Unul dintre elementele disputate mai mult în surdină pe
parcursul întrecerii pe ramură a echipelor de susţinere a candidaturii celor
doi tovarăşi înscrişi în cursa ultimelor alegeri prezidenţiale a fost
modalitatea de a aborda trecutul reptilian al întîmplărilor din Decembrie 1989.
Au curs fluvii de cerneală roşie pe tema asasinatelor în masă comise de indivizi
necunoscuţi, după descăunarea lui Nicolae Ceauşescu, dar românii n-au reuşit să
facă un singur pas pe calea dezvăluirii adevărului. Dimpotrivă: martorii au
dispărut unul după altul, care prin moarte naturală, care prin intimidare,
senilitate ori servicii la schimb, multe fapte au fost prescrise, iar unii
asasini, graţiaţi prin grija complicilor rămaşi în funcţii înalte.
Nu e un tur de forţă de logică elementară şi nici un mare
secret: împiedicarea anchetei a fost comandată în permanenţă de responsabilii
crimelor. Legendara incompetenţă a organelor de resort a constituit un dat
natural ajutător, dar nu crucial. La 23 decembrie 2009, vestitul procuror Dan
Voinea a acordat un interviu publicaţiei germane Die Welt, în cadrul căruia a
declarat: „Nici pînă în ziua de astăzi nu s-a făcut dreptate miilor de victime
ale Revoluţiei, pentru că nu se cunosc cei vinovaţi. Societatea şi clasa
politică trebuie să se impună pe viitor pentru ca cei vinovaţi să fie judecaţi.
Motivul principal pentru care s-a tergiversat anchetarea celor vinovaţi a fost
lunga preşedinţie a lui Ion Iliescu“.
De remarcat, totuşi, că „lunga preşedinţie a lui Ion
Iliescu“ a fost întreruptă, pentru un mandat de patru ani, de scurta
preşedinţie a lui Emil Constantinescu, primul preşedinte cu adevărat democrat
al românilor (după cum îl blagoslovise Doina Cornea), care a jurat oricărui
microfon ce i-a ieşit dinainte, pe durata campaniei electorale, că nu va avea
linişte şi pace pînă cînd nu va reda românilor adevărul despre crimele vrajbei
iernii lor. Nu numai că lucrurile nu s-au mişcat pe direcţia preconizată, dar
mai întîi prin vocea ministrului său preferat, Dudu Ionescu, apoi direct,
primul preşedinte democrat al românilor a militat pentru acordarea unei
amnistii generale asasinilor trimişi de Ion Iliescu şi ai lui să tempereze
elanul democrat al poporului. Mai mult, ca insulta să fie totală, a lansat
propunerea la Timişoara, susţinînd că are acceptul moral al societăţii cu
acelaşi nume. Bineînţeles, nu avea nimic. Au urmat dezminţiri, îmbrobodeli,
uitări.
Ca o notă de subsol a istoriei noastre recente, ce nu
trebuie uitată: Emil Constantinescu a reuşit să-l graţieze (prin Decretul nr.
588/2000) pe Ion Coman, care fusese condamnat pentru conducerea represiunii de
la Timişoara, soldată cu 73 de morţi (potrivit Monitorului Oficial, nr. 657,
din 14 decembrie 2000).
Pentru o viziune corectă a situaţiei, „neglijenţele“ comise
de Dan Voinea pe durata anchetelor i-au făcut scăpaţi „pe cei mai importanţi
102 învinuiţi (printre care generalul Geoană, tatăl candidatului Mircea – n.a.)
în această cauză“ (Evenimentul zilei, 21 decembrie 2009). De pe întinsul
aceluiaşi articol („Greii dosarului «Revoluţiei», protejaţi de neglijenţa lui
Voinea“), aflăm că Ion Iliescu „a fost pus oficial sub acuzare în februarie
2009“. Adică la mai bine de patru ani de cînd ţara era cîrmuită cu dibăcie
postrevoluţionară de Traian Băsescu.
Între timp, una dintre căpeteniile la două capete şi ghips
ale loviturii de stat din Decembrie 1989, fostul general Victor Atanasie
Stănculescu, azi aflat după gratii pentru reprimarea în sînge a manifestaţiilor
timişorene, a conceput o carte de mărturii în care încearcă să dărîme cîteva
mituri, cu preţul altora: „Fenomenul terorist a avut două componente.
Componenta externă, sovietică şi componenta internă, a celor care au acţionat
ca oameni care, văzînd că regimul a fost răsturnat, trebuia să facă reacţia la
această acţiune“. Potrivit confesiunilor generalului redus la grad de soldat în
termen, cu puţin înainte de izbucnirea mişcărilor spontane, în România au
pătruns cîteva mii de „turişti“ sovietici antrenaţi şi înarmaţi, care se
deplasau în grupuri de cîte patru şi care n-au fost nici înregistraţi, nici
percheziţionaţi la punctele de frontieră. „KGB şi GRU, şi ei au tras de pe
nişte înălţimi, şi la Bucureşti, şi la Timişoara, peste trupe, ca să incite şi
mai mult populaţia, ca să mărească amploarea mişcării de protest“, se
destăinuie unealta ceauşistă.
Referitor la acuzaţiile ce i s-au adus, Ion Iliescu s-a
disculpat prin logica forţată a falsei evidenţe: „Eu am fost o ţintă a celor
care trăgeau în zilele Revoluţiei, şi nu organizatorul... acelei diversiuni
teroriste. A fost o diversiune îndreptată împotriva noastră, a celor care am
organizat prima structură provizorie a noii puteri“. Dacă aşa au stat
lucrurile, ce a făcut Ion Iliescu timp de zece ani, cît s-a aflat la putere,
pentru a-i depista şi pedepsi pe cei care i-au vrut fie periclitarea
integrităţii corporale, fie compromiterea morală, dacă nu ambele? Prin
declaraţiile sale, cetăţeanul încarcerat V.A. Stănculescu îi exonerează de
orice culpă pe Ion Iliescu şi pe ciracii adiacenţi. Se exonerează pe el însuşi,
trebuie să adăugăm, lăsînd să se înţeleagă că se află la închisoare pentru
faptele comise de alţii: ofiţeri români cu spirit civic comunist şi agenţi
infiltraţi, aflaţi la datorie.
Potenţialul primejdiei pluteşte însă prin aer. La cîteva
zile după ce a aflat că PSD a pierdut preşedinţia mergînd pe mîna lui Mircea
Geoană, Ion Iliescu a declarat: „Cine ar putea să mă judece pe mine în legătură
cu Revoluţia română? Să fim serioşi! ş…ţ A exprima dubii cu privire la rolul
meu în Revoluţie este o chestiune pe care nimeni în România nu ar putea să o ia
în serios! Eu să fiu în închisoare?! Cine este... cine se gîndeşte la asta? Cei
care ridică o astfel de problemă nu sînt oameni normali. Dacă cineva ar încerca
aşa ceva, ar provoca un protest general în întreaga ţară“. Să fie azi Ion
Iliescu mai iubit decît era în 1996, cînd a pierdut alegerile şi n-a stîrnit
nici măcar revolta unui sat de cîmpie?
Şi logica noastră pare solidă, dar uite că nu e. Din
nefericire, un dram de adevăr tot rezidă în spusele teroristului terorizat:
atîta timp cît Ion Iliescu nu este găsit vinovat, extrapolarea declaraţiilor
sale duce la extinderea vinovăţiei pentru crimele din Decembrie 1989 asupra
întregului popor. Dacă îţi apar înaintea ochilor şi realizările celor douăzeci
de ani care au urmat, nelegiuirea şi complicitatea la ea se adeveresc total
inutile. Între timp, Ceauşescu ar fi murit de moarte bună, fără a păta mîinile
nimănui. Şi nici comunismul nu s-ar fi simţit prea bine. Ba poate chiar oleacă
mai rău decît se simte acum.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters