Aceste rînduri au o vechime de
aproape 25 de ani (4 februarie 1986). Astăzi, multe dintre întrebări
ar fi sunat, probabil, altfel. Cel care răspundea gîndeşte în
unele privinţe altfel şi ar fi formulat în multe cazuri,
într-un mod diferit. Am convenit însă să publicăm
textul în versiunea lui originală, ca un document al epocii.
Mircea FLONTA / Cătălin MAMALI
Care sînt motivele care v-au
determinat să vă alegeţi profesiunea?
Cred că, în primul rînd,
un interes pentru cunoaştere. Convingerea mea, asupra căreia nu am
reflectat atunci, era că toate celelalte valori ale vieţii îşi
găsesc împlinirea numai prin cunoaştere. Este ceea ce aş
numi acum un intelectualism spontan. Filozofia îmi apărea
atunci drept cunoaştere prin excelenţă, în măsura în
care socoteam că problemele ei sînt cele mai „adînci“
şi prezintă interes primordial pentru o fiinţă ce gîndeşte.
Ceva asemănător cred şi astăzi, am putut să-mi dau seama, mulţi
dintre tinerii care se decid să studieze filozofia. Într-un
fel, am păstrat şi acum această credinţă a tinereţii. Nu mai
cred însă că pentru a atinge o mai bună înţelegere şi
integrare a cunoştinţelor ar trebui să începi cu filozofia
şi că poţi să rămîi la filozofie. Mi se pare că oamenii
cu interes şi vocaţie pentru clarificări conceptuale, a căror
minte s-a exersat în abordarea şi rezolvarea creatoare a unor
probleme teoretice puternic articulate din punct de vedere tehnic, au
premise şi perspective deosebit de favorabile pentru a produce
contribuţii mai originale în filozofie.
Dacă aţi fi în situaţia
imaginară de a vă reîncepe cariera profesională, credeţi că
aţi reface acelaşi drum, aţi face aceleaşi opţiuni?
Un răspuns mai concludent la o
asemenea întrebare ar putea să dea, probabil, numai cel ce a
fost în măsură să facă experienţe profesionale variate, să
lucreze în mod relativ independent şi creator după standarde
diferite, în raport cu cele ale profesiunii sale iniţiale. În
ce mă priveşte, nu am beneficiat de experienţe alternative, care
să mă îndreptăţească să cred că aş fi avut o altă
vocaţie. Învăţăminte desprinse din mulţi ani de activitate
mă fac să cred, astăzi, că există căi mai bune de a te pregăti
pentru a lucra în filozofie decît cele pe care le-am
urmat.
Ce credeţi că determină structurarea
omului de ştiinţă? Se spune, de exemplu, că „logica
argumentelor ştiinţifice“, „capacitatea ştiinţei de a dovedi
experimental afirmaţiile sale“, „puterea explicativă a
ştiinţei“ etc. sînt factori care pot determina această
încredere. Deci, de ce are omul de ştiinţă încredere
în ştiinţă? Şi poate, mai întîi, are omul de
ştiinţă încredere în ştiinţă?
La aceste întrebări pot fi
găsite, cred, răspunsuri destul de simple. Mai întîi,
cercetătorul de rînd are încredere în ştiinţă.
Aceasta, în primul rînd, fiindcă el trăieşte într-o
lume în care ştiinţa a dobîndit o mare autoritate, mai
cu seamă datorită aplicaţiilor ei practice, şi, în al
doilea rînd, deoarece el nu face experienţe care i-ar putea
trezi îndoieli în ceea ce priveşte valoarea cunoaşterii
ştiinţifice. Am în vedere experienţe care ar pune în
evidenţă superioritatea teoretică sau practică a unei abordări
neştiinţifice a problemelor sale. Desigur că un cercetător cu
spirit critic şi interese filozofice va încerca să găsească
temeiuri ale încrederii sale în cunoaşterea ştiinţifică,
dincolo de sentimentul de securitate pe care îl creează
recunoaşterea largă a ştiinţei în lumea de astăzi. Pentru
un asemenea cercetător, „logica argumentelor“ nu va fi, cred, o
probă destul de convingătoare. Logic pot argumenta oamenii şi în
afara ştiinţei. Cercetătorul va fi, în schimb, impresionat
de capacitatea celor mai calificaţi reprezentanţi ai unei ramuri
ştiinţifice sau tehnice de a realiza un consens, capacitate ce
contrastează puternic cu greutăţile pe care le întîmpină
oamenii în realizarea unui consens în multe alte
activităţi de mare interes social. În măsura în care
acest consens comportă grade în discipline ştiinţifice
diferite, din multe puncte de vedere, şi mentalitatea practicienilor
acestor discipline va fi oarecum diferită. Să-i comparăm,
bunăoară, din acest punct de vedere, pe cei ce lucrează în
matematica pură sau într-o ştiinţă experimentală matură
cu cei ce practică medicina clinică sau studiul psihologiei
personalităţii. Dar chiar experienţele uneori dezamăgitoare pe
care le trăiesc oameni cu mentalitate ştiinţifică, ce lucrează
în anumite domenii, în ceea ce priveşte realizarea
consensului, determină, de cele mai multe ori, nu o slăbire a
încrederii în gîndirea ştiinţifică, în
posibilităţile ei principale, ci o conştiinţă mai acută a
dificultăţilor ce trebuie încă să fie învinse pentru
a aplica metodele ştiinţifice în abordarea anumitor probleme
teoretice sau practice. Oamenii cu pregătire ştiinţifică ştiu că
rezultatele dobîndite prin aplicarea corectă a unei metode
ştiinţifice nu depind de dorinţele şi interesele extraştiinţifice
ale cercetătorului. Ele vor fi întotdeauna recunoscute de toţi
cei competenţi şi de bună credinţă.
Dar pe ce credeţi că se bazează
încrederea nespecialistului în ştiinţă? Are
nespecialistul încredere în ştiinţă?
Încrederea în ştiinţă a
nespecialistului este, de regulă, una spontană. Ea este un produs
al educaţiei ştiinţifice moderne şi a mentalităţii moderne în
general. La un minimum de reflexie, valoarea de adevăr a cunoaşterii
ştiinţifice apare drept singura explicaţie a eficacităţii
practice extraordinare a cercetării ştiinţifice. Dincolo de aceste
certitudini elementare, modul în care vede nespecialistul
ştiinţa diferă mult în funcţie de faptul dacă el are sau
nu o concepţie cît de cît închegată despre lume
şi de faptul că aceasta este o concepţie care se bazează pe
ştiinţă sau pe credinţe extraştiinţifice.
Dar în artă? Artistul are
încredere în ştiinţă?
Nu am experienţele necesare pentru a
putea răspunde la asemenea întrebări. Cred, în general,
că o anumită familiarizare cu rezultatele cercetării ştiinţifice
oferă mai multe puncte de sprijin, pentru a înţelege
situările omului de ştiinţă, decît o anume cunoaştere a
unor opere de artă, pentru a ne apropia de modul de a gîndi al
artistului (presupunînd că se poate vorbi de un mod de a gîndi
oarecum comun tuturor creatorilor de artă).
Trecînd la o altă problemă,
legată mai ales de intimitatea procesului creator, vă rog să
descrieţi cît mai în detaliu posibil situaţia şi
factorii care au premers şi au însoţit procesul elaborării
de către dumneavoastră a unei idei ştiinţifice pe care o
consideraţi importantă. Deci, care au fost condiţiile şi factorii
care au premers şi însoţit geneza unei idei importante?
Nu cred că am realizat activităţi
creatoare, în sensul major al cuvîntului, şi că aş
putea da un răspuns cu adevărat interesant şi instructiv la
întrebare, în termenii ei stricţi. Voi relata totuşi
ceva despre căile şi demersurile prin care am ajuns la formularea a
ceea ce aţi putea numi o „ipoteză filozofică“, într-un
sens modest al acestei expresii.
Oricine cunoaşte cît de cît
istoria ştiinţei teoretice este surprins să constate că pot
apărea dezacorduri sistematice, persistente în probleme de
ordin conceptual, între cercetători de prim rang, recunoscuţi
pentru onestitatea lor intelectuală şi capacitatea de a-şi
recunoaşte greşelile. Dezacordul între A. Einstein şi N.
Bohr cu privire la semnificaţia fizică a mecanicii cuantice şi la
locul acestei teorii în dezvoltarea pe mai departe a
cunoaşterii fizice ilustrează foarte bine asemenea situaţii care
survin, se pare tot mai des, în dezvoltarea ştiinţei
matematice a naturii. În acest caz, ca şi în altele, s-a
constatat că încercări stăruitoare de descoperire şi
înlăturare a neînţelegerilor, ca şi producerea unor
argumente tehnice considerate de fiecare parte drept constrîngătoare,
nu au contribuit la apropierea poziţiilor. Din perspectiva
concepţiei curente asupra obiectivităţii cunoaşterii ştiinţifice,
se lasă să se înţeleagă că asemenea dezacorduri nu au
putut fi depăşite, în cele din urmă, din cauza unor
dificultăţi de comunicare („probleme de limbaj“), întreţinute
şi consolidate de particularităţi psihologice (idiosincrazii) ale
celor implicaţi în discuţie. Sugestia este că
responsabilitatea pentru asemenea situaţii nedorite revine uneia
dintre părţi; aceasta este cea care greşeşte. Ar fi vorba, pur şi
simplu, de incapacitatea unor cercetători din vechea generaţie,
chiar a unor cercetători de primă mărime, de a-şi însuşi
un nou mod de gîndire, singurul care face posibilă înţelegerea
unei teorii ştiinţifice revoluţionare. Pînă astăzi,
cercetătorii activi şi istorici ai ştiinţei exacte care se referă
la asemenea situaţii acceptă, de cele mai multe ori, o explicaţie
de felul celei de mai sus. Este adevărat că unii filozofi
contemporani ai ştiinţei cu formaţie istorică au sugerat alte
explicaţii ale dezacordului sistematic între mari
personalităţi ştiinţifice şi şcoli ştiinţifice. Studiile
istorice ale lui Alexandre Koyré asupra marii revoluţii
ştiinţifice din veacul al XVIII-lea, care a dus la crearea ştiinţei
matematice a naturii, au fost însă considerate nerelevante
pentru problema în discuţie, fiindcă ar considera procesul de
înlocuire a unei tradiţii neştiinţifice printr-o tradiţie
ştiinţifică, şi nu o controversă între oameni în
egală măsură ataşaţi standardelor cunoaşterii obiective. Cît
despre sugestiile cuprinse în această privinţă în
teorii mai recente asupra dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice, ca
cele ale lui Th.S. Kuhn sau G. Holton, ele nu au fost examinate cu
destulă atenţie; majoritatea covîrşitoare a istoricilor şi
filozofilor ştiinţei au respins din capul locului aceste teorii ca
incompatibile cu intuiţiile curente asupra continuităţii şi
raţionalităţii procesului istoric de dezvoltare al ştiinţei
teoretice. S-a considerat şi se consideră mai departe că
dezacordurile sistematice între cercetători de înaltă
calificare şi probitate profesională ireproşabilă pot fi foarte
bine explicate prin raţiuni psihologice, ca cele înfăţişate
mai sus. Am avut mult timp doar îndoieli latente cu privire la
caracterul satisfăcător al unor asemenea explicaţii, îndoieli
întreţinute de lectura unor lucrări ale autorilor amintiţi
mai sus, dar nu am acordat o atenţie specială acestei probleme.
Acum 6-7 ani, am citit însă un articol al lui W. Heisenberg,
publicat în anul 1976, cu puţin timp înaintea morţii
marelui fizician atomist. Reflectînd asupra poziţiei expuse în
acest articol, lucrurile mi-au apărut într-o lumină nouă.
Articolul intitulat sugestiv „Ce este o particulă elementară?“
exprima foarte clar îndoielile autorului cu privire la
fertilitatea ştiinţifică a teoriilor atomiste actuale despre
structura substanţei materiale, în particular a teoriei
cuarcilor, şi formula o strategie ştiinţifică alternativă de
explicare a ceea ce fizicienii teoreticieni numesc „spectrul
particulelor elementare“ prin proprietăţi de simetrie ale
cîmpului. Două chestiuni mi-au atras în mod deosebit
atenţia. Mai întîi, faptul că Heisenberg propunea
argumente teoretice şi experimentale, pe care le considera
constrîngătoare împotriva „modelului atomist“ al
explicaţiei particulelor elementare. M-am gîndit că, dacă
aceste argumente ar fi fost într-adevăr constrîngătoare,
atunci dominaţia acestui mod de gîndire în fizica
particulelor elementare ar fi cu totul inexplicabilă. Ce-l despărţea
atunci pe Heisenberg de majoritatea fizicienilor atomişti?
Explicaţia, îndeobşte acceptată, a unor dezacorduri de acest
fel nu funcţionează în acest caz, şi acesta este cel de-al
doilea fapt. Într-adevăr, Heisenberg nu se ridica împotriva
unui punct de vedere ştiinţific nou, revoluţionar, pe care am
putea presupune că nu mai avea capacitatea să-l înţeleagă.
El punea în discuţie, dimpotrivă, fertilitatea şi
perspectivele unui mod de gîndire cu o îndelungată
tradiţie, în lumina unor concluzii pe care le-a desprins încă
din tinereţe, în procesul creării şi dezvoltării mecanicii
cuantice. El exprima în public, la bătrîneţe, îndoieli
mai vechi. Argumentele sale împotriva acestui mod de gîndire
erau în primul rînd experimentale, dar, privind lucrurile
mai de aproape, se putea vede că ele capătă calitatea de argumente
ştiinţifice constrîngătoare, numai dacă sînt
acceptate în prealabil anumite presupoziţii ontologice şi
epistemologice, a căror natură filozofică este neîndoielnică.
Ele nu constituiau bune argumente, şi cu atît mai puţin
argumente constrîngătoare, pentru fizicienii atomişti şi al
căror program de cercetare se sprijină pe supoziţii filozofice
diferite, considerate drept „evidenţe ale gîndirii“,
aşadar în mare măsură inconştiente, tacite. Dezacordul
asupra premiselor, a unor cadre de gîndire rareori cît de
cît explicitate, cadre în care se dezvoltă teoriile
ştiinţei exacte, va zădărnici forţa constrîngătoare a
argumentelor formulate de către fiecare dintre părţile în
dispută. Înfruntări de acest fel între cercetătorii
creatori semnalează existenţa unei filozofii subiacente, tacite,
neelaborate, dar active, de la care porneşte şi pe care se sprijină
continuu gîndirea omului de ştiinţă exactă. Ele relevă o
împletire nebănuit de strînsă între componente
filozofice şi componente tehnice în constituirea unor opţiuni
ştiinţifice fundamentale.
Este clar că atîta timp cît
asemenea presupoziţii de natură filozofică sînt împărtăşite
în comun de toţi teoreticienii creatori ce lucrează într-o
anumită disciplină, existenţa lor va scăpa şi nu va trebui să
ţinem seama de ele pentru explicarea vieţii ştiinţifice. Ideea
„neutralităţii filozofice“ a ştiinţei exacte din noua
perspectivă pe care o deschide această ipoteză, nu numai că nu
este pusă în discuţie, dar este şi justificată pentru
situaţiile obişnuite, în care cercetătorii creatori se
sprijină inconştient pe supoziţii filozofice comune. Ajuns la
acest punct, m-am concentrat asupra elaborării şi verificării
acestei explicaţii, examinînd înfruntările dintre
concepţii ştiinţifice care nu au putut fi arbitrate cu argumente
tehnice. Studiile istorice întreprinse şi concluziile
filozofice la care am fost condus sînt prezentate în
cartea mea Perspectivă filozofică şi raţiune ştiinţifică.
Presupoziţii filozofice în ştiinţa exactă, publicată în
anul 1985.
De această dată, nu vă rog să
răspundeţi la o întrebare, ci vă rog să emiteţi
dumneavoastră o întrebare. Să presupunem că aveţi
posibilitatea ca, de la o inteligenţă imaginară deosebită, fie
aceasta un calculator cu performanţe încă nebănuite, sau un
grup ideal de cercetători care au atins în domeniul
dumneavoastră un stadiu de cunoaştere cu mult superior celui atins
azi, să primiţi un răspuns la o problemă sau mai multe din
domeniul dumneavoastră de activitate care vă preocupă în mod
deosebit, ce întrebări aţi pune, ce întrebări aţi
formula?
Cum se explică succesul predictiv şi
explicativ al teoriilor ştiinţei exacte a naturii? În
particular, cum se explică faptul că teorii despre aceleaşi
domenii ale realităţii constituite pornind de la concepte şi
principii cu totul deosebite, se corectează unele pe celelalte şi
se justifică în acelaşi timp unele pe altele (mai precis,
noua teorie corectează şi justifică totodată vechea teorie)?
Dar dacă ar fi posibil să primiţi
de la o astfel de inteligenţă un răspuns privitor la evoluţia
ştiinţei în integralitatea ei, ce întrebare aţi
formula?
Va deveni oare posibilă, vreodată,
explicarea tuturor fenomenelor şi a proceselor naturale şi sociale
prin legi universale de tipul celor cunoscute astăzi în
fizică?
Dar a artei?
Ce răsfrîngeri ar avea asupra
dezvoltării creaţiei artistice progresele semnificative în
cunoaşterea mecanismelor psihologice ale creaţiei, precum şi în
cunoaşterea structurii operei de artă?
În literatura de psiho-sociologia
ştiinţei este descrisă o tipologie a oamenilor de ştiinţă, care
cuprinde patru tipuri esenţiale: experimentatorul dur, teoreticianul
abstract, sintetizatorul intuitiv, omul de ştiinţă umanist. În
chestionarul la care aţi avut posibilitatea să răspundeţi, aceste
patru tipuri sînt descrise în amănunt. Dacă vă
reamintiţi, dumneavoastră aţi spus că aparţineţi, prioritar,
tipului denumit „sintetizatorul intuitiv“ (tipul trei). Vreţi să
completaţi răspunsul?
Nu cunosc bine această tipologie.
Deosebirea dintre tipul 3 – sintetizatorul intuitiv – şi tipul 4
– omul de ştiinţă umanist – mi se pare mai greu de trasat. În
cunoaştere, orice activitate de sinteză, în sensul obişnuit
al cuvîntului, are o vocaţie umanistă. Cred că prin natura
activităţii mele mă încadrez mai degrabă în tipul 3.
Pot să justific cel mai simplu această încadrare prin
excludere. Nu aparţin tipului 1, ca nici un filozof de altfel. Nu
satisfac nici condiţiile tipului 2, ca toţi filozofii care nu
folosesc în mod exclusiv instrumentele analizei logice, formale
sau informale. Nu înţeleg foarte bine care ar fi
caracteristicile omului de ştiinţă umanist, ca un tip distinct de
primele 3, şi nu pot, prin urmare, să apreciez în ce raport
se află modul meu de lucru cu acest ultim tip.
Într-o ţară cu rezerve
economice şi naturale relativ mici, cum este şi ţara noastră, la
care dintre aceste patru tipuri oferă apartenenţa (preponderentă)
şansele cele mai mari de afirmare, pe plan intern, al unui
cercetător provenind dintr-o astfel de ţară?
Dacă este vorba de afirmare pe plan
naţional, mi se pare că apartenenţa la primul tip, cel al
experimentatorului, oferă mai bune perspective, din simplul motiv că
rezultatele cercetărilor sale vor fi cele mai importante pentru
aplicaţii urgente.
Dar apartenenţa la care dintre aceste
4 tipuri credeţi că ar oferi şanse mai mari de afirmare, pe plan
mondial, unui cercetător dintr-o ţară cu resurse economice şi
naturale relativ restrînse?
Dacă este vorba de afirmare pe plan
mondial, atunci cred că în mod potenţial şansele mai mari le
au cercetătorii aparţinînd tipurilor 2 şi 4, adică
teoreticianul şi umanistul.
Prin ce credeţi că se poate
caracteriza un climat ştiinţific care poate favoriza apariţia,
dezvoltarea şi afirmarea marilor idei şi personalităţi
ştiinţifice? Dar pentru artă?
Există multe condiţii. În ceea
ce priveşte climatul ştiinţific, unele condiţii mi se par
deosebit de importante. Presupunînd că grupul cercetătorilor
cu preocupări convergente este destul de larg (aceasta este o
condiţie majoră a dezvoltării unui climat ştiinţific în
general, fie el favorabil, fie el nefavorabil), o însemnătate
vitală are, pe de o parte, obiectivitatea şi severitatea criticii
iar, pe de altă parte, receptivitatea pentru abordări alternative,
pentru inovaţii conceptuale şi metodologice. Asemenea condiţii
influenţează atît selecţia cercetătorilor, cît şi
orientarea activităţii şi intensitatea activităţii celor mai
talentaţi dintre ei.
Consideraţi că „ştiinţă mare“,
utilizînd viziunea lui D. de S. Price, se poate face şi în
ţări cu resurse mici? Cum?
Dacă o ţară cu resurse mici posedă
în unele sectoare de cercetare o bună tradiţie şi
practicieni cu un înalt nivel de pregătire ea poate susţine
şi ceea ce se numeşte „ştiinţă mare“, cu condiţia de a
concentra mijloacele şi sprijinul financiar asupra unui mic număr
de programe de cercetare.
Puteţi da nişte exemple legate de
inegalitatea posibilă, de un decalaj între meritele reale ale
unor descoperiri şi recunoaşterea autorilor lor? Dar din literatura
ştiinţifică internaţională?
Există multe exemple în
literatura de istorie a ştiinţei. Bunăoară, existenţa unei noi
planete a sistemului solar, care a fost numit Neptun, a fost indicată
pe bază de calcul, cu aproape un an înainte ca francezul
Leverrier să o anunţe lumii ştiinţifice, într-un memoriu al
englezului Adams. Reţinerea comunităţii astronomice britanice a
timpului, faţă de aplicarea metodelor matematice în ştiinţa
lor, a împiedicat însă publicarea memoriului lui Adams.
La 8 luni după prezentarea lucrării lui Adams, a apărut memoriul
lui Leverrier, care conţinea acelaşi rezultat, obţinut în
mod independent, cu aceleaşi metode. După identificarea prin
observaţie a noului corp ceresc, autorul său a devenit cunoscut
drept cel care a descoperit pentru prima dată planeta Neptun. Mult
mai tîrziu, istoricii ştiinţei i-au făcut dreptate lui
Adams. Se aminteşte pînă şi astăzi exclamaţia lui Olivier
Heaviside, ale cărui lucrări importante în fizica matematică
nu au fost luate în seamă tip de 25 de ani: „Şi oamenii din
Cambridge, care nu sînt matematicieni, pot pretinde să li se
facă dreptate!“
Care credeţi că este raportul între
succesul ştiinţific şi succesul social al omului de ştiinţă? Ce
determină aceste tipuri de succes?
Simplificînd, s-ar putea spune că
răsunetul social al realizărilor ştiinţifice depinde mai ales de
amploarea şi însemnătatea aplicaţiilor lor practice sau de
influenţa pe care o au ele asupra structurării şi restructurării
concepţiei noastre generale despre lume. Descoperirea razelor X sau
a undelor electromagnetice ilustrează prima situaţie, iar teoria
heliocentrică a lui Copernic, teoria selecţiei naturale a lui
Darwin sau teoria relativităţii, pe cea de-a doua. O poziţie cu
totul excepţională ocupă acele descoperiri ştiinţifice care
acţionează în ambele direcţii, avînd atît
explicaţii importante, cît şi înrîuriri profunde,
de mare rezonanţă filozofică asupra tabloului lumii. Fizica
atomică a secolului nostru sau progresele realizate în
ultimele decenii în cunoaşterea bazelor chimice ale eredităţii
sînt exemple foarte bune în aceste sens. Desigur că
celebritatea autorilor unor asemenea descoperiri depinde de
recunoaşterea mai rapidă sau mai tîrzie a semnificaţiei
practice sau filozofice a acestor descoperiri şi, în general,
de direcţiile în care se îndreaptă interesul lumii
ştiinţifice într-o anumită epocă.
Care credeţi că sînt
principalele surse de satisfacţie pentru omul de ştiinţă?
Presupun că aceste surse de
satisfacţie sînt numeroase şi că posibilităţile mele de a
le înfăţişa, pornind de la propria experienţă, sînt
extrem de limitate. Există, cred, o satisfacţie pe care o
împărtăşesc toţi cercetătorii ce reuşesc să producă o
contribuţie ştiinţifică autentică, oricît ar fi ea de
specială şi de tehnică, într-un domeniu determinat al
cercetării. Este satisfacţia cercetătorului de a vedea că
rezultatele străduinţelor sale se situează în mod firesc
într-un cadru preexistent, creat prin cercetările anterioare,
completînd sau extinzînd astfel cunoaşterea noastră. O
exprimare simplă, dar impresionantă, a acestui sentiment, am
regăsit-o în cuvintele matematicianului român Gheorghe
Călugăreanu, care vorbeşte despre „stările de speranţă şi de
îndoială prin care trece cercetătorul pentru a ajunge la
rezultate importante sau mai puţin importante, dar susceptibile de a
fi încadrate în edificiul ştiinţei şi de a fi
utilizate de cercetători“. Este, apoi, pe un alt plan, pe un plan
superior, satisfacţia marilor creatori de ştiinţă teoretică, a
celor ce concep şi realizează ştiinţa ca „ştiinţă eroică“,
sentimentul înălţător ce întovărăşeşte orice pas
înainte în adîncirea cunoaşterii lumii în
care trăim şi a propriei noastre fiinţe. Patosul ştiinţei
teoretice a primit o expresie exemplară în formulările
inspirate ale unor genii creatoare ale secolului nostru, ca M. Planck
şi A. Einstein. Iată cîteva fraze dintr-un elogiu al lui
Einstein închinat lui M. Planck, în 1918: „Omul caută
într-un fel oarecum adecvat să alcătuiască o imagine
simplificată şi limpede a lumii pentru a depăşi lumea trăirilor,
prin faptul că năzuieşte întru cîtva să o înlocuiască
prin această imagine. Aceasta o face pictorul, poetul, filozoful
speculativ şi cercetătorul naturii, fiecare în felul său. În
această imagine şi în constituirea ei, îşi strămută
ele centrul simţirii sale pentru a căuta aici liniştea şi
statornicia pe care nu o poate găsi în cercul prea îngust
al trăirilor trecătoare şi personale“. Nu voi mai stărui asupra
bucuriei pure hărăzite acelor cercetători, ca Louis Pasteur,
Joseph Lister sau Alexander Fleming, cărora, la capătul unui drum
presărat de „îndoieli şi speranţe“, le este dat să
ajungă la rezultate ştiinţifice ce îi înalţă la
rangul de binefăcători de neuitat ai omenirii.
Dar principalele surse de
insatisfacţie?
Nu este plăcut nici chiar să vorbim
despre aceste surse de insatisfacţie ale creatorului de valori
intelectuale, ştiinţifice. Ele sînt numeroase şi bine
cunoscute, diferite în epoci istorice deosebite şi în
contexte social-politice şi culturale deosebite. Autorii unor
realizări ştiinţifice cu mare potenţial aplicativ pot trăi
amărăciunea amînării aplicării ideilor lor în scopuri
distractive. Pe de altă parte, savantul angajat într-un
program de cercetări fundamentale promiţătoare, ale căror
perspective şi a căror însemnătate pentru progresul
cunoaşterii îi sînt pe deplin clare, le poate vedea
nebăgate în seamă şi lipsite de orice sprijin sau încurajare
socială, atîta timp cît însemnătatea acestora şi
chiar potenţialul lor aplicativ nu vor fi înţelese de
instituţiile ce susţin şi coordonează munca de cercetare
ştiinţifică. Cea mai răspîndită sursă de insatisfacţie
pentru un om care a produs o contribuţie ştiinţifică reală este
de a se vedea lipsit de ceea ce i se cuvine, potrivit normelor
nescrise ale eticii ştiinţifice, de o examinare atentă şi liberă
de prejudecăţi a rezultatelor muncii sale şi de o critică cu
adevărat ştiinţifică. Climatul ştiinţific autentic, la care s-a
referit o întrebare de mai sus, are tocmai rolul de a preveni
şi de a reduce cît mai mult riscul unor asemenea accidente.
Dar ale artistului, ale „omului de
artă“?
Ca omul ce vorbeşte cu totul dinafară,
nu am de spus prea mult în această privinţă. Cred că
satisfacţiile artistului, ca şi ale oricărui creator, sînt,
mai întîi, cele legate de bucuria creaţiei şi, în
al doilea rînd, cele pe care le oferă recunoaşterea valorii
operelor sale de către confraţi şi publicul mai larg. Cît
priveşte insatisfacţiile unui artist demn de acest nume, presupun
că ele sînt generate, în primul rînd, de lipsa de
interes pentru ceea ce face a unor artişti şi cercetători pe care
îi preţuieşte în mod deosebit. Căci, de îndată
ce va avea înţelegerea acestora, artistul va putea spera că
cercul celor ce se vor bucura de roadele străduinţelor sale se va
lărgi, mai devreme sau mai tîrziu.
Există o întreagă literatură
care este consacrată în ultimul timp eforturilor conjugate ale
diferitelor discipline pentru a da o imagine unitară, integrală
asupra evoluţiei fenomenelor fizice, biologice şi social-umane. Ce
şanse există în elaborarea unei teorii unitare asupra
evoluţiei fenomenelor fizice, biologice şi social-umane? Cam în
ce perioadă credeţi că o astfel de teorie va putea fi elaborată?
Răspunsul depinde de ceea ce înţelegem
printr-o „teorie unitară asupra fenomenelor fizice, biologice şi
social-umane“. O analiză conceptuală a devenirii în genere
se realizează în tradiţia filozofică dialectică, dar
aceasta nu este încă o teorie unitară într-un sens mai
strict al termenului. Încercările de a identifica mecanisme
universale ale evoluţiei nu au generat, pînă acum, idei
general aplicabile. Bunăoară, selecţia variaţiilor întîmplătoare
ca mecanism al evoluţiei funcţionează, se pare, numai pentru
sistemele cu autoorganizare, începînd cu sistemele
biologice. O teorie ştiinţifică a evoluţiei nu constă, în
cele din urmă, în evidenţierea unor regularităţi proprii
proceselor evolutive, ci în deducerea caracteristicilor şi a
regularităţilor cunoscute ale acestor procese, din acţiunea unor
legi universale, în sisteme cu caracteristice de stare
determinate şi supuse unor influenţe determinate. Un asemenea
profil au teoriile actuale ale evoluţiei universului, de exemplu,
teoria „marii explozii“. Această direcţie ne este indicată şi
de istoria teoriei biologice a evoluţiei. Am în vedere, în
primul rînd, tranziţia de la teoria clasică, darwinistă la
genetica populaţiilor şi, apoi, mai recent, la o teorie moleculară
a evoluţiei. Mai este mult de făcut pentru a ajunge la „teorii
locale“ ale evoluţiei mai satisfăcătoare din punct de vedere
ştiinţific. Numai un vizionar ar putea spune astăzi cînd va
putea fi elaborată o teorie unitară a evoluţiei. Fără îndoială,
însă, că şi speculaţiile îndrăzneţe pot favoriza
progresul în această direcţie.
Care credeţi că este scopul ştiinţei
şi al activităţii ştiinţifice? Dar al artei?
O încercare de caracterizare a
scopului activităţii ştiinţifice în general poate cu greu
să depăşească locurile comune. Dincolo de logica intrinsecă a
procesului creator, de motivaţiile interne ale acestui proces şi
prin mijlocirea acestor motivaţii, cunoaşterea ştiinţifică
vizează, în esenţă, două obiective, care, în cele mai
fericite cazuri, pot fi pe deplin armonizate, şi anume sporirea
înţelegerii şi a controlului practic asupra obiectului
cercetării. Pînă la urmă, ştiinţa, ca şi toate celelalte
activităţi creatoare, constructive, este forţa potenţială prin
care se realizează dezvoltarea fiinţei omeneşti şi crearea unei
lumi mai umane.
Credeţi că evoluţia ştiinţei face
parte din procesul evolutiv general? Credeţi că mecanismul şi
procesele evoluţiei ştiinţei sînt similare cu mecanismul şi
procesele evoluţiei naturale? Diferă ele de mecanismele evoluţiei
artei?
Pe un plan foarte general,
variabilitatea şi selecţia sînt mecanisme comune ale
evoluţiei fiinţelor vii şi ale evoluţiei cunoaşterii
ştiinţifice. Fără îndoială că rata descoperirilor
ştiinţifice într-un anumit domeniu de cercetare depinde de
numărul şi diversitatea noilor idei şi încurajarea zborului
liber al imaginaţiei ştiinţifice, pe de o parte, creează climatul
ideal pentru cercetare. Tocmai observaţii de acest fel au constituit
punctul de plecare pentru elaborarea unor teorii evoluţioniste ale
dezvoltării cunoaşterii. Un cunoscut epistemolog contemporan de
orientare evoluţionistă, K.R. Popper, afirmă, exagerînd
pentru a scoate în evidenţă elementul de continuitate, că de
la amoebă la Einstein „nu este decît un pas“. Desigur că
şi dezvoltarea artei poate fi privită din punctul de vedere al
schemei evoluţiei prin selecţia variaţiilor. Astăzi ştim mai
puţin despre deosebirile dintre procesele imaginaţiei creatoare,
care produc noutăţi (variaţii) în ştiinţă şi în
artă, şi mai mult despre deosebirile dintre criteriile de evaluare
a noutăţilor şi criteriile de selecţie în aceste două
domenii de activitate creatoare. Procesul selecţiei în ştiinţă
este astăzi mult mai bine cunoscut decît în artă. Din
acest punct de vedere, estetica şi teoria artei nu ţin pasul cu
dezvoltarea metodologiei generale a cunoaşterii ştiinţifice. O
explicaţie posibilă a acestui fapt ar fi că, în ştiinţă,
criteriile selecţiei sînt mai obiective şi au o stabilitate
mai mare decît în artă.
Consideraţi că se poate vorbi de
competiţie între teorii ştiinţifice, de o selecţie a
acestora?
Răspunsul pozitiv se impune dacă dăm
termenului de teorie ştiinţifică sensul curent astăzi în
ştiinţele exacte, şi anume acela de structură deductivă care
permite derivarea unui număr cît mai mare de cunoştinţe
(fapte, regularităţi, teorii anterioare) dintr-un număr cît
mai mic de concepte şi principii. Odată ce admitem, în
opoziţie cu inductivismul tradiţional, că teoriile ştiinţifice
nu sînt simple generalizări ale constatărilor faptice, că
ele nu pot fi deci obţinute din faptele de observaţie prin operaţii
logice susceptibile să fie standardizate, ci sînt produsul
imaginaţiei libere a teoriticianului, urmează că vor putea fi
elaborate mai multe teorii ce explică aceleaşi fapte şi că între
aceste teorii va exista o competiţie. Competiţia teoriilor este
astfel întemeiată prin consideraţii de drept, de natură
epistemologică. Ca fapt, competiţia teoriilor este unul dintre
aspectele cele mai fascinante ale vieţii ştiinţifice şi un obiect
central de interes pentru istoricii şi filolozofii ştiinţei.
Competiţia teoriilor nu exclude desigur dominaţia unei anumite
teorii, într-un anumit moment al timpului. Nu pot fi însă
niciodată excluse evoluţii şi evenimente viitoare care să
zdruncine această autoritate şi să iniţieze, într-un anumit
domeniu al cercetării, tranziţia la o epocă de pluralism teoretic.
Ce rol credeţi că poate avea în
acest proces experimentul crucial? Ce funcţii are el în
procesul evoluţiei ştiinţei?
În vocabularul practicienilor
cercetării, expresia „experiment crucial“ are sensuri diferite.
Sensul mai vag, mai neprecizat este probabil cel de experiment
important pentru evaluarea unei ipoteze ştiinţifice. Un sens mai
bine determinat este acela de experiment care infirmă o teorie
ştiinţifică. În acest sens, experimentul lui Foucault cu
privire la rotaţia pămîntului, experimentul lui Fizeau cu
privire la propagarea luminii în aer şi apă, experimentele
lui Pasteur asupra generaţiei spontane sau experimentul lui
Michelson-Morley, menit să verifice consecinţele existenţei
eterului, au fost numite „experimente cruciale“. Atunci cînd
faptele şi legile cunoscute într-un domeniu de cercetare pot
fi explicate doar de două teorii, experimentul care infirmă una din
teorii este privit drept o confirmare indirectă a celeilalte teorii.
Este „experimentul crucial“ în sensul cel mai tare şi mai
strict al expresiei, sens în care termenul este utilizat, de
obicei, şi de filozofii ştiinţei. Rezultă că, în măsura
în care teoriile ştiinţifice rivale sînt evaluate în
lumina raportului lor cu datele experimentale, experimentele cruciale
au un rol hotărîtor în selecţia teoriilor competitive.
Credeţi că se pot realiza experimente
cruciale în ştiinţele sociale?
S-ar cuveni, poate, să ne întrebăm
mai întîi dacă pot fi realizate, în general,
„experimente“ în ştiinţele sociale. Sociologii demni de
tot respectul au pus la îndoială posibilitatea de a utiliza
experimentul în cercetarea socială, cel puţin atît timp
cît folosim acest cuvînt, „experiment“, într-un
sens mai precis, asemănător cu sensul ce i se dă în
ştiinţele naturii, şi nu toate argumentele lor au primit o ripostă
convingătoare. Dacă vom considera însă experimentul social
drept neproblematic, va fi greu să caracterizăm astăzi vreun
experiment social drept crucial, adică susceptibil să infirme o
teorie. Multe teorii sociale nu ating, ca sisteme deductive, gradul
de articulare logică care să permită o raportare univocă a
cunoştinţelor deduse din ele la datele observaţiei. Pe de altă
parte, modelele abstracte mai bine structurate logic din discipline
ca economia, matematica, stabilesc mai anevoie legătura cu situaţii
sociale concrete şi deci cu indicaţiile unor „experimente
economice“. Fără îndoială, aceste observaţii, dacă sînt
corecte, privesc doar situaţia actuală. Trebuie să rămînem
deschişi faţă de eventualitatea depăşirii unor asemenea
dificultăţi în procesul maturizării teoretice a diferitelor
discipline sociale. Pe un plan mai general, tendinţa de apropiere
între grupuri mari de discipline ştiinţifice este
neîndoielnică. Evoluţii ştiinţifice recente lasă să se
vadă tot mai clar liniile pe care se vor realiza aceste propuneri.
În biologia teoretică contemporană se conturează, de
exemplu, atît o tendinţă de fuzionare cu ştiinţele fizice
(biologia moleculară), cît şi cu ştiinţele sociale
(socio-biologia). Desigur că tendinţele de reluare, în
ştiinţe sociale ca psihologia, sociologia şi antropologia, a unor
concepte şi metode din ştiinţele biologice vor spori aria de
aplicare a metodei experimentale în ştiinţele sociale.
Ce credeţi că poate face ştiinţa în
faţa unei mari probleme: problema agresivităţii, a agresivităţii
individuale şi colective? Consideraţi că există şanse de
elucidare a cauzelor comportamentului agresiv şi de deteriorare a
căilor de reducere, chiar de eliminare a consecinţelor negative ale
acestui comportament? Întrebarea se referă la variatele forme
de agresivitate care nu este numai fizică, ea poate fi culturală,
psihologică.
Agresivitatea, ca şi alte reacţii
comportamentale ale omului, este obiectul de studiu al unui domeniu
astăzi constituit al cercetării ştiinţifice, psihologia
comportamentului. Agresivitatea este o anomalie de comportament cu o
complexă condiţionare biologică şi socială. Desigur că
progresele în înţelegerea ştiinţifică a
condiţionărilor comportamentului agresiv, ce vor putea fi obţinute
prin dezvoltarea cercetării fiziologice şi psihologice, se vor
dovedi de cea mai mare însemnătate pentru elaborarea unor
metode eficiente de tratament şi profilaxie a agresivităţii. Ca şi
în cazul altor boli sociale, cunoaşterea ştiinţifică este
însă doar o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru
combaterea agresivităţii. Succesul depinde în mod hotărîtor
de posibilitatea de a realiza ameliorări în mediul social larg
şi în micromedii, cum sînt mediul familial, grupul
şcolar, grupul profesional, ameliorări care să permită o reducere
considerabilă a acţiunii factorilor indicaţi de cercetare drept
responsabili de producerea şi stimularea agresivităţii în
toate formele ei.
Dar arta?
Între factorii psihologici şi
culturali care acţionează ca factor de contrabalansare, de
diminuare şi anihilare a cauzelor unui comportament agresiv, arta
ocupă, cred, un loc foarte important. Dacă cercetarea ştiiţifică
contribuie la cunoaşterea agresivităţii, apoi arta, educaţia
artistică, preocupările cu caracter artistic, pentru a nu vorbi de
activitatea artistică creatoare, pot aduce un nou aport la
combaterea acesteia. Multe experienţe personale şi experimente
făcute în grupuri mici susţin această constatare. În
general, orice activitate creatoare autentică este un factor de
echilibru psihic care potenţează altruismul, decentrarea şi
diminuează tendinţele egocentrice, agresive. Din această
perspectivă, umanizarea muncii şi sporirea receptivităţii şi a
interesului pentru artă pe scara socială largă reprezintă căi
importante de acţiune pentru stăvilirea agresivităţii şi a altor
comportamente antisociale.
În ţară la noi se constată o
creştere a interesului cercetătorilor din ştiinţele exacte şi
din ştiinţele tehnice pentru cunoaşterea fenomenelor sociale.
Profesorul Grigore Moisil este autorul uneia dintre primele lucrări
din sociologia ştiinţei din ţara noastră. El a analizat relaţia
dintre numărul şi performanţele matematicienilor şi diferitele
etape de evoluţie ale societăţii, observînd că, în
perioadele de stres social, numărul matematicienilor de performanţă
scade. Cum vedeţi această problemă?
Întrebarea aceasta vizează, mi
se pare, o problematică complexă cu multe semnificaţii. Se impune,
de exemplu, distincţia dintre cercetarea cu metode ale ştiinţelor
sociale a activităţii oamenilor de ştiinţă şi cercetarea cu
metode din ştiinţe exacte a fenomenelor sociale şi umane. În
ambele cazuri, avem de-a face cu cercetări interdisciplinare.
Reprezentative pentru preocupările de primul fel sînt, de
exemplu, psihologia descoperirii şi creaţiei ştiinţifice sau
sociologia ştiinţei. Aceste preocupări sînt puţin
dezvoltate la noi. Unii cercetători cu largă perspectivă, din
ştiinţele matematice, ştiinţele naturii şi ştiinţele tehnice,
sînt conştienţi de însemnătatea unei mai bune
cunoaşteri a mecanismelor psihologice ale gîndirii inventive,
creatoare, precum şi a dimensiunilor şi caracteristicilor grupului
ştiinţific ca grup social. Ei ajung însă, rareori, la o
examinare mai sistematică a acestor fenomene şi sînt lipsiţi,
în general, de pregătire psihologică şi sociologică
necesară pentru o cercetare propriu-zisă a acestor fenomene. Am în
vedere, în primul rînd, o cunoaştere mai largă şi mai
exactă a faptelor, dincolo de cercul experienţelor personale şi a
observaţiilor spontane, precum şi prelucrarea lor cu metode
adecvate. Nu există, pe de altă parte, o suficientă preocupare de
a îndruma şi specializa psihologi şi sociologi în acest
gen de cercetări, datorită atît lipsei unei tradiţiei
proprii, cît şi a scepticismului unor organisme de îndrumare
a cercetării ştiinţifice în ceea ce priveşte însemnătatea
acestor cercetări pentru sporirea randamentului activităţii
ştiinţifice, în general. Există însă, în
prezent, un cadru general mai favorabil pentru aplicarea metodelor
ştiinţifice exacte în cercetarea fenomenelor sociale,
culturale şi umane. Am în vedere, în primul rînd,
modelarea matematică a sistemelor sociale şi culturale. Direcţii
de cercetare ca cele iniţiate la noi de profesorii Mircea Maliţa şi
Solomon Marcus sînt ilustrative în această privinţă şi
sub anumite aspecte exemplare pentru cîştigurile teoretice şi
metodologice ce pot fi obţinute prin aplicarea îndrăzneaţă,
lipsită de prejudecăţi a metodelor gîndirii exacte în
studiul unor fenomene de mare complexitate.
Înţelegerea de
către matematician a fenomenului economic, lingvistic sau de
comunicaţie culturală, pe care îşi propune să-l modeleze cu
instrumentele disciplinei sale, depinde, în mare măsură, de
posibilităţile acestuia de a comunica cu cercetătorii ce studiază
aceste fenomene cu metode empirice. Un rol nu lipsit de însemnătate
în favorizarea acestei cooperări îl are o pregătire
matematică chiar elementară a cercetătorului social. Lipsa unei
asemenea pregătiri condiţionează adesea şi neîncrederea sau
chiar opoziţia unor cercetători faţă de aplicarea metodelor
matematice în studiul unor sisteme sociale, şi anume a celor
de mare complexitate. În spatele argumentelor „metodologice“,
pe care se sprijină de obicei această opoziţie şi în care
se subliniază cu deosebire că limbajul matematicii nu ar putea reda
ceea ce este esenţial şi specific acestor fenomene, stau cel mai
adesea lipsa de pregătire matematică şi neînţelegerea ce
rezultă de aici, a virtuţilor acelei abordări analitice şi
idealizante a fenomenelor de mare complexitate, pe care o fac
posibilă aplicarea instrumentelor gîndirii matematice.
O întrebare dintr-un domeniu
despre care ştiu că vă preocupă foarte mult, şi anume din
problematica cercetării interdisciplinare. Ce credeţi că poate
conduce la formarea unui spirit cu adevărat interdisciplinar? Pun
această întrebare ţinînd seama de faptul că structura
învăţămîntului este aproape exclusiv monodisciplinară.
Eu văd o legătură strînsă
între această întrebare şi întrebări la care am
răspuns deja. Din spectrul larg al cercetărilor interdisciplinare
mai promiţătoare sînt, pînă astăzi, cele ce
contribuie la elaborarea şi aplicarea unor metode formale de
cercetare pentru fenomene de mare complexitate, cum sînt
fenomenele biologice, sociale şi culturale. Pentru dezvoltarea şi
reuşita unor asemenea preocupări, sînt vitale atît
apropierea omului de ştiinţă exactă, în primul rînd a
matematicianului, de experienţa şi rezultatele cercetării sociale
„neexacte“, cît şi apropierea cercetătorului social de
factură tradiţională de spiritul şi metodele gîndirii
exacte. Experienţa de la noi şi din alte părţi permite să se
presupună că accesul omului de ştiinţă exactă la metodele şi
la rezultatele cercetării sociale neformale este comparativ mai uşor
decît accesul biologului, economistului, sociologului sau
lingvistului la metodele şi rezultatele ştiinţelor exacte. Fără
îndoială că în ştiinţele biologice, sociale şi umane
vor fi importante şi în viitor studii şi cercetări realizate
cu metodele tradiţionale, neformale ale acestor discipline. Pentru a
valorifica însă cel puţin unele dintre promisiunile pe care
le oferă aplicarea metodelor formale în aceste domenii, este
esenţial ca cercetătorii să beneficieze, dincolo de pregătirea
matematică generală de lucru şi în continuarea ei, de o
minimă orientare în acele capitole ale matematicii, care au
perspective mai mari de aplicare într-o anumită ramură a
cercetării sociale.
Desigur că reuşita unei asemenea forme de
instruire, atît în cadrul pregătirii superioare, cît
şi a specializării, depinde de angajarea unor matematicieni
înzestraţi în direcţia elaborării sau aplicării
metodelor formale de analiză în studiul anumitor categorii de
fenomene naturale şi sociale. Prin realizările lor, ei vor putea să
atragă şi alţi oameni de ştiinţă exactă spre asemenea direcţii
de cercetare. Abia dacă mai este necesar să se sublinieze astăzi
drept o noutate că necesităţi de elaborare teoretică în
discipline tradiţional îndepărtate de matematică au acţionat
ca puternice mijloace de stimulare a eforturilor spre elaborarea de
noi metodologii şi direcţii de cercetare în matematica pură.
Aşa numita „teorie a catastrofelor“ este unul din exemplele de
acest fel.
În analiza evoluţiei
cunoaşterii, în general, şi a cunoaşterii ştiinţifice, în
special, se utilizează metafora de „arbore al cunoaşterii“?
Credeţi că există un singur punct de plecare în evoluţia
cunoaşterii ştiinţifice sau mai multe, credeţi că există un
arbore al cunoaşterii ştiinţifice şi mai mulţi arbori? Credeţi
că în folosirea metaforei menţionate putem folosi pluralul
„arbori ai cunoaşterii“, care se pot dezvolta relativ autonom?
Metafora „arbore al cunoaşterii“ a
devenit consacrată, se pare, în Evul Mediu. Ea reprezenta, în
mod adecvat, modul cum s-a dezvoltat pînă atunci cunoaşterea
teoretică. Procesul de ramificare pornind de la un trunchi comun
constituie o reprezentare intuitivă satisfăcătoare a proceselor de
specializare în ştiinţă, a modului cum se raportează noile
discipline şi subdiscipline la organizarea sistematică a
cunoştinţelor şi metodelor de cercetare consacrată într-o
epocă anterioară. Imaginea nu a constituit însă nici pentru
trecut o reprezentare adecvată a „creşterii“ disciplinelor
tehnice, în sensul cel mai larg al expresiilor. Cercetarea a
privit aici, de obicei, nevoi practice distincte, iar o anumită
unificare a conceptelor şi metodelor s-a realizat, cu timpul, prin
dezvoltarea bazei teoretice a activităţii tehnice. De exemplu,
problemele de reglaj şi de informatică au fost abordate timp
îndelungat de diferite grupuri de tehnicieni, pentru a cunoaşte
ulterior o unificare remarcabilă, prin dezvoltarea unor teorii
formale ale organizării, a ciberneticii, teoriei informaţiei şi
teoriei sistemelor. Astăzi, în domeniul cercetărilor
fundamentale, imaginea arborelui cunoaşterii se poriveşte încă
destul de bine doar pentru disciplinele pur des-criptive,
clasificatorii, în care evoluţia orga-nizării sistemice a
cunoaşterii are loc mai ales prin specializare. Această imagine nu
mai reprezintă cît de cît fidel „creşterea
cunoaşterii“ în acele domenii teoretice, în care
tendinţei de specializare i se asociază o tendinţă complementară,
de integrare a cunoaşterii.
Care credeţi că este relaţia dintre
specialişti şi „integratori“, pentru a folosi o expresie a lui
Fuller, în evoluţia ştiinţei?
În general, şi unii, şi alţii
au o contribuţie esenţială la progresul unui domeniu de cercetare.
Cred că relaţia dintre ei este o relaţie de complementaritate, în
sensul lui N. Bohr. Pe de o parte, contribuţiile lor ştiinţifice
sînt de natură substanţial diferită şi, din acest punct de
vedere, se exclud reciproc iar, pe de altă parte, se completează
reciproc. În accepţia pe care o dau termenilor, „specialistul“
şi „integratorul“ sînt două tipuri mintale distincte, ce
se diferenţiază clar şi se opun adesea prin interese de cunoaştere
dominante, abordare şi metode de gîndire. Contribuţiile
ştiinţifice ale specialistului sînt, în esenţă,
tehnice, în timp ce contribuţiile integratorului sînt,
totodată, tehnice şi „filozofice“. Aceasta în sensul că
o contribuţie ştiinţifică majoră a unui cercetător de al doilea
tip reprezintă întotdeauna şi o schimbare a modului de
gîndire şi de înţelegere a lucrurilor. Este, totodată,
evident că reuşitele „integratorilor“ nu ar fi fost posibile
fără contribuţiile multor specialişti. Pe de altă parte,
rezultatele obţinute de „integratori“ creează, de obicei, o
nouă platformă pentru cercetări tehnice specializate. Multe
episoade din istoria ştiinţei şi din actualitate ar putea fi
invocate pentru a susţine asemenea observaţii.
Care credeţi că sînt
principalele caracteristici ale unui om de ştiinţă? Dar ale unui
artist?
La nivelul vocabularului psihologic
comun, caracteristicile cercetătorului ştiinţific şi ale
artistului nu sînt atît de deosebite cît ar putea
să pară la prima vedere, cel puţin atît timp cît
vorbim, în general, despre omul de ştiinţă şi creatorul de
artă. Amîndoi se caracterizează printr-o mare independenţă
de gîndire şi printr-o bogată imaginaţie. Şi unul, şi
celălalt posedă, chiar dacă în sensuri diferite, o mare
putere de observaţie, rigoare, simţ al nuanţelor, interes pentru
amănunte, tenacitate, dar şi multă mobilitate mintală. În
general, cred că deosebirile sînt greu de realizat şi de
exprimat la nivelul unor facultăţi şi atribute psihice pe care le
au, într-o măsură mai mică sau mai mare, toţi oamenii
normal dezvoltaţi. La acest nivel, este mai uşor să caracterizăm
deosebirea dintre creatori, fie în ştiinţă, fie în
artă, şi „analişti“ ce realizează o operă de sistematizare
şi clarificare, fie ei epistemologi şi filozofi ai ştiinţei sau
esteticieni şi teoreticieni ai artei. Deosebirea dintre „creatori“
şi „analişti“, în sensul convenţional pe care îl
dau aici termenelor, ca două tipuri mintale, ar putea fi
caracterizată prin dominaţia a ceea ce Pascal numeşte „spirit de
fineţe“ şi, respectiv, „spirit geometric“. Dacă îi
putem totuşi deosebi uşor pe oamenii de ştiinţă de artişti este
deoarece ai au deprins în procesul educaţiei şi comunicaţiei
profesionale moduri specifice, diferite de a vorbi despre ceea ce
fac. Multe stereotipii în caracterizarea deosebirilor dintre
creatorii de ştiinţă şi artă s-ar putea dovedi, odată ce vom
afla mai mult despre psihologia gîndirii inventive, întemeiate
pe impresii înşelătoare.
Credeţi că există anumite
caracteristici specifice ale unei comunităţi ştiinţifice, ale
unei asociaţii ştiinţifice care o disting de o comunitate de
artişti?
Există, desigur, multe deosebiri
condiţionate de diferenţe în caracterul instrucţiei
profesionale, a comunicaţiei profesionale, în organizarea
activităţii de evaluare a rezultatelor profesionale şi în
standardele ce stau la baza acestei evaluări. În cazul
grupurilor sau comunităţilor ştiinţifice, aceste caracteristici
beneficiază deja de o cercetare sistematică în bogata
literatură de sociologia ştiinţei, care a apărut în
ultimele decenii. Elementele care sudează o comunitate ştiinţifică
şi, respectiv, o comunitate artistică, în grupuri sociale,
distincte, sînt sub multe aspecte diferite. Se poate afirma, de
asemenea, că gradul de integrare în comunitate a creatorului
de ştiinţă este considerabil mai mare decît al creatorului
de artă, şi aceasta pe temeiul unei consideraţii elementare, pe
care aş putea să o formulez în felul următor: rezultatele
muncii cercetătorului, oricît ar fi ele de originale, de
revelatoare, vor trebui să fie nu numai înţelese, dar şi
reproduse de membri calificaţi ai comunităţii ştiinţifice,
pentru a putea fi recunoscute şi calificate drept rezultate
ştiinţifice; o operă artistică cu totul originală nu este ţinută
să satisfacă o asemenea cerinţă, cel puţin în ceea ce
priveşte concepţia şi viziunea; condiţia marii creaţii în
artă seamănă, din acest punct de vedere, cu condiţia marii
creaţii în filozofia speculativă.
Credeţi că există o ruptură între
cele două culturi, folosind expresia lui C.P. Snow? Dacă da, ce o
determină şi cum credeţi că va evolua?
De facto, o anumită ruptură există,
în primul rînd, datorită unei accentuate tehnicizări nu
numai a ştiinţei, dar şi a filozofiei şi artei. Există bune
temeiuri de a presupune că acest proces de tehnicizare va continua
şi se va adînci. Întrebarea este dacă, pe măsura
desfăşurării acestui proces, vor putea fi găsite şi practicate
modalităţi mai eficiente decît cele utilizate astăzi pentru
a salvgarda unitatea culturii umane. Am în vedere forme noi,
sincretice de instrucţie, modalităţi noi de popularizare a
descoperirilor ştiinţifice cu mare rezonanţă culturală şi
modalităţi noi de cultivare a gustului artistic al publicului larg.
Vor fi necesare, totodată, o mai mare înţelegere a vocaţiei
integratoare a filozofiei şi noi idei pentru punere în valoare
mai bună a acestei vocaţii. Asigurarea accesibilităţii
filozofiei, în sensul bun al cuvîntului accesibilitate,
mi se pare astăzi de cea mai mare însemnătate pentru
asigurarea exercitării funcţiei ei culturale. Considerarea cu
resemnare a fărîmiţării culturii este inacceptabilă în
măsura în care înseamnă, în cele din urmă,
renunţarea la cultură.
Cum vedeţi relaţia adevăr-bine-frumos
în ştiinţă? Care este raportul relativ între aceste
valori? Dar în artă cum se manifestă această relaţie?
O contribuţie ştiinţifică de
strictă specialitate poate să aibă desigur o valoare cognitivă,
în sensul tehnic al acestei expresii, şi să fie deci lipsită
de o semnificaţie estetică sau morală. (Desigur, aceasta numai
considerînd semnificaţia produsului finit al activităţii
ştiinţifice pentru cei care o pot cît de cît înţelege.
Prin raportare la trăirile creatorului, ea îşi va pierde,
desigur, această neutralitate estetică şi morală.) Dacă vom
considera ştiinţa ca întreg, va fi însă greu să
distingem şi să separăm aceste semnificaţii. Creaţia
ştiinţifică, în realizările ei superioare, în
arhitectura logică a demonstraţiei sau explicaţiei şi în
semnificaţia umană a înţelegerii ştiinţifice, este o
realitate artistică şi, totodată, o valoare morală. În
general, orice fapt de cultură reprezintă o contopire sui generis a
acestor valori, şi marea artă ne oferă tot atîtea înfăţişări
ale acestei sinteze.
Şi de această dată vă rog să
emiteţi nişte întrebări, nu să răspundeţi. Mai precis,
dacă v-aţi afla în faţa unor tineri care sînt la
debutul carierei lor ştiinţifice, ce întrebări le-aţi pune?
Ce v-ar interesa să ştiţi mai mult despre ei?
Prin ce credeţi că se deosebeşte
cercetarea ştiinţifică de alte îndeletniciri omeneşti?
Ce consideraţi mai preţios din ceea
ce poate oferi o cercetare ştiinţifică încununată de succes
insului şi semenilor?
Care este pentru dumneavoastră
cercetătorul pe care îl socotiţi adevăratul erou al ştiinţei
şi îl luaţi ca model, şi de ce?
Interviu cules de Silvia DUMITRACHE
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters