Autor: 
Categoria: 
În eseurile anterioare am îndrăznit să ne interogăm asupra creativităţii răului. Am plecat de la o constatare uşor de urmărit de oricine stă, din cînd în cînd, să se gîndească, măcar cinci minute asupra rostului său în lume: anume că, binele înseamnă limitare, reţinere, amînare a impulsurilor şi dorinţelor, în timp ce răul îşi asociază, dimpotrivă, nelimitarea, lipsa oricărei amînări şi reţineri în purtarea zilnică.
Doi buni prieteni reflectînd
fiecare din unghiul său de vedere asupra acestei constatări au
ajuns şi ei la o concluzie interesantă: uneori curajul aparent
seamănă creativităţii rele, dar el aparţine, cu certitudine, de
inepuizabila inventivitate a binelui. Le dau dreptate. Le ascult
curios, argumentele.
Prietenul hobbesian crede cu putere că
virtutea curajului este des întîlnită în starea de
natură. Lucid asupra situaţiei în care se află fiecare om,
recunoaşte că viaţa tuturor, într-o asemenea lume a
violenţei continue, nu poate fi decît „singuratică, săracă,
urîtă, sălbatică şi scurtă“. Nu uită, cu mîndrie
nedisimulată, să-mi reamintească faptul că această idee apare în
Leviathan în celebrul, atît pentru antropologie, cît
şi pentru etică, capitol 13. Sînt de acord că, într-adevăr,
sub pericolul permanent al morţii violente, chiar aşa ar fi viaţa,
dar aici se şi opreşte acordul dintre noi. În pomenitul
capitol, Hobbes nu foloseşte nici cuvintele virtute, nici curaj. Mai
mult: în starea de natură viciile – îi replic – sînt
la ele acasă, iar nevoia de glorie, pe care filozoful britanic o
consideră a treia cauză a războiului şi a neînţelegerilor,
nu poate fi echivalată nicidecum cu virtutea curajului. Mă uit spre
prietenul rousseauist sperînd să-mi vină-n ajutor. Inteligent
şi blînd, cum îl ştiu de-o viaţă, observă imediat că
amicul nostru comun este un „hobbesian neterminat“, adică „un
hobbesian pe jumătate“. Or, pe drept, notează el, într-adevăr,
lupta pentru competiţie, neîncrederea şi nevoia de glorie nu
sînt noţiuni morale şi, tocmai de aceea, pentru depăşirea
acestora este nevoie de Stat – întemeiat pe un contract
social. În schimb, intervine adeptul lui Rousseau, – putem
accepta virtutea curajului la omul natural, ca impuls primar, ca
instinct izvorît nu din egoism, ci din sentimentul milei şi al
iubirii generoase de semeni: curajul e luptă pentru dreptate, irumpt
din ura pentru nedreptăţi ivite spontan.
Această alăturare a celor două
puncte de vedere obligă la luarea în seamă a cîtorva
idei simple. Prima dintre ele: curajul a avut o situaţie deosebită
în ceea ce numim în chip curent societăţile eroice.
Întrebarea este următoarea: schimbările din structura socială
şi politică a societăţilor ulterioare a generat un sens cu totul
nou al noţiunii morale în discuţie? A doua idee simplă: dacă
în tradiţia greco-latină şi cea iudeo-creştină, curajul
este cu oarecare diferenţe, o virtute şi niciodată, în toate
aceste cazuri una marginală, atunci trebuie să vedem care sînt
cele mai semnificative „atingeri“ ale curajului ca virtute cu
toate celelalte virtuţi.
De ce trimiterea la societăţile
eroice este importantă şi din motive strict morale, dar şi
politice? Argumentul prim ţine de a primi un răspuns satisfăcător
la problema: cum şi-a „gestionat“ relaţia valori morale –
valori vitale, orice tip de comunitate sau de societate? În
fond este vorba, întotdeauna, de a vedea ce fel de valoare are
viaţa însăşi pentru cei ce trăiesc înconjuraţi de
pericole de tot felul; unele pot sau nu pot fi depăşite; unele care
implică moartea iminentă, altele în care salvarea (prin luptă
sau refuzul acesteia) reprezintă o alternativă la moarte. Cel de-al
doilea argument se referă la faptul că, din nevoia de a-şi
valoriza poziţia, curajul s-a reîntărit mereu şi mereu în
epocile post-tradiţionale şi post-eroice. În fapt, nici o
societate nu s-a definit pe ea însăşi, ca fiind în
întregime laşă; laşi pot fi doar o parte din adversarii
interni; laşi sînt străinii, cei din alte culturi şi din
alte tradiţii. Înseamnă că sigur este ceva cu această
constantă dacă – dincolo de deosebirile foarte mari pe care le
admitem cvasi-unanim că există între aceste tipuri de
societăţi – totuşi, curajul este unanim admirat. Se va spune –
împreună cu André Comte – Sponville – „curajul
este virtutea eroilor şi cine nu admiră eroii?“ Exact.
Cine nu
admiră eroii? Psihologic un singur tip uman merită amintit în
acest caz: laşii invidioşi şi neputincioşi, deci,
resentimentarii. Dar, unanimul dispreţ faţă de laşi nu face decît
să confirme ipoteza de mai înainte: curajul este o virtute
valabilă şi pentru timpuri şi societăţi eroice şi pentru
vremuri mai relativiste sau mai sceptice. Am putea da în acest
caz un singur şi lămuritor exemplu: cel mai hotărîtor şi
încrîncenat emotivist – care va susţine sus şi tare
că toate judecăţile de evaluare morală (inclusiv cele de tipul „X
este curajos“ sau „Y este laş“) nu sînt altceva decît
expresii ale unor sentimente, preferinţe sau atitudini – dacă va
trebui să aleagă între „curajos“ şi „laş“, probabil
că nu va ezita prea mult să meargă la un drum, ce se anunţă plin
de primejdii, cu primul şi nu cu al doilea personaj. O asemenea
constatare ne conduce tot la ceva important pentru natura străveche
a curajului: pentru fapte ce implică riscuri, avem nevoie de
încrederea că ne putem bizui pe celălalt în caz de
nevoie, de întîmplare nenorocită, de pericol mortal.
Tocmai de aceea îl admirăm pe cel care nu ne-a înşelat
nici încrederea şi nici aşteptarea îndreptăţită,
legitimă. Or, aceste două caracteristici, admiraţia şi încrederea
în eroi, ne obligă să vedem dacă ele sînt
circumstanţiate doar la epoca eroică sau definesc virtutea
curajului şi după aceea. Răspunsul la o atare interogaţie poate
fi dat urmărind o excelentă analiză a curajului ca virtute în
timpurile eroice pe care i-o datorăm lui MacIntyre [După virtute].
Curajul este asociat categoriei
eroicului
În primul rînd, ceea ce
este incontestabil în societăţile eroice este faptul că în
acestea curajul este virtutea principală; el este important nu doar
ca o calitate dominantă a indivizilor ci, înainte de toate, el
este o calitate necesară pentru asigurarea existenţei familiei şi
a comunităţii. De aici rezultă două consecinţe: curajul este în
legătură cu prietenia („curajul prietenului meu mă asigură, pe
mine şi pe cei ai casei, de ajutorul său; fidelitatea prietenului
meu mă asigură de voinţa sa; fidelitatea membrilor casei mele e
garanţia fundamentală a unităţii sale. Fidelitatea e deci,
virtutea fundamentală a femeii. Andromaca şi Hector, Penelopa şi
Odiseu sînt prieteni (philos) tot aşa cum sînt Ahile şi
Patrocle“. şDupă virtute, cap. 10, ed.rom., p. 141ţ), iar
Gloria, Kudos, revine indivizilor care excelează în bătălie
sau în competiţii, în semn de recunoaştere de către
familia şi comunitatea sa. De asemenea, curajul, andreia, este
lăudat pentru că, omul care face ce trebuie să facă păşeşte
neclintit către soarta sa şi către moarte; în fond, am putea
spune că el „ştie“ că la capătul drumului îl aşteaptă
fie înfrîngerea, fie victoria, iar a înţelege
asta, este, în sine o virtute şi o componentă necesară a
curajului (p. 142). Tema morţii însăşi este o temă centrală
în societăţile eroice, ceea ce înseamnă a admite că
viaţa fiecăruia e fragilă, iar omul este vulnerabil. Totodată,
nimeni pe lumea aceasta nu este scutit aprioric de nenorociri, ne
asigură Sofocle.
Oricum, există puteri în lume pe care nu le
poate controla nimeni, iar viaţa omenească e invadată de pasiuni
care apar uneori ca forţe impersonale, alteori ca zei. Aceste forţe,
precum şi normele, cutumele care reglează prietenia şi rudenia,
formează modele ineluctabile; pe acestea nimeni nu le poate eluda,
nici prin curaj şi nici chiar prin şiretenie (Idem). Se poate pune
în mod legitim întrebarea dacă într-adevăr există
o simplitate a vieţii în acest tip de societăţi? Ceea ce
poate fi constatat cu certitudine este faptul că fiecare are un rol
social bine stabilit şi, totodată, fiecare are o concepţie despre
excelenţe sau virtuţi. După cum ştim, virtuţile sînt
considerate a fi acele calităţi care-i permit individului să-şi
împlinească rolul său. Astfel, oamenilor nu le este deloc
greu să ştie ce-şi datorează unii altora (p. 197). Întrebarea
este: tot atît de simplu este şi curajul? Sînt cel puţin
două argumente pentru a susţine această idee. Primul: în
societăţile eroice, moralitatea şi structura socială sînt
unul şi acelaşi lucru. Al doilea argument: în versiunea
homerică a societăţilor eroice conceptul virtuţii este secundar
faţă de un rol social. Înseamnă că este apreciat drept
curajos cel ce-şi onorează statutul şi-şi duce la împlinire
toate rolurile asociate acestuia. Mai înseamnă că a te
confrunta cu anumite pericole şi suferinţe este ceva de la sine
înţeles, iar dacă nu faci ceea ce se cuvine, atunci eşti
dezonorat şi trebuie să suporţi ruşinea. Oricum, onoarea este
acordată de cei de rang egal şi este de la sine înţeles că
fără onoare un om în societăţile eroice nu valorează
nimic.
Trei concluzii parţiale pot fi
formulate în acest context. În primul rînd,
indiferent de schimbările din structura socială şi din mentalul
colectiv, curajul este asociat categoriei eroicului: omul obişnuit
trăieşte şi face fapte obişnuite, iar cel ce sare din obişnuit,
poate atinge prin sacrificiu, prin dăruire de sine, admiraţia
noastră necondiţionată şi stima noastră infinită. În al
doilea rînd în societăţile în care libertatea
este limitată sau suprimată brutal sau prin mijloace insidioase, se
naşte nevoia de curaj şi de curajoşi. Se înţelege că toate
acestea se petrec într-un context în care laşii sînt,
în fapt, la mare preţ. Paradoxul constă în aceea că ei
sînt preţuiţi, dar nu ca laşi, ci în postura lor de
obedienţi, de conformişti, de „oameni pe linie“. Oricum, ei
sînt cei care, în cel mai bun caz, îşi liniştesc
conştiinţa prin formule raţionalizante de tipul: dacă va fi cazul
să dau dovadă de bravură, nu o să ezit, dar deocamdată
importante sînt alte lucruri, precum legile, normele, progresul
general şi (evident) fericirea tuturor. În fapt, aceasta
echivalează cu expedierea curajului în trecut sau cu
proiectarea lui în viitor. Or, curajul cînd există şi
la cine există este întotdeauna la timpul prezent.
Tot aşa, cum nu-l considerăm generos pe cel care va promite că mîine sau peste doi ani va da ceva, tot astfel nu-i credităm ca fiind curajoşi pe cei care „fac pe vitejii cînd e vorba să se întîmple ceva peste doi ani, dar mor de spaimă dacă se trezesc nas în nas cu o primejdie imediată“ [Mic tratat al marilor virtuţi, ed.rom., p. 61]. Acelaşi André Comte-Sponville, notează concis în acest caz: „poţi fi curajos nu mîine, şi, nici imediat, ci pe loc“, adică acum.
În al treilea rînd, cînd
se întîlneşte spiritul postmodern, în componenta
sa dezoeroizantă, cu puseul post-eroic de după eliberarea din
totalitarismul represiv (cazul românesc post-decembrist),
atunci, „laşii de ieri devin curajoşii de astăzi“ (Augustin
Buzura). Mecanismele explicative ale acestei treceri rapide – de la
o laşitate înainte nerecunoscută la un „curaj“ acum
deculpabilizant – ţin de psihologia omenească cea mai simplă,
dar şi de cea abisală, în acelaşi timp: laşitatea este,
întotdeauna, a altora, iar „curajul“ nu ţine de probe de
bravură spontană unanim acceptate, ci, de ce decid eu că sînt
şi de ce-mi amintesc eu că am făcut.
Stricto sensu curajul nu este numai cunoaştere; dovadă că avem destui intelectuali şi oameni de ştiinţă laşi şi, nu puţini ignoranţi, naivi şi oameni simpli plini de bravură incontestabilă. Înseamnă că decizia poate fi curajoasă numai dacă ea se converteşte în sacrificiu, dăruire de sine, iubire dezinteresată şi asumare responsabilă. Mai precis: curajului nu-i este necesară doar cunoaşterea semnificaţiilor tuturor acestor noţiuni sau stări pentru simplul motiv că el nu este în primul rînd opinie şi judecată, ci acţiune şi risc. În gînd, mulţi sînt eroi; prin decizie, puţini mai şi dovedesc.
Prietenul meu străvechi, cel detestat de hobbesian şi preţuit de amicul rousseauist conchide: n-ar strica deloc să vedem ce semnificaţie are un fapt unic, excepţional, tragic cum a fost Baricada din 21 Decembrie ’89? Din răspuns – continuă el – nu poate lipsi un adevăr brut: acolo au fost mulţi tineri curajoşi… şi unul singur dintre ei era intelectual. Istoria laşităţilor toxice a lumii intelectuale autohtone îşi găseşte aici expresia ei paradigmatică. Conţinutul acestei istorii nu poate fi înţeles în mod deplin fără a lua în seamă resentimentele şi frustrările celor ce n-au fost curajoşi la timpul oportun şi în locul potrivit.
RSS Feed
Newsletters