OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prin urmare, avem, pe de o parte, un deţinut aflat în închisorile comuniste sovietice, pe de altă parte, un om liber, care trăieşte într-o Românie a tranziţiei (dar, totuşi, liberă). Soljeniţîn conchide: „Trecuse o zi fără necazuri, aproape fericită“, raportîndu-se la ziua deţinutului Ivan Denisovici. Omul liber Gabriel Liiceanu ajunge la aceeaşi concluzie, repetînd afirmaţia lui Soljeniţîn. Să compari propria ta viaţă cu viaţa unui deţinut ni se pare un sacrilegiu pentru memoria lui Soljeniţîn. Gabriel Liiceanu, scriitorul atît de atent la nuanţe, se pune pe acelaşi plan cu Soljeniţîn şi cu Ivan Denisovici. E ceva inadecvat, ceva care duce în derizoriu anticomunismul lui Soljeniţîn, e o caricaturizare a unei zile generice.

 

 

Prin ce se pot compara cele două zile generice? Nu avem nimic împotrivă ca scriitorul Gabriel Liiceanu să facă elogiul lucrurilor mici şi a „micilor plăceri“. Dar pot sta aceste mici plăceri pe acelaşi plan cu „micile plăceri“ ale lui Soljeniţîn? Nu e destul de precar moraliceşte (şi hazardat) să forţezi această apropiere? Gabriel Liiceanu vorbeşte, pe trei pagini, despre fumat, despre plăcerea gestului aprinderii unei ţigări, dar şi despre „sila de mine“ care îl cuprinde pe autor după fiecare ţigară (în condiţiile în care ţigările erau un privilegiu în Gulag, a vorbi despre fumatul în libertate este o chestiune care poate răni sensibilităţile celor care, trecuţi prin Gulag, tînjeau după o ţigară). Mai departe, Gabriel Liiceanu ne prezintă ritualul duşului zilnic. Dar, şi în acel fragment, plăcerea trebuie încărcată livresc, Gabriel Liiceanu nu face un simplu duş, nu merge la toaletă, ci este încărcat de lectura capitolului „Ablaţiunile lui Don Rigoberto“, din romanul Elogiu mamei vitrege de Vargas Llosa. Şi continuă, adresîndu-se fiului său: „Îţi mărturisesc că, la rîndu-mi, petrec în fiecare dimineaţă, în baia mea, minute de adevărată voluptate, şi toate în preajma răsfăţurilor pe care mi le procură mai întîi duşul matinal – cu alegerea, după felul în care voi începe ziua, a gelului de duş cel mai potrivit (şovăi zilnic între mirosurile de ghimbir, ceai verde şi lavandă de la Roger&Gallet) –, apoi, odată duşul terminat, utilizarea cremelor de corp de la Molton Brown sau a gamei de thé vert de la Bulgari, în sfîrşit, alegerea parfumului din prima parte a zilei: Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior“ (n-avem nimic împotriva utilizării cremelor şi a parfumurilor, igiena e condiţie a civilizaţiei şi, de ce nu?, a modernităţii, dar, încă o dată, ne întrebăm de ce trebuia pornit în această descriere a zilei cu referinţa Soljeniţîn).

 

Prin ce se compară un om care face 15 minute de gantere şi de exerciţii de abdomen, care bea ceai sencha secura sau suc de portocale amestecat cu suc de grep, cu situaţia lui Ivan Denisovici? Descrierea aceasta (la care se adaugă ceva la care Denisovici n-ar fi îndrăznit să gîndească în închisoare – scrisul –, Liiceanu asemănîndu-se unui pianist care, „înainte de a ataca primele note ale concertului, îşi frămîntă o clipă mîinile sub pian“) are un iz blasfematoriu. Ne întrebăm cum poate Gabriel Liiceanu, un tenace luptător anticomunist şi un moralist dihotomic, să amestece în asemenea grad planurile, între o istorie tumefiată, unde individul găseşte plăceri pentru a compensa presiunea devastatoare a închisorii (simpla privire a cerului, cum zicea Barbu Brezianu, despre zilele petrecute la Canal), şi istoria personală, neîngrădită de nimic. Chiar nu vi se pare un semn de pierdere a reperelor şi al unei tulburări vanitoase (e ca şi cum ai folosi „Crema Soljeniţîn“ ca să-ţi acoperi, sau să-ţi exhibi, micile ulceraţii egocentrice) acest fragment din Scrisori către fiul meu: „Şi ziua poate continua aşa, mişcîndu-se între pagini scrise, pauze culinare (o salată de ruccola cu ulei de măsline şi oţet de mere, presărată cu feliuţe de jambon de Parma şi bucăţele de Grana Padano), citate căutate cu înfrigurare în cărţile bibliotecii mele, cîteva ture cu bicicleta pe străduţele necirculate ale cartierului, alte pagini scrise, alt ceai, altă cafea, bîrfitul la telefon al prietenilor mai puţin apropiaţi cu prietenii apropiaţi, în sfîrşit, cartea de seară din pat, cu carneţelul de note alături şi, apoi, alunecarea în somn... După o asemenea zi, pot spune şi eu, din Gulagul vieţii mele, ca Soljeniţîn despre ziua deţinutului Ivan Denisovici: «Trecuse o zi fără necazuri, aproape fericit㻓.

N-am fi insistat atît de mult asupra acestui capitol dacă întreaga carte ar fi compensat, cumva, acea dezamăgire a lecturii, rezultată din paralela nesusţinută (nici estetic, nici moral, nici existenţial) dintre Soljeniţîn şi Liiceanu.

 

 

Din păcate, Scrisori către fiul meu are numeroase pagini plicticoase (ajungem repede la saţietate, aflînd, din nou, ce delicii culinare are Gabriel Liiceanu, cum găteşte şi cum se prepară jambalaya; mi se pare forţată, aparţinînd registrului vulgarizator, calea eliberării de angoase, „spaime fără chip“, prin... gătit!), multe repetitive (despre pocelile numelor cărţilor scrise de Gabriel Liiceanu şi de Andrei Pleşu am mai citit, i-am mai ascultat vorbind), multe obosite (descrierea Americii nu cred că depăşeşte nivelul unui ghid turistic bine pregătit). Nici măcar reproducerea paginilor de „jurnal“ din jurul anului 1963 – pe care tînărul Liiceanu i le trimisese lui Constantin Noica în 1967, provocînd o scrisoare entuziastă a filozofului, care promitea să-l însoţească dacă va accepta „o blîndă constrîngere“ – nu ţine de o confesiune autentică, sînt mai degrabă pagini „parazitare“ într-o mărturisire pe care o tot aşteptăm pe parcursul cărţii. Pentru că, de fapt, aici este marea problemă a volumului Scrisori către fiul meu. Prezentat, pe pagina a II-a a cărţii, drept „unul dintre cei mai importanţi autori de «literatură personală» din România de azi“, Gabriel Liiceanu îşi ratează, de fapt, mărturisirea. Avem, pe tot parcursul cărţii, strania senzaţie că nimic nu e spus pînă la capăt, că sînt multe lucruri învăluite, că autorul evită să se confeseze, că ne plasează, ca cititori, într-o zonă ubicuă a aşteptării, dar aşteptarea este, cumva, în van. Autorul vrea să ne ofere cîte ceva din toate (am avut impresia că există o clară ruptură între pasajele „filozofice“ şi cele despre fapte reale; primele par puse în carte mai degrabă ca un semn de erudiţie decît ca o nevoie firească de mărturisire).

 

 

 

Altfel, cele mai bune pagini, după părerea mea, din Scrisori către fiul meu, sînt tocmai acelea în care fiul său devine o persoană de carne, sînge, nervi şi dragoste emotivă împărtăşită, cu sfială, tatălui, cînd nu e doar o iluzie de hîrtie. Cînd fiul său e personaj şi nu doar pretext livresc, paginile încep să ne atragă. Emoţionante sînt rîndurile despre întîlnirea dintre fiu şi tată, într-o noapte de Crăciun, cînd fiul vine să doarmă pe salteaua aşezată în living, împreună cu tatăl pe care îl credea cuprins de somn („Ce să se întîmple, mai am de stat doar o zi cu tine şi pe urmă, iarăşi, cine ştie cîtă vreme n-am să te mai văd...“, îi spune fiul). Pline de tensiune şi de emoţie sînt paginile în care Gabriel Liiceanu se află înaintea operaţiei pe inimă, în America, atunci cînd primeşte un telefon, în seara de dinaintea intervenţiei chirurgicale, de la fiul său care îi spune „Tata, tata, auzi, să nu-mi faci vreun banc prost“. (De fapt, deşi fiului îi sînt amintite doar cîteva replici, acestea au darul de a crea tocmai ecoul confesiunii, prin existenţa celuilalt ca persoană reactivă; paradoxal, ecoul devine mai puternic decît confesiunea însăşi.) Minunate sînt şi paginile în care Gabriel Liiceanu îşi evocă mama, cînd scrie despre adunatul lemnelor şi al cărbunilor în casa din cartierul Cotroceni sau cînd aminteşte cum a fost sancţionat nemeritat la un concurs la radio, pe vremea cînd era liceean (şi în aceste pasaje, de cîte ori Gabriel Liiceanu citează din cei apropiaţi, renunţînd cumva la privirea întoarsă doar asupra sa, paginile capătă consistenţă; mama îi va spune o vorbă memorabilă, atunci cînd copilul Gabriel se înfricoşează în faţa mormanului de lemne ce trebuia adunat: „Hai, Gabriel, apucă-te de treabă. Ai să vezi: ochii te sperie, mîinile te scapă“). „Splendoarea iubirii materne – şi maică-mea m-a făcut s-o simt din plin – vine din faptul că ea este necondiţionată, absolvită de orice aluzie contractuală. Cineva îşi pune în joc toată rezerva de afecţiune a fiinţei sale fără ca pentru asta să pretindă replica pe loc sau să aştepte, în genere, ceva. Ea este o dăruire pură, lipsită de gîndul oricărei răsplăţi.“

 

 

Există cîteva pasaje, fragmente, chiar un capitol, în care Gabriel Liiceanu vorbeşte despre iubire, căsătorie, întîlniri amoroase. Din nou, Gabriel Liiceanu devine doct, profesoral, înţepat, musteşte de citate, tratează relaţiile de cuplu ca în revistele de popularizare a psihologiei, ca să ne spună un lucru foarte simplu: uneori, e preferabilă singurătatea, alteori, cînd doi oameni nu se pot înţelege şi nu pot rămîne împreună, e preferabil divorţul. Chiar poate fi teoretizată dragostea, aşa cum face Gabriel Liiceanu, tocmai într-o carte care face parte, nu-i aşa?, din „literatura personală“? Gabriel Liiceanu ne spune, cu preţiozitate, cu emfază, nu doar că „iubirea-i oarbă“, ci şi că „nici o morală a lumii şi nici raţiunea nu a putut amuţi în om fondul primar de pulsiuni, ceea ce Platon a numit, atît de frumos, «calul negru» din noi“. Capitolul acesta, despre sexualitate, pofte, neînfrînare, reproşuri şi dezastre în cuplu, nu e, de fapt, o confesiune. Ar fi mers perfect ca un studiu de sine stătător, ca o prelecţiune, ca o conferinţă în faţa unui auditoriu compus din adolescenţi îndrăgostiţi. Acel capitol al cărţii pare o concesie făcută comercialului, cam aşa l-am perceput: eu, Gabriel Liiceanu, pot fi şi profesorul vostru de sexualitate, ascultaţi un pic. Nu sînt prea multe deosebiri între aceste rînduri şi cele publicate de Bebe Mihăiescu, zis şi Bebe Sexologu’: „Mai toate căsniciile se organizează în jurul a ceva negativ. Odată epuizate rezervele de candoare şi de iluzie ale începutului, locul lor îl ocupă complicitatea cu partea cea mai căzută a fiinţei noastre, cu ipostazele dezgustătoare pe care, înfruntîndu-l pe celălalt, le-am scos din noi, de care ne este ruşine, pe care am vrut să nu le trăim, pe care am vrea să le uităm. Nimic nu mai este de salvat din clipa în care am fost văzuţi în chiloţi. Orice avînt, orice pornire de înălţare, orice poză în ochii lumii sînt subminate de amintirea felului în care ne-au înjosit convulsiile ultimului scandal“.