OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

It’s a Wonderful Life (O viata minunata, in regia lui Frank Capra, din 1947) poate fi considerat filmul prin excelenta de Craciun. Desigur ca, atunci cind ne hazardam sa afirmam asa ceva, primul film care ne vine in gind e Colinda de Craciun, in regia lui David Hughes Jones, cu Patrick Stewart, dupa povestea lui Dickens. It’s a Wonderful Life vorbeste tot despre Spiritului Craciunului, dar fara sa ramina la interpretarea stricto sensu, mai la indemina, a acestuia din istoria lui Ebenezer Scrooge.

George Bailey, personajul interpretat de James Stewart, este eroul animat de Spiritul Craciunului in toate actiunile sale: intreaga sa viata este un exemplu de punere in practica a acestuia, instinctiv si, de multe ori, involuntar, chiar in pofida propriilor intentii. Caci George Bailey nu este doar un om bun la suflet, ci si generos, implicat in mod real in problemele celorlalti. George e in fiecare zi asa cum lui Scrooge, si noua in general, ni se cere sa fim macar in zilele de Craciun. El reprezinta modelul uman ideal, necircumscris unor limite temporale sau sociale. Actiunile lui George Bailey nu sint cele pe care le-am cataloga drept juste pentru un erou al zilelor noastre, care pune ascensiunea sociala si bunastarea materiala, precum si propria-i persoana, pe primul loc.

El poate fi considerat mai curind un erou romantic, daca e sa-l judecam dintr-o perspectiva exterioara, a gesturilor impulsive pe care le face sub imboldul pasiunii. Dincolo de aceasta, gasim in George Bailey un substrat crestin: modul lui de a interactiona cu ceilalti este, in esenta, unul al umilintei, dezinteresului si generozitatii. Viata sa este o perfecta ilustrare a spiritului crestin aplicat sau comunitar: George renunta, treptat, la toate planurile lui personale marete pentru a servi celor dragi, comunitatii, si, in ultima instanta, pentru a face ce trebuie, la un nivel mai presus de micile idealuri cotidiene: la 12 ani il salveaza pe fratele sau de la inec, raminind cu probleme de auz; il impiedica pe farmacistul pentru care lucra sa puna, tulburat fiind de moartea fiului, otrava in pastilele pe care urma sa le livreze unei cliente, cu riscul unei sapuneli zdravene de la acesta; ramine sa lucreze pentru cooperativa locala intemeiata de familia lui, atunci cind tatal sau moare, aparindu-i, astfel, pe locuitorii saraci ai orasului, care imprumutau bani de aici si care nu si-ar fi putut construi altfel case.

Raportat la valorile de azi ale culturii organizationale, George Bailey ar fi etichetat drept un ratat. Din perspectiva unei alte referinte morale, mai inalte si mai generale, eroul interpretat de James Stewart face exact ce trebuie, dar nu intr-un registru lumesc imediat. De aceea, atunci cind ii ajunge cutitul la os si e gata sa se sinucida, Dumnezeu ii trimite un inger sa-l salveze. E drept ca ingerul, pe nume Clarence, e unul second class, care trebuie el insusi sa faca o fapta buna pentru a-si recapata aripile. Ironia situatiei este caracteristica intregului film, care reuseste sa pastreze un ton echilibrat intre dramatism si umor. Finalul poate parea idilic, daca aplicam o grila mai cinica, postmoderna: dar in lumina unui film de Craciun, cred ca e cit se poate de potrivit – prietenii, mai exact toti cei pe care George Bailey ii sprijinise vreodata, il ajuta, acum, la rindul lor (in virtutea unei morale nescrise, a recompensei care vine fara s-o chemi). George Bailey nu devine explorator, asa cum isi dorea, dar are sansa sa vada cum il iubesc cei din jur si cum existenta sa a influentat, pozitiv, vietile altora.

Cintec, dans si glamour
It’s a Wonderful Life nu e un film tipic de Craciun in sensul consumist, in care apar bradul, mosul si toata atmosfera idilica (desi scena finala se petrece in seara de Craciun). White Christmas (Un Craciun deosebit), in regia lui Michael Curtis (acelasi care a facut Casablanca), produs in 1954, este mai aproape de aceasta acceptie. Un musical cu clasicii genului, Rosemary Cloney, Vera Ellen, Danny Kaye, Bing Crosby, brodat pe o poveste ce exploateaza una dintre laturile Spiritului Craciunului, cea a sprijinirii aproapelui, ajuns intr-o situatie defavorizata: un fost capitan si un soldat, deveniti vedete de music hall, il ajuta pe ex-generalul lor din cel de-al Doilea Razboi Mondial sa-si repuna pe picioare afacerea, o pensiune din Vermont – totul cu sprijinul a doua fete, si ele cintarete, surorile unui alt camarad din armata.

Filmul, construit pe muzica si versurile lui Irving Berlin, conduce la un mesaj asemanator celui din It’s a Wonderful Life, dar cu totul alte mijloace: cele ale musical-ului si romance-ului in stil glamorous. Personajele sint elegante, si la propriu si la figurat: rochiile de seara, purtate in numerele adesea intercalate in scenariu, de catre Vera Ellen si Rosemary Clooney, sint fastuoase si rafinate, asortate cu modul de a vorbi al eroilor si de a stabili relatii intre ei: chiar atunci cind se cearta, o fac intr-un fel discret, bine-crescut. Aceeasi senzatie iti da si muzica lor, perfect armonizata, fara stridente. Reluind ideea, da, se poate vorbi despre apropierea acestui film de acceptia consumista, idilica a fenomenului: dar intr-o maniera clasica, un soi de prima epoca a genului, in care exista stralucire, dar nicidecum Mos Craciun sau magazinul de jucarii...

Mosul exista...
Miracol pe strada 34 (Miracle on 34 Street), produs in 1994, in regia lui Les Mayfield, cu Richard Attenborough, Elizabeth Perkins, Dylan McDermott, Mara Wilson, se inscrie perfect in categoria filmelor de Craciun din care nu lipseste nici unul dintre ingredientele de baza. Si in care nu se vorbeste, indirect, de Spiritul Craciunului, ci cu ajutorul lui Mos Craciun insusi, problema existentei caruia se pune intr-un mod direct. Daca A Christmas Carol (Colinda de Craciun), dupa Dickens, pune problema Spiritului Craciunului si a „codului de comportament“ pe care acesta trebuie sa-l genereze, Miracol pe strada 34 echivaleaza prezenta Spiritului cu credinta in Mos Craciun. Implicit, desigur ca aceasta atrage dupa sine si un mod optimist si altruist de a vedea viata si de a te purta. Dar credinta in sine, neconditionata, iti garanteaza intrarea in categoria morala de „nice“. Principiul crestin „crede si nu cerceta“ il inlocuieste sau mai bine-zis o ia inaintea celui care spune „iubeste-ti aproapele“.

E la indemina sa interpretezi credinta in Mos Craciun drept o varianta mai omeneasca si accesibila a credintei in Dumnezeu: nu stiu daca analogia e justa, dar, cu certitudine, este cu siguranta construita pe acelasi principiu: al acceptarii unei realitati diferite de cea palpabila, cotidiana, fara dovezi materiale concrete; pina la urma, de acceptare a transcendentului, fie el in ambalaj stralucitor... O scena memorabila din film, care coboara problema credintei spre o interpretare palpabila, umana, este cea a procesului lui Mos Craciun: acesta este cistigat prin acumularea de „credinte“ individuale. Scena se incadreaza intr-o categorie deja consacrata de asemenea portrete de grup: multimea strabatuta de Spiritul care trebuie, reuseste, prin acumularea de energii pozitive, sa schimbe, in bine, fata lumii si sa faca imposibilul posibil... Din nou, analogia cu slujba bisericeasca, cu liturghia duminicala, este posibila, cu necesara schimbare a datelor problemei si a registrului semantic.

Miturile Polului Nord
Daca in Miracol pe strada 34 problema existentei mosului se pune pentru cei din jurul lui, in The Santa Clause (Cine este Mos Craciun? 1994), in regia lui John Pasquin, cu Tim Allen, aceasta este abordata din interior: un om obisnuit se trezeste ca trebuie sa devina Mos Craciun, pentru ca adevaratul Santa a avut un accident pe acoperisul sau si... a murit. Schimbarea de identitate a personajului interpretat de Tim Allen este asociata cu demersul sau de asumare a responsabilitatii: atit de tata, divortat, care trebuie sa faca fata faptului ca fiul sau locuieste cu fosta sotie si actualul sot al acesteia, cit si de „tata“ al tuturor copiilor din lume, pe care trebuie sa-i monitorizeze si sa-i rasplateasca; dar si de „manager“ al industriei de Craciun, evident, situate la Polul Nord si care este pusa in miscare de elfi. Unul dintre elementele principale ale filmelor cu Santa Claus este prezenta scenelor de la Polul Nord, cu fabrica si casa acestuia. Ele fac, de multe ori, deliciul peliculelor, fiind asteptate nu doar de copii, ci de toti spectatorii „indoctrinati“ de mitologia atelierelor mosului. Cu mai multa sau mai putina imaginatie si culoare, scenele in cauza reprezinta, pina la urma, o cosmogonie: la Polul Nord este creata lumea imaginatiei acceptabile la nivel mediu omenesc, o combinatie intre ludic si abundent. Filmul lui Robert Zemeckis, Polar Expres (Expresul polar, 2004), exceleaza in descrierea acestei lumi, pe care o zugraveste cumva intre fascinatie si teroare (prin ochii eroului sau, un baietel care trebuie sa-si edifice aceeasi problema a credintei in mos).

Dileme morale
Reasezarea relatiei cu transcendentul accesibil trage dupa sine si alte ordonari morale in raporturile, de asta data, dintre semeni: Craciunul e un bun prilej de a-ti clarifica problemele legate de familie sau de serviciu. Nu doar mosul interpretat de Tim Allen face acest lucru, desi in seria a doua de la The Santa Clause, The Santa Clause 2 (Mos Craciun cauta Craciunita) isi ia nevasta si in cea de a treia face inca un copil (Santa Clause 3, Familia lui Mos Craciun), ci si Elful (Elf, 2003, in regia lui Jon Favreau, cu James Caan): crescut la Polul Nord, de spiridusi, dar de fapt om, acesta se reintoarce, odata ajuns la virsta maturitatii, printre ai lui, pentru a-si recupera tatal, dar si pentru a-l readuce pe acesta pe calea cea buna. Tot pe calea cea buna se autoaduce Willie (Billy Bob Thornton) din Mosul cel rau (Bad Santa, 2003, regia Terry Zwigoff), un spargator care se vede in situatia de a se ocupa de un baietel. Filmul intra deja intr-o alta categorie, aceea a filmelor de Craciun nu cu totul idilice, in care mai patrund oarece ecouri ale lumii nedrepte din afara celei perfecte de la Polul Nord. in aceeasi categorie, dar intr-un registru deloc dramatic, ci comic, la limita vulgaritatii, intra si Vacanta de Craciun 2 (Christmas Vacation 2, 2003, regia Nick Mark, cu Randy Quaid): nici aici atmosfera de Craciun nu e cea asteptata, moravurile familiei lui Eddie, esuata pe o insula in Pacificul de Sud, tocmai cu ocazia sfintei sarbatori, nefiind cele mai ortodoxe.

Tot Craciunul poate fi un bun prilej de a intelege mai bine necesitatea integrarii intr-o comunitate si a cooperarii afective dintre membrii acesteia. Christmas with the Kranks (Craciun cu familia Krank, 2004, in regia lui Joe Roth, cu Tim Allen, Jamie Lee Curtis si Dan Aykroyd), precum si Deck the Halls (Craciun cu scintei, 2006, regia John Whitesell, cu Danny De Vito, Matthew Broderick) sint construite pe aceasta tema: Craciunul se serbeaza in comunitate, nu-i poti ignora pe cei din jur (asa cum si-a dorit familia Krank, dar a esuat) si nici nu poti fi important (idealul personajului interpretat de Danny de Vito era ca locuinta sa sa poata fi vazuta din spatiu) fara ajutorul celorlalti.
Ideea de comunitate unita si responsabila, inoculata de ultimele doua filme mentionate, nu e de ignorat. Cu atit mai mult extinderea intr-un plan superior, al valorilor morale si al relatiei cu transcendentul, din filme precum It’s a Wonderful Life. Cit despre dilema privitoare la Mos Craciun si existenta sa nu trebuie s-o luam ad litteram, ci doar sa o folosim pentru a da, singuri, friu liber, macar intr-o anumita perioada a anului, imaginatiei si spiritului ludic.