OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un cartus de Kent si un pachet de cafea, care aduce a Jim Jarmusch
Tentatia formei la mine e foarte mare. Dupa ce-am facut Marfa si banii, am intilnit oameni care spuneau: „Ce cacat de film! Iau camera, ii filmez pe baietii de la bloc si fac si eu un film ca asta!“. Foarte bine, faceti! Pare usor, la indemina… Atunci mi-am zis sa fac un film dupa toate regulile artei, dar chiar si-asa nu m-am putut impiedica sa nu intervin pe forma; cu doua miscari de aparat si tot am facut-o. Nu pot sa iau o reteta si sa ramin la ea.

Cartea de bucate a cinema-ului
La fel se-ntimpla cind gatesc. Am o carte de bucate elvetiana, si e acolo o reteta – pui pimiento (piept de pui cu sos de ardei iute, cu vin… in fine, o reteta). Daca respectam cantitatile de acolo, n-aveam nici o lingura de sos – macar cantitativ, nu pot sa nu intervin in reteta (desi si-n forma fac schimbari…). Ei, la fel e si cu filmul – nu pot sa ramin la dramaturgia in trei acte, cu doua plot point-uri si nu mai stiu ce la minutul nu stiu care. Nu ma intereseaza.
Ochiul, mintea spectatorului sint formate dupa reteta asta. Motiv pentru care ideal ar fi sa ajungi la formula ideala, care sa te reprezinte cel mai bine pe tine si, in acelasi timp, sa nu alunge spectatorul din sala; o formula hibrida. Dac-as vrea sa fac filme doar pentru mine, n-as intra in retele de distributie, nu m-as duce la CNC. As face filme fara o dramaturgie aparenta.

Arta, ca si farmacia...
Oricum, cred ca modul in care sint delimitate domeniile de activitate, cum e segmentata arta, e foarte arbitrar. Pentru mine, rolul cinematografului e apropiat de cel al psihologului, al cercetatorului. Cind te faci un film, cind scrii o poveste, incepi sa cercetezi, si o faci inconstient, fiindca asta e natura ta, ca artist. Iar in urma „procesului tehnologic“ de producere a unui film trebuie sa ajungi sa restitui ceva care sa evoce, sa reflecte aceasta cercetare. E ca-n farmaceutica, cind cauti un tratament pentru reumatism si pornesti prin a experimenta. Diferenta e ca-n film n-ai niciodata nici o garantie ca vei reusi si nici o dovada c-ai facut-o. Nu cred ca filmul, pictura, muzica sint „altceva“, nu ma raportez asa la ele.

Eticheta pe care-o recunosti
Exista dorinta, pentru fiecare artist, sa fie original, sa „spuna el cum stau lucrurile“. Sint mai multe acuze, dar una pe care-am reusit eu s-o identific este faptul ca statutul unui artist in comunitate e discutabil. Necesitatea, eficienta actului artistic e greu de cuantificat, el n-are cum sa aiba o valoare scrisa pe eticheta.
Galeristii, producatorii de muzica, de teatru, de film pedaleaza pe cistig: ai valoare, ca artist, daca ceea ce faci se vinde. De aceea cinematografia, la nivel mondial, e dominata e Hollywood. Godard spunea ceva foarte interesant, venind din partea lui, care n-avea nici o legatura cu Hollywood-ul, si anume ca cineastii americani stiu sa spuna o poveste, iar aia europeni, nu. Ceea ce, in oarecare masura, e adevarat: stiu foarte bine sa spuna povesti, dupa retete bine invatate. Iar Johnny Hallyday, care nu e totusi o lumina, avea dreptate cind constata ca la concertele lui lumea reactiona la melodiile pe care le cunostea; la cele de pe noul album nimeni nu misca. La fel si cu cinema-ul, oamenii vin la film sa se relaxeze, sa vada lucruri pe care sa le recunoasca.

Filme in care m-as spune...
Dupa mine, cinematograful inseamna, de fapt, doi frati siamezi – cinematograful de entertainment si cinematograful de autor, filmele pe care le faci ca sa faci filme. Si mie-mi place sa vad filme previzibile, la care stii cind o sa se ridice matahala de pe scaun scotind pistolul. Imi place sa le vad, nu pot sa le fac. Sint foarte egoist, vreau sa fac ceea ce am eu in mine. Am un miliard de filme-n cap, n-am timp sa le fac. E celebra scena din Noaptea americana a lui Truffaut, cind ia el ziarul, spune c-ar putea face film si dintr-un articol de ziar si citeste niste titluri. Evident ca asa stau lucrurile.
Eu am acum 38 de ani; sa zicem ca nu totdeauna am fost constient de mine, dar cel putin de la 18 ani am devenit. De 20 de ani sint constient de mine, de ceea ce declansez, mai mult sau mai putin, am o judecata critica despre viata si alegerile mele; numai despre astia 20 de ani as putea face cite un film in fiecare an. Cine-mi da bani pentru asta? Dar chiar cred ca asta ar trebui sa fie cinematograful, sa te spui pe tine.

E ca atunci cind faci dragoste cu o femeie si vrea sa te impresioneze, sa-ti arate ce-a vazut ea prin filme. Toti vrem sa aratam ce tari sintem intr-o situatie ca asta. De-aia as face un film cu un futai, primul, ala care nu se pune. Se-ntilnesc el si ea si se-ntimpla sa faca amor; fiecare scoate la bataie arsenalul de impresionare a auditoriului. Adica o mare minciuna. De fapt, e ceva foarte tragic, pentru ca noi, oamenii, punem mare pret pe iubire; traim si intr-un spatiu cultural prielnic pentru asa ceva, un spatiu construit pe „iubirea de aproape“. Iar noi luam iubirea asta de aproape si-o intoarcem pe toate partile. Sintem ca niste bile de biliard in voia tacului.