Crin Antonescu şi „sindromul lui Stendhal“

Autor: Marius GHILEZAN | Categoria: Politic | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Mulţi liberali cu scaun la cap se întreabă ce rost a avut ultimul Congres. Să fie reconfirmat un lider de necontestat, să se prezinte un program strategic sau pentru a fi readuse la tăcere o serie de voci cu rezonanţă?

Crin Antonescu a reuşit să obţină o victorie à la Pyrus. Poate să spună, împreună cu listacii săi, „încă o victorie ca asta, şi sîntem terminaţi“. A reuşit „performanţa“ de a îndepărta lideri marcanţi, de a le lua dreptul la microfon unor liberali autentici ca Ludovic Orban, Călin Popescu-Tăriceanu, Teodor Meleşcanu şi de a-i înlocui cu ideologul de serviciu Dan Mihalache, nimeni altul decît fostul agent de propagandă al FSN de pe vremea oficiosului Azi. Asta da lovitură.

PNL a optat pentru varianta de alegeri pe listă, un procedeu folosit mai ales de partidele socialiste pentru a-i asigura liderului o echipă omogenă şi pentru a anula posibilitatea oricărui lider charismatic – neagreat de către şef – de a ajunge în conducerea partidului. E greu de crezut că liberali de vocaţie şi de tradiţie nu ar fi acumulat suficiente voturi pentru a fi membri ai Biroului Politic. Practic, s-a urmărit o concordie de grup, în dauna dezbaterilor democratice. Un partid puternic este doar acela care dezvoltă, susţine şi promovează principiile acordului că există dezacord. Încă de acum două secole, unul dintre părinţii liberalismului afirma că se va lupta pentru dreptul celuilalt de a nu fi de acord cu el. Dar pluralismul de idei şi dezbaterile sînt, practic, decapitate în urma Congresului de săptămîna trecută.

Cei cincisprezece vicepreşedinţi au ajuns în funcţii datorită lui Crin Antonescu, ei neobţinînd o poziţie legitimată de vreun scrutin democratic. Deci, vor fi vasali celui care i-a propulsat în conducere. În partid nu se va mai auzi nici musca. Şi asta poate fi moartea unui organism politic. Unanimitatea era starea de fapt, dar şi de drept, a unui partid ieşit din istorie.

Oameni care nu ar fi strîns nici voturile a trei filiale au ajuns în posturi-cheie. Ca să nu mai spunem că unii dintre ei sînt trădători din vocaţie. Mulţi îşi băteau joc de Crin Antonescu pe vremea cînd mîncau o pîine albă sub conducerea lui Tăriceanu şi ocupau posturi niciodată visate. Acum, din pragmatism, şi-au schimbat opiniile.

Ştie cineva de vreun proiect politic al lui Mihai Voicu, eternul condamnat să fie pe sticlă, dar niciodată în stare să treacă de ea? Are cineva vreo idee de unde parvine Răducu Filipescu? Dar Cornel Popa? Pot fi căutaţi lesne prin lumea celor care nu cuvîntă. Or fi şi ei specialişti la tras sfori ca Rareş Mănescu, niciodată ieşit în spaţiul public, dar extrem de spornic în culise.

Crin Antonescu nu va avea o misiune uşoară în poziţia de Lider El Maximo. Mai ales că viaţa de partid nu îi este prea cunoscută. Obişnuit cu eschiva, acum va trebui să se implice. Şi acest lucru nu e prea convenabil pentru un om care, pînă la 50 de ani, a tras mai mereu mîţa de coadă.

Omul care i-a făcut posibilă ascensiunea, Ludovic Orban, i-a replicat bine că partidul nu se conduce de la televizor. Divergenţa dintre cei doi datează de dinainte de alegerile prezidenţiale, undeva, prin vară, cînd Antonescu prefera pajiştile franceze cîmpurilor electorale româneşti, iar Orban îl chema la muncă. La Congresul de săptămîna trecută, din răzbunare sau din catharsis, l-a măcinat pe fostul său aliat cu o agresivitate maniacală, cu intenţia practică de a-l desfiinţa. Antonescu şi-a dat, în spatele unei eleganţe de circumstanţă, proba de caracter. Parcă duşmanul sălăşluia prin alte habitaturi politice, nu în dreapta sa, refuzîndu-i ostentativ privirea.

Puţină lume a remarcat şmecheria de la ultimul Congres. Că, în spatele unei reconfirmări pe poziţie, s-a ascuns o tainică dorinţă de răzbunare pe cel care i-a făcut posibilă ascensiunea, Ludovic Orban, pe cel care i-a tolerat ifosele şi ieşirile anti din timpul guvernării, Călin Popescu-Tăriceanu, şi pe un om politic ca Teodor Meleşcanu, cu multă cotă de încredere.

Enoriaşii cultului Antonescu refuză ostentativ să vadă evidenţa. Omul nu e ceea ce pare: un cruciat dezinteresat. E şi el un om ameţit de aerul tare al înălţimilor şi fascinat de măreţia scaunului lui Brătianu. Dacă, în cazul său, nu se poate vorbi de un context patologic, încă, atunci în rîndurile admiratorilor se instaurează cu certitudine „sindromul lui Stendhal“. După cum se ştie din istorie, cunoscutul scriitor francez aproape că a leşinat de încîntare atunci cînd s-a aflat în faţa statuii lui David, aşezată în Biserica Santa Croce din Florenţa. Medicina modernă califică astfel de stări drept „sindromul lui Stendhal“.

În Jurnalul lui Chuck Palahniuk, spre sfîrşit, invitaţii la un vernisaj mor în incendiu, chiar şi cei care se aflau lîngă ferestrele şi uşile deschise. Pompierii şi poliţiştii au năvălit în sală şi au încremenit în faţa tablourilor, zîmbind, parcă ieşiţi din minţi. Astfel, cu toţii şi-au găsit sfîrşitul într-o profundă transă de admiraţie, împietriţi de extaz şi pierduţi în veneraţie. Congresul de săptămîna trecută rămîne o etapă în viaţa unui partid atît de zbuciumat. Dacă a reuşit ceva Antonescu, atunci acest lucru este că şi-a mai făcut gratuit cel puţin încă un duşman. Va răzbi sau va arunca prosopul?

Recomanda articolul prin: