Pentru mulţi români, sărbătorile
s-au transformat treptat, după anii ’90, într-o distracţie
lipsită de orice substanţă religioasă. Mai ales Crăciunul şi
Paştele au devenit simple pretexte de a-ţi lua liber, de a pleca în
vacanţă, de a te „simţi bine“, adică de a face shopping, de a
te îmbuiba şi de a bea non-stop, eventual de a socializa.
Printre reclamele seducătoare şi anunţurile cu reduceri
substanţiale, care la faţa locului se dovedesc a fi de fapt
insignifiante, din cînd în cînd, reclame la pastile
împotriva indigestiei, medici care apar pe posturile de
televiziune şi îndeamnă la cumpătare. Şi asta an de an,
într-un ritual care a pierdut cu totul din vedere
semnificaţiile profunde ale acestor mari sărbători creştine, un
ritual care nu are nimic de-a face cu tradiţiile româneşti,
de care facem atîta caz, pe care le dăm cu atîta sîrg
la export. Într-o lume sărăcită, debusolată, fără repere
morale, sociale şi culturale, societatea de consum a găsit un teren
propice. Mirajul bunăstării îi face pe români să
cheltuiască tot mai mult, să lase sume imense în
supermarketuri, chit că rămîn lefteri după aceea.
E poate şi
un efect al lipsurilor din anii comunismului, dar şi o confuzie a
valorilor. A avea, nu de toate, ci cît mai multe a devenit
preocuparea majoră a celor mai mulţi români în aceste
zile, dacă nu un ţel. Chiar şi copiii sînt atinşi de
această goană după cadouri, de viciul societăţii consumiste.
Gestul de a lua de pe raft cît mai multe produse şi de a umple
coşul la Carrefour le-a devenit atît de familiar, încît
replicile de genul: „Dar numai atîta luăm?“ sau „Dar
nu-mi iei şi...?“ par să vină de la sine. Iepuraşul de Paşte
trebuie să fie musai bogat şi ghiftuit.
La biserică sau la mănăstiri se
merge dintr-un soi de inerţie. Ba mai rău, credinţa a devenit pură
mondenitate. Vedetele ies la rampă şi fac paradă de credinţă.
Aleşii noştri profită de ocazie ca să-şi facă reclamă: nu ştiu
dacă interesa pe cineva să vadă cum ia lumină Traian Băsescu, de
exemplu. Popii chemaţi pe la televiziuni, ca să explice
semnificaţiile sfintelor sărbători (sintagmă nelipsită de pe
buzele tuturor), nu mai pot face mare lucru. Oricum, interesul brusc
faţă de ortodoxie, faţă de cele sfinte este unul mimat, care nu
poate păcăli pe nimeni. Trăim într-o lume profană, complet
desacralizată.
Chiar şi atenţia faţă de cel sărman
(perindările pe la casele de copii şi azilurile de bătrîni
cu ajutoare, ca să nu mai vorbim de „pomenile electorale“) s-a
transformat în aceste zile într-un circ total, aş spune
chiar obscen. Că smerenia şi gratuitatea actului caritabil au
dispărut cu totul din conduita celor puternici nu mă miră, însă
această manipulare prin dar mi se pare de departe cea mai greţoasă.
Chiar mă sperie, pentru că-mi dau seama că perioada comunistă
ne-a aruncat cu zeci de ani înapoi şi că democraţia noastră
e atît de fragilă, încît se poate prăbuşi în
faţa unei sticle de ulei.
Şi atunci nu pot să nu mă întreb:
unde ne sînt sărbătorile? Ce s-a ales de acea primenire şi
înălţare de care îmi vorbeau bunicii mei?
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters