drumului interior. Şi mereu aceeaşi
simplitate cinematografică, botezată la noi mai ales „minimalism“.
Reversul medaliei, între vechii
obişnuiţi ai Cannes-ului. Wim Wenders cu Palermo Shooting, unul
dintre filmele cele mai elaborate vizual, cu început urban
high-tech, şedinţe foto fashion futuristice, coşmaruri ce par
proiecţii din muzee de artă contemporană, pentru a se rătăci
apoi prin Palermo şi sfîrşi stîrnind hohote de rîs
nedorite, atunci cînd moartea devine Dennis Hopper care
vorbeşte penibil-clişeistic. Totul, desigur, „în memoria
lui Igmar şi a lui Michelangelo“.
Nu este nevoie ca preşedintele
juriului să se numească Sean Penn pentru ca „felia de viaţă“
să cîştige: poate să fie Hou Hsiao-Hsien, şi atunci filmul
este Megatron de Marian Crişan. Pentru cinema-ul românesc,
„viaţa după Palme d’Or“ este tot un Palme d’Or, acela
pentru scurtmetraj. În care robotul Megatron este cadoul visat
de Maxim pentru ziua lui şi pe care nimic, nici un alt Biotron, nu-l
poate înlocui. Pentru el, mamă şi fiu străbat, pe bicicletă,
cu trenul şi cu autostopul, drumul pînă în oraş. Doar
că o dorinţă ascunde o alta, nemărturistă: ceea ce aşteaptă de
fapt copilul este întîlnirea cu tatăl, pentru care este
gata de orice.
Mitul revoluţionarului de export
Mărturisit, cea mai aşteptată
întîlnire cu un film din cadrul festivalului a fost cea a
celor patru ore şi jumătate de proiecţie prin care imaginea
revoluţiei s-a mutat de pe tricouri pe ecran. Chiar dacă pentru
Che-ul lui Soderbergh ziariştii n-au fost gata de orice, au îndurat
totuşi o oră şi jumătate în îmbulzeală, la coadă,
şi au fost răsplătiţi, ca încurajare, la pauză, cu punguţa
Che, adăpostind un sandwich şi apă, fapt ce nu a scăpat
nemenţionat în presă, chiar şi în cronici (aşa că mă
înscriu în trend). Soderbergh nu revoluţionează cu
nimic imaginea argentinianului de profesie revoluţionar de export,
ci îşi aduce contribuţia substanţială la mit prin
megaproducţia în două părţi cît se poate de diferite.
Prima este echivalentul unui drapel roşu cu Guevara fluturînd
triumfător timp de două ore peste pînza ecranului. Alternanţa
de timp este dublată de cea vizuală: o cameră mobilă, filmînd
în alb-negru vizita în Statele Unite (’64), verdele
kaki al uniformelor prin verdele crud al pădurii pentru luptele
înaintării rezistenţei cubaneze. Peste ambele, citate din
gîndirea politică şi reflecţiile de viaţă ale lui Che
Guevara: în această primă parte nu se vorbeşte, se ţin
mereu discursuri, chiar şi atunci – sau mai ales atunci – cînd
se fumează o ţigară. Il Che lecturează în sălbăticie, Il
Che îngrijeşte sătenii bolnavi sau îşi pune oamenii să
returneze decapotabilele confiscate (devenite astăzi puţinele rable
ce mai străbat Havana lui Castro), pentru a rămîne fideli
idealurilor revoluţionare: imaginea personajului interpretat de
Benicio Del Toro, deşi meritoriu deţinătorul Premiului de
interpretare masculină, nu este cu mult mai „vie“ decît
aceea înlemnită în moda „Che-chic“.
Trebuie aşteptată partea a doua
pentru a găsi mitul umanizat în astmaticul hăituit prin
munţii bolivieni, pierzînd prima dată controlul pînă
la a tăia gîtul calului ce nu vrea să înainteze. În
film, precum în viaţă, revoluţiile victorioase se dovedesc
găunoase, iar cele pierdute capătă o măreţie tragică. În
Cuba, dictatura Castro se anunţă continuînd şi post mortem,
Guevara rămîne cu mitul idealizării vae victis-ului.
Soderbergh mărturisea că i-a eludat voit partea controversată a
biografiei. Despre morţii învinşi numai de bine!
Şi totuşi, n-a fost revoluţie pe
Croazetă dacă ţinem cont de cum s-au înghesuit nu doar
fanii, ci şi acreditaţii festivalului la Indiana Jones (intrat
simultan pe ecrane) şi cum au dat bir cu fugiţii de la centenarul
lui Manoel de Oliveira, ce a urcat treptele însoţit de Michel
Piccoli şi Cristian Mungiu (despre care, la vederea badge-ului cu
„Roumanie“, am tot fost întrebată ce mai face). În
momentul omagiului, prezenţă extrem de aplaudată n-a fost
Oliveira, ci Clint Eastwood, deţinătorul Premiului special al celei
de-a 61-a ediţii pentru Changeling, un thriller melodramatic atît
cît se poate.
Dacă în ’68 a fost revoluţie
la palatul festivalului, astăzi semnele ei au rămas într-o
parte a selecţiei şi în genul de cinema care este susţinut
aici. Altfel, star-sistemul îşi continuă glorios dominaţia
la Cannes, precum oriunde altundeva. Dar poate aşa şi trebuie: cele
două elemente să se folosească reciproc unul de celălalt, avînd
nevoie să fie împreună pentru a exista. Aşa că, pe
Croazetă, viva la revolución y la contrarevolucifin!
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters