Autor: 
Categoria: 
În primăvara trecută am fost la Bucureşti invitată de NEC (New European College). În prima zi şedeam cu o jurnalistă şi un fotograf în holul hotelului, cînd un bodyguard musculos a întrebat dacă există vreo aprobare pentru asta şi a dat să-i smulgă fotografului aparatul din mînă.
– Aici nu-i permis să fotografiezi, nici persoanele nu pot fi fotografiate – a spus el furibund. La recepţie era micul steguleţ albastru al Europei – trecuseră doar cîteva zile de la Conferinţa NATO ţinută la Bucureşti. Jurnalista s-a arătat supusă:
Am plecat din hotel locuind în următoarele două zile într-un birou al NEC. După mutarea din hotel n-am observat să mai fiu urmărită. Fie că Serviciul Secret îşi retrăsese oamenii din pricină că situaţia luase o întorsătură alarmantă, fie că lucra acum profesionist, aşadar neobservabil.
Acces la dosare – în stil românesc
Am ajuns să mă bucur chiar şi numai să văd cînd unii cunoscuţi scriitori români se limitează doar la a ignora discuţia despre dictatură, fără să vrea neapărat s-o reteze sau, mai rău, s-o dejoace luînd apărarea făptaşilor. În majoritatea lor, intelectualilor români le-a păsat tot atît de puţin de accesul la dosarele secrete, ca şi de toate biografiile celor din jur călcate în picioare ori de noile cîrdăşii stabilite între grangurii de partid şi oamenii serviciilor secrete. Cînd, aşa cum am făcut-o eu de-a lungul anilor, tot cereai public şi cu orice ocazie să-ţi vezi dosarul, ajungeai să-i calci pe nervi pînă şi pe prietenii tăi. A fost şi-acesta un motiv pentru care ani în şir dosarele – în loc să fie predate instituţiei înfiinţate în silă, la presiunea UE, în 1999 (cu acronimul de CNSAS, care necesită o oarecare dexteritate în pronunţie) – au zăcut la noul-vechiul Serviciu Secret. Acesta dirijînd accesul la dosare după bunul său plac. CNSAS-ul trebuind chiar să-i adreseze cereri, cărora uneori li se dădea curs, dar care de cele mai multe ori erau respinse – ba pe deasupra şi cu motivaţia că la dosarul solicitat încă se mai lucrează. Oficiul Gauck2 al românilor a fost de la bun început o „frunză de viţă“, şi pînă în ziua de azi continuă să fie impenetrabil.
În 2004 mă aflam la Bucureşti şi m-am prezentat la Consiliu pentru a da mai multă greutate cererii repetate de a-mi vedea dosarul. M-am mirat să văd la intrare trei tinere femei purtînd ciorapi cu luciri de neon şi rochii mini, cu decolteu adînc, ca şi cum ai fi intrat într-un salon de masaj erotic. Iar între ele, un soldat cu puşca-mitraliera la umăr, ca şi cum intrai într-o cazarmă ultrasecretă. Şeful instituţiei a trimis vorbă că nu-i acolo, deşi-mi dădusem întîlnire cu el.
Brusc, s-a găsit şi dosarul meu cu numele de CRISTINA. Trei volume, 914 pagini. Ar reieşi că dosarul fusese întocmit începînd din 8 martie 1983 – dar el conţine documente şi din anii dinainte. Motivul întocmirii dosarului: „Deformările tendenţioase ale realităţii din ţară, în special din mediul sătesc“ – în cartea mea Niederungen4. O dovedesc „analizele pe text“ ale informatorilor. Şi, de asemenea, că fac parte dintr-un „cerc de scriitori germani cunoscuţi pentru lucrările lor duşmănoase“.
Dosarul e o cîrpăceală a vechii Securităţi, în numele SRI-ului. Acesta a avut zece ani timp să-l „lucreze“. Rezultatul nu mai poate fi numit cosmetizarea, ci de-a dreptul desubstanţializarea dosarului. Chestiunile centrale au dispărut, la fel ca şi orice altceva ce i-ar fi făcut pe securiştii „cu normă-ntreagă“ să se incrimineze pe ei înşişi.
Legea obligă CNSAS nu doar să dea accesul la dosare, ci şi să deconspire adevăratele nume ale informatorilor. Dar cei care şi-au văzut pînă acum dosarul afirmă toţi acelaşi lucru: din lunga listă de informatori, Consiliul selectează doar pe cîte unul, al cărui nume ţi-l deconspiră. Iar acest unul fie că deţine o poziţie marginală în dosar, fie că a şi murit între timp. Consiliul pare să nu vrea să dea de urma informatorilor esenţiali, a trădării masive, permanente. Un boicot? Consiliul lucrează cumva împotriva lui însuşi? Dar, în acest caz, din a cui însărcinare?
După terminarea studiilor, am lucrat trei ani ca traducătoare la fabrica de tractoare TEHNOMETAL. Despre cei trei ani dosarul nu pomeneşte o vorbă. Traduceam aici instrucţiunile de montare şi întreţinere a maşinăriilor importate din RDG, Austria şi Elveţia. Timp de doi ani am lucrat într-un birou în care mai erau patru contabili. Ei calculau salariile muncitorilor, iar eu mă chinuiam cu voluminoasele dicţionare tehnice. Cum studiasem filologia, n-aveam habar de prese hidraulice sau nehidraulice, de leviere sau ghiventuri. Cînd în dicţionar aveam de ales între trei, patru sau chiar şapte noţiuni diferite, mă duceam în hală şi-i întrebam pe muncitori. Fără să aibă cunoştinţe de germană, dar cunoscînd maşinile, ei îmi spuneau cuvîntul românesc potrivit. În cel de-al treilea an s-a amenajat un „birou de protocol“. Directorul m-a mutat acolo împreună cu alte două traducătoare proaspăt angajate, una pentru franceză, alta pentru engleză. Traducătoarea de franceză era soţia unui profesor universitar, despre care se spunea încă din vremea cînd mai eram la facultate că este securist. Iar traducătoarea de engleză era nora celui de-al doilea securist de rang înalt din oraş. Cheia de la uşa din mijloc a dulapului de dosare n-o aveau decît ele. Cînd soseau specialişti străini, trebuia să părăsesc biroul. Apoi, în mod vădit, prin cele două încercări de racolare a mea întreprinse de securistul Stană, au căutat să mă facă să devin aptă pentru acest birou. După al doilea refuz al meu, Stană a dat cu vaza cu lalele de perete. S-a îndreptat spre uşă călcînd prin băltoacă şi pe cioburile de sticlă. Adresîndu-mi la despărţire salutul:
– Nu-mi mai dau voie să te las să intri. Închipuie-ţi, colegii mei spun că eşti o turnătoare.
– Cum e posibil aşa ceva? am întrebat-o.
– Ştii doar unde trăim, a zis.
Povestea cu racolarea nu-i pomenită decît laconic, în cîteva vorbe zmîngălite pe marginea procesului-verbal de interceptare a unei discuţii. Cu ani mai tîrziu am povestit acasă despre încercarea de racolare din fabrică. Locotenent-colonelul Pădurariu notează pe margine: „Cele semnalate sînt reale“.
Faptul că treceam acum drept turnătoare pentru că refuzasem să devin o turnătoare era mai rău decît încercarea de racolare şi ameninţarea cu moartea. Şi că eram defăimată tocmai de cei pe care-i cruţam, refuzînd să-i pîndesc şi să-i torn. Jenny şi cîţiva colegi ştiau ce mi se înscenase. Toţi ceilalţi, însă, care mă cunoşteau doar din vedere – nu. Cum aş fi putut explica tuturor acestora ce se petrece şi cum să le demonstrez contrariul! Era omeneşte cu neputinţă, iar Securitatea o ştia, şi tocmai de aceea pusese la cale toate astea. Mai ştia şi că această perfidie are asupra mea un efect mai devastator decît şantajul. Chiar şi cu ameninţările cu moartea te obişnuieşti, cînd ele îi aparţin acestui unic mod de viaţă pe care-l ai, pentru că nu mai poţi avea vreun altul. I te-mpotriveşti fricii pînă-n adîncul sufletului. Dar calomnia îţi răpeşte sufletul. Mai simţi doar că eşti împresurată monstruos. Iar această neputinţă aproape că te sufocă.
Şi aceeaşi Securitate, care trăsese sforile la concedierea mea, mă numea acum, la interogatorii, un „parazit“. Atrăgîndu-mi atenţia că pentru parazitism există pedeapsa cu închisoarea sau munca forţată pe un şantier. Am fost ameninţată cu „Canalul“ – Ceauşescu construia pe-atunci un canal care să unească Marea Neagră cu Bucureştiul. O lucrare confuză, haotică, în cursul căreia mulţi soldaţi şi deţinuţi şi-au pierdut viaţa.
N-aveam deloc bani. Jenny mi-a făcut rost de nişte meditaţii. Îi învăţam pe copii germana sau îi ajutam să-şi facă temele pentru şcoală. Dar, oriunde mă duceam, nu apucam s-o fac decît cel mult de două-trei ori. După care Securitatea îşi făcea apariţia, ameninţîndu-i pe părinţii copiilor. Unii dintre ei îmi spuneau de ce nu mă mai pot primi: e rău pentru întreaga familie. Ştiţi, noi nu facem politică. Alţii îmi serveau o minciună, de pildă că, în urma unei reduceri de salariu, n-ar mai avea bani de meditaţii.
N-aveau nevoie de nici o citaţie, pur şi simplu mă luau pe sus din plină stradă. Mergeam la coafeză, iar un miliţian m-a dus, împingîndu-mă printr-o uşă îngustă de tablă, în subsolul unui cămin de studenţi. Trei bărbaţi în civil şedeau la o masă. Cel mic, ciolănos, era şeful. Mi-a cerut buletinul, zicînd:
– Ei, cum e, curvo – aşa-i că ne-ntîlnim din nou?
Nu-l mai văzusem niciodată pînă atunci. Chipurile făcusem sex cu opt studenţi arabi, care mă plătiseră cu ciorapi de nailon şi cosmeticale. Nu cunoşteam nici un student arab. Dar cînd i-am spus asta, mi-a zis:
– Dacă vrem, găsim şi douăzeci de arabi ca martori. Stai numa’ să vezi: va fi un proces excelent.
Tot mereu mi-arunca buletinul pe jos, iar eu trebuia să m-aplec şi să-l ridic. Ca la vreo 30-40 de ori l-a azvîrlit, iar cînd mă mişcam prea încet, mă pomeneam cu un picior în şale. Dindărătul uşii de la capătul mesei se auzeau ţipete de femeie. Torturată sau violată – sper că-i doar o înregistrare pe bandă, mi-am zis. Apoi a trebuit să mănînc opt ouă tari şi ceapă verde cu sare grunjoasă. Am înghiţit totul cu greu. După care ciolănosul a deschis uşa de tablă, a zvîrlit afară buletinul meu şi mi-a trîntit un picior în fund. Am căzut cu faţa-n iarbă lîngă un mărăciniş. Am vomat fără să-mi ridic capul. Fără grabă, mi-am ridicat buletinul şi-am pornit-o spre casă. Felul în care te ridicau din stradă era mai înspăimîntător decît o citaţie. Nimeni n-avea cum să ştie unde te afli. Puteam să dispar şi să nu mai apar niciodată sau – aşa cum fusesem ameninţată cu ceva timp în urmă – să fiu pescuită moartă din rîu. S-ar fi chemat că-i sinucidere.
Ce stă scris în dosar pe data de 30.11. 1986 e altceva: „Orice deplasare pe care o va face «Cristina» la Bucureşti şi în alte localităţi din ţară vor fi raportate din timp la Direcţia I (adică: Opoziţie internă) şi a III-a (adică: Contraspionaj). […] Pentru asigurarea unui control permanent al obiectivei.“ Altfel spus: că nu mă puteam deplasa nicăieri în ţară fără a fi pusă sub urmărire, pentru „efectuarea măsurilor de control necesare asupra relaţiilor ei cu diplomaţi vest-germani şi cetăţeni vest-germani“.
În funcţie de intenţii, urmărirea era deosebită de la caz la caz. Era cînd un filaj discret pe care nici nu-l observai, cînd îţi sărea în ochi, devenind o urmărire înverşunată transformată în agresiune. Cînd la editura Rotbuch din Berlinul de Vest urma să apară volumul de povestiri Niederungen, redactoarea cărţii şi cu mine stabiliserăm ca loc de întîlnire Poiana Braşov, pentru a nu trezi prea mult atenţia. Am călătorit într-acolo separat, asemeni cuiva care merge să practice un sport de iarnă. Soţul meu Richard Wagner6 plecase cu manuscrisul la Bucureşti. Eu trebuia să-l urmez în ziua următoare, fără manuscris, cu trenul de noapte. În hala Gării din Timişoara m-au oprit doi bărbaţi care au vrut să-mi percheziţioneze geanta de voiaj. M-am opus. Atunci mi-au spus să vin cu ei. Am zis refractară:
Pesemne că li s-o fi părut prea riscant s-atragă atenţia celorlalţi călători în plină hală a gării, aşa că nu m-au luat cu ei.
Mi-au confiscat biletul de tren şi buletinul, poruncindu-mi înainte să dispară să nu care cumva să mă clintesc din loc înainte ca ei să se întoarcă. Şi nu m-am clintit din loc. Apoi însă trenul a sosit în gară, iar ei nu se mai întorceau. M-am dus pe peron. Era perioada marii economii de curent electric, wagon-lit-ul se găsea în întuneric la capătul peronului. Nu era voie să urci decît cu foarte puţin timp înainte de plecarea trenului, uşa vagonului încă mai era încă închisă. Cei doi bărbaţi au reapărut, mergînd încolo şi-ncoace, de cîteva ori aproape atingîndu-mă, apoi dintr-o dată m-au îmbrîncit în trei rînduri aruncîndu-mă de fiecare dată pe jos. Şi de fiecare dată, murdară şi năucită, m-am ridicat iute din nou de jos de pe ciment, să stau iar pe picioarele mele amîndouă ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Călătorii care aşteptau în jur, se uitau şi ei ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Cînd uşa de la wagon-lit s-a deschis în sfîrşit, m-am vîrît în înghesuiala celor ce urcau. Cei doi au urcat şi ei. M-am dus în compartiment, dezbrăcîndu-mă pe jumătate şi trăgînd peste mine pijamaua, ca să bată la ochi dacă aveau să mă tîrască de-acolo. Cînd a pornit trenul, m-am dus la toaletă, ascunzînd în spatele unei ţevi o scrisoare către Amnesty International. Cei doi erau pe culoar discutînd cu conductorul vagonului. În compartiment, aveam cuşeta de jos. Poate pentru că eram mai la-ndemîna lor acolo – mi-a trecut prin minte. Cînd conductorul a intrat în compartimentul meu, mi-a întins biletul şi buletinul. De unde le are şi ce vruseseră cei doi bărbaţi de la el, l-am întrebat.
Toată noaptea n-am închis un ochi. Mi-am zis că fusese o nechibzuinţă să mă urc în tren – ăştia vin în timpul nopţii şi te-aruncă undeva în plină cîmpie înzăpezită pustie sub roţile trenului. Cînd s-a crăpat de ziuă, frica s-a domolit. Ca să însceneze o sinucidere, cu siguranţă că s-ar fi folosit de întunericul nopţii, aşa m-am gîndit. Înainte de a se trezi cei dintîi pasageri, m-am dus la toaletă scoţînd de-acolo scrisoarea ascunsă. M-am îmbrăcat apoi, aşezîndu-mă pe marginea patului şi aşteptînd pînă ce trenul a sosit în Bucureşti. Nici despre asta dosarul nu pomeneşte o vorbă.
Cînd nu eram acasă, Securitatea venea şi pleca de la noi după cum poftea. Deseori lăsa în urmă, intenţionat, anumite semne: mucuri de ţigară, tablouri de pe perete aşezate pe pat, scaune mutate altundeva. Lucrul cel mai înfiorător s-a lungit săptămîni în şir: unei blăni de vulpe întinse pe jos i s-au tăiat, rînd pe rînd, coada, labele şi la urmă capul – fuseseră tăiate, dar altminteri lăsate la locul lor. Era teroarea exercitată prin mijloace psihice, tăieturile nu erau vizibile. Abia făcînd curat în casă am observat pentru prima oară că vulpii îi fusese tăiată coada. Chiar şi-atunci, tot mi-am zis că trebuie să fie vorba de cine ştie ce întîmplare. Dar cînd, peste alte cîteva săptămîni, fusese tăiată şi laba stîngă din spate, au început să mă treacă fiori. Pînă cînd, în cele din urmă, i-au tăiat şi capul, primul lucru pe care-l făceam cînd mă-ntorceam acasă era să verific blana vulpii. S-ar fi putut întîmpla absolut orice – locuinţa îşi pierduse caracterul ei intim. Cînd mîncam, ne gîndeam de fiecare dată că mîncarea putea fi otrăvită. Despre aceste vizite la domiciliu dosarul nu aminteşte o iotă.
Aşa-mi explic şi de ce în dosarul meu nu se găsesc indicii cu privire la o serie de alte „întîmplări“ bizare:
La prima mea vizită în Germania, am locuit la Ernest Wichner9 la Berlin. Pentru cîteva zile el a plecat la socrii lui. În ziua următoare, cineva a sunat la uşă. În faţa mea era un montor care mi-a spus că a venit să repare telefonul. Ceva nu mi s-a părut în regulă, am reacţionat corect, din instinct, şi l-am trimis la plimbare. Dar nu eram sigură că procedasem bine. I-am telefonat lui Ernest: nu chemase nici un meseriaş să-i repare telefonul. Peste vreo două ore am ieşit din casă. „Montorul“ încă se mai afla în maşina lui, aşteptînd în faţa casei. În cursul acestei prime vizite, cei de la editură mi-au povestit că fuseseră comise două spargeri. Una acasă la redactoare şi cealaltă la editură. Redactoarei nu-i lipsea nimic, atît numai că manuscrisele din camera ei fuseseră răvăşite. Dar asta nu i-a pus pe gînduri pe cei de la editură. Deşi se dăduse o spargere şi la editură, au rămas în continuare naivi, fiind de părere că spărgătorii voiseră, de fapt, să fure aurul dentar de la laboratorul stomatologic de mai jos şi că greşiseră etajul. Dar cine ştie, poate că nici nu erau aşa de naivi, ci voiau doar să mă cruţe, ştiind bine ce mi se poate întîmpla zilnic în România după întoarcerea mea. În dosar există o fotografie de grup cu toţi colaboratorii editurii – poate că e un „suvenir“ al acestei spargeri.
Rolf Michaelis voise să ne „apere“ şi de aceea n-a scris decît după emigrarea noastră despre atacul căruia îi căzuse victimă. Citind dosarul, am înţeles că asta fusese o greşeală. Nu tăcerea, ci numai aducerea la cunoştinţa publică în Occident te putea apăra. Fiindcă tot din dosarul meu mai reiese că împotriva mea fusese deja pregătit un proces penal suprarealist pe motiv de „spionaj pentru BND“. Faptul că, pînă la urmă, planul n-a fost pus în practică şi că n-am fost arestată îl datorez ecoului de care s-au bucurat cărţile mele şi premiilor literare pe care le-am primit în Germania.
Rolf Michaelis nu putuse să ne telefoneze înainte de vizita lui, asta deoarece n-aveam telefon. În România trebuia să aştepţi ani în şir pînă să primeşti un post telefonic. Nouă însă ni s-a oferit unul fără să fi depus nici o cerere. Am refuzat, fiindcă ştiam că un telefon le-ar fi oferit cel mai practic mijloc de interceptare a convorbirilor în micul nostru apartament. La prietenii care aveau un telefon, acesta – cînd primeau o vizită – era de îndată pus în frigider şi se punea un disc să cînte. Dar refuzul de a ne instala un telefon n-a ajutat la nimic, căci jumătate din tot materialul dosarului meu era format din procesele-verbale de interceptare a convorbirilor purtate în apartamentul nostru.
Procesele-verbale de interceptare a discuţiilor abundă în semne de exclamare, fiindcă muzica discurilor perturba procesul de ascultare. Noi însă puneam să cînte muzica fiindcă ne închipuiam că Securitatea lucrează cu microfoane direcţionale. Nu ne-a trecut niciodată prin minte că se asculta absolut tot, chiar şi ce vorbeam în dormitor. Fireşte că la interogatorii ne pomeneam totuşi confruntaţi cu tot felul de lucruri despre care anchetatorul n-ar fi avut cum să ştie ceva. Dar avînd în vedere teribila sărăcie şi starea de înapoiere a României, ne închipuiam mereu că Securitatea nici n-are cum să-şi permită tehnici moderne de ascultare. Şi, în plus, ne mai ziceam că sîntem, ce-i drept, în ochii Securităţii, duşmanii Statului, dar că, în fond, nu meritam atîta osteneală. Cu toată frica, am rămas totuşi naivi, înşelîndu-ne amarnic asupra gradului de su-praveghere la care eram supuşi.
Cînd s-a început dosarul meu în 1983, Securitatea a verificat şi fişele personale cu profesiunea, locul de muncă şi convingerile politice ale tuturor locatarilor blocului nostru de zece etaje – probabil pentru a putea recruta informatori din vecinătatea noastră. Pentru cei care pînă atunci încă nu ajunseseră niciodată în vizorul Securităţii, exista ştampila „NECUNOSCUT“.
Unul dintre prietenii noştri cei mai apropiaţi era Roland Kirsch. Locuia în colţul străzii şi venea pe la noi aproape zilnic. Era inginer la un abator, fotografia mizeriile şi melancolia vieţii cotidiene şi scria miniaturi în proză. În 1996 i-a apărut în Germania cartea Der Traum der Mondkatze (Visul pisicii din lună). A apărut postum, fiindcă în 1989 a fost găsit spînzurat în apartamentul său. Vecinii spun că probabil s-a ajuns la o încăierare în locuinţa lui, căci în noaptea morţii sale s-au auzit de-acolo ţipînd mai multe glasuri. Nici eu nu cred că a fost vorba de o sinucidere. În România, alergăturile pentru îndeplinirea tuturor formalităţilor înaintea unei înmormîntări durau zile în şir. În cazul unei sinucideri, autopsia era de la sine înţeleasă. Dar părinţii lui Roland Kirsch au primit toate actele necesare în decurs de o zi. A ajuns să fie îngropat cu o rapiditate ieşită din comun şi fără autopsie. Iar în maldărul de procese-verbale de interceptare a convorbirilor noastre nu figurează nici măcar o singură vizită a lui Roland Kirsch. Numele lui a fost eliminat ca şi cum această persoană n-ar fi existat niciodată.
Oricum, dosarul mi-a dat un răspuns la una din întrebările chinuitoare. La un an după emigrarea mea, Jenny a venit în vizită la Berlin. De cînd cu şicanările din fabrică, devenise prietena mea cea mai apropiată. Chiar şi după concedierea mea, ne vedeam aproape zilnic – aveam încredere în ea. Dar, în timp ce eram amîndouă în bucătăria mea din Berlin şi m-am uitat la paşaportul ei cu vize suplimentare pentru Franţa şi Grecia, i-am spus verde în faţă:
– Aşa un paşaport nu-l primeşti pe degeaba, ce-ai făcut ca să-l capeţi?
Ea a răspuns:
– M-a trimis Securitatea, şi-am vrut neapărat să te mai văd odată.
Extinderea datinilor strămoşeşti prin calomniere
La ambele – dar în special la imaginea de „agentă“ –, Securitatea a lucrat masiv. Un întreg personal de informatori a fost trimis în direcţia Germania cu misiunea de a calomnia. În Planul de măsuri din 1.7.’85 se constată cu satisfacţie: „În urma mai multor plecări în străinătate, în rîndul unor actori de la Teatrul german Timişoara, s-a lansat ideea că «Cristina ar fi agentă a Securităţii române». Regizorul vest-german Alexander Montleart, venit temporar la Teatrul german din Timişoara, a comunicat această suspiciune numitei Olczyk Martina de la Casa de Cultură a Ambasadei R.F. Germaniei din Bucuresti“.
Cel mai important „partener“ din Germania al măsurilor de defăimare era Asociaţia Şvabilor Bănăţeni (Landsmannschaft der Banater Schwaben). Încă din 1985 Securitatea constata cu satisfacţie:
„Conducerea «Asociaţiei compatriotice a şvabilor bănăţeni» din R.F. Germania a făcut însă comentarii negative la adresa cărţii respective, inclusiv în discuţiile cu unii membri ai ambasadei române din R.F. Germania“.
Printre aceste „mijloace din străinătate“ se numără probabil şi scandalagiii aflaţi în serviciu comandat la lecturile mele publice din sudul Germaniei. În asemenea cazuri, în sală se găsea şi o trupă de „compatrioţi“, pe care organizatorii nu-i mai văzuseră pînă atunci asistînd la nici o lectură. Şi care începeau să tropăie şi să urle, cerînd să le citesc „porcoşeniile“ de la pagina numărul cutare. Nu luau în seamă invitaţia să părăsească sala, atingîndu-şi scopul: lectura trebuia întreruptă.
În dosarul meu scrie: „Astfel de materiale să se trimită şi lui Fassel Horst pe adresa institutului unde lucrează acum, cu rugămintea de a fi popularizate“.
Era vorba de Institutul şvăbesc dunărean din Tübingen, al cărui şef era, în acea vreme, Horst Fassel. Iar mai înainte în anii ’80, fusese redactor la mai sus-amintita Banater Post.
Unul dintre cei mai zeloşi era SORIN, care încă din 1983 spionase grupul de autori timişoreni. Un cunoscut al meu, care a citit dosarul tatălui său între timp decedat, conchide din indicativul codificat care i se adăuga numelui conspirativ al informatorului pe fiecare raport, că SORIN furnizase pînă în 1982 deja un număr de 38 de rapoarte. Şi în dosarul meu, în care figurează peste 30 de nume conspirative de informatori, SORIN este unul dintre personajele principale. Într-un Plan de măsuri din 30.11.1986 scrie în mod explicit că SORIN e însărcinat să afle ce am de gînd să fac în viitorul apropiat şi ce relaţii întreţin în România şi în străinătate. Odată ne-a vizitat la Timişoara şeful paginii culturale al ziarului bucureştean Neuer Weg, întovărăşit de Walther Konschitzky. În procesul-verbal de ascultare din această zi, locotenent-colonelul Pădurariu, cel care mă interoga întotdeauna pe mine, notează pe marginea foii, spre a-l identifica pe acest vizitator: SORIN.
Asociaţia Şvabilor Bănăţeni nu s-a sinchisit niciodată de informatorii din propriile rînduri. De la înfiinţarea ei în 1950, ea şi-a înjghebat o patrie mintală alcătuită din muzică de fanfară, serbări în costume naţionale, gospodării ţărăneşti dichisite şi porţi din lemn sculptat. Dictaturile lui Hitler şi Ceauşescu au fost mereu trecute sub tăcere şi refulate. Conducători ai grupului etnic naţional-socialist din Banat s-au numărat printre membrii fondatori ai Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni.
Această patrie mintală îi sugera opiniei publice germane o minoritate germană din România persecutată şi neputincioasă în ansamblul ei. Realitatea e alta. Procentual, de pe urma sistemului profitau la fel de mulţi germani ca şi români. Existau de asemenea şi activişti şi ştabi de partid, şi directori germani. Erich Pfaff a fost – înainte de vremea mea, în vremea mea şi după – pînă la emigrarea sa în Germania, directorul Liceului German „Lenau“ din Timişoara. Pînă în ziua de azi e elogiat ca marele garant al culturii minorităţii germane. La şapte ani după ce mi-am dat bacalaureatul, l-a chemat la el în birou pe Helmuth Frauendorfer, elevul său de-atunci. Era cu puţin timp înainte de bacalaureat – iar directorul nu era singur în biroul său. Împreună cu el era un ofiţer de Securitate. Liceanul de nouăsprezece ani a fost şantajat: nu va lua examenul, dacă nu va face ce i se spune. I-au pus în faţă o foaie albă de hîrtie. Înfricoşat, tînărul a scris ceea ce-i ceruse securistul – era un angajament de turnător în slujba Securităţii. Intrase în biroul directorului ca elev şi ieşise ca informator. Următoarea întîlnire cu Securitatea i-a fost comunicată pe loc. Misiunea lui: să-i iscodească pe scriitorii din Aktionsgruppe Banat. Dar în loc să meargă acasă, a venit la noi povestindu-ne ce i se-ntîmplase. L-am sfătuit să nu se ducă la următoarea întîlnire. Odată cu asta au început şi pentru el interogatoriile. Acum era unul de-ai noştri. Putem presupune că, în toţi aceşti ani, Frauendorfer n-a fost singurul elev căruia preacinstitul director i-a administrat această lecţie de viaţă.
– Aţi avut de-a face cu Serviciul Secret de acolo?
– El cu mine – ceea ce-i o deosebire, am răspuns.
Dar răspunsul meu l-a lăsat rece pe funcţionar:
– Cît despre deosebiri, haideţi să le lăsăm în seama mea, că pentru asta sînt plătit, mi-a spus. Şi a mai adăugat: Dacă aţi venit în misiune, mai e timp să mărturisiţi.
Cu cîteva săptămîni înainte de emigrarea mea, mama a fost chemată dis-de-dimineaţă la miliţianul din sat. Din furia ce răzbătea din vocea lui şi pentru că în cuvintele pe care le rostea se pomenea şi numele meu, ea a priceput că-i vorba de nişte ameninţări. Cunoştinţele ei de română nu erau suficiente ca să le şi înţeleagă conţinutul. Apoi el a ieşit din birou, încuind uşa pe dinafară. A rămas acolo închisă toată ziua pînă seara tîrziu. După cîteva ceasuri, ca să-şi treacă cu ceva timpul, a luat găleata cu apă din colţ şi un prosop drept cîrpă de şters. Mai întîi s-a apucat să şteargă praful, apoi să deretice prin cameră. M-am îngrozit cînd am auzit-o povestindu-mi asta:
– Cum de-ai putut să-i faci ăluia curat în cameră, am întrebat-o. Şi ea mi-a răspuns fără a sta pe gînduri:
– Păi, mi-am căutat de lucru ca să-mi mai treacă timpul. Şi biroul lui era aşa de murdar!
– Dar ce ţi-a spus cînd ţi-a dat drumul să pleci? am întrebat-o. Iar ea a zis:
Cu siguranţă că ideea s-o închidă pe mama în biroul lui o zi întreagă nu-i venise miliţianului din sat, ci primise ordin de la Securitatea din oraş. Mama trebuia să simtă ce-o paşte, dacă i-ar trece cumva prin cap să nu emigreze împreună cu mine. Şi să ştie că va plăti pe temeiul „responsabilităţii de clan“ pentru „uneltirile“ fiicei sale. Avea şaizeci şi doi de ani, o speria gîndul să plece din ţară, vroia să mai rămînă, deocamdată, şi să plece, poate, mai tîrziu. Dar Securitatea voia ca tot ce-avea o legătură cu mine să dispară din ţară. Prin urmare, a decis s-o pună „la pachet“ împreună cu plecarea mea. Şi ceea ce voia Securitatea, voia acum şi ea, dintr-o dată. În numai două săptămîni a vîndut pe mai nimic tot ce era în gospodărie, predînd Statului casa „curată lună şi fără cusur“ la un preţ simbolic care, după cum spunea ea, nu acoperea „nici barem costurile unei jumătăţi din gard“. De frică să nu fie arestată – pe temeiul „responsabilităţii de clan“ – pentru „păcatele“ fiicei, îi ardea acum pămîntul sub picioare să plece din ţară.
De ideea „responsabilităţii de clan“ s-a folosit însă şi Asociaţia Şvabilor Bănăţeni. În 1989, mama se afla deja de doi ani la Berlin – şi, împreună cu ea şi fără a-i da răgaz o clipă, dorul de casă ce-o mistuia. S-a întîmplat atunci să afle de la o fostă vecină care trăia la Nürnberg că emigranţii din Nitzkydorf15 urmau să se-ntîlnească la Augsburg cu ocazia aşa-numitului „Heimattag“ (Ziua ţinutului natal). Aşadar, s-a dus acolo. Oaspete de onoare al manifestării era un anume Klaus Lanz, pe-atunci purtător de cuvînt al Asociaţiei. A urcat pe scenă, dar, în loc să vorbească despre meleagurile natale şi despre bucuria revederii, a tăbărît pe maică-mea, apostrofînd-o pentru ruşinea de a avea o asemenea fiică. Mama a părăsit sala plîngînd, încă mai înainte să fi apucat să schimbe barem o vorbă cu foştii ei prieteni şi vecini.
Mă-ntreb: cum de BND-ul mă suspecta tocmai pe mine, fără ca totuşi în rest să fi dat de urma mai nici unuia dintre numeroşii informatori din rîndurile Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni şi ale emigraţiei? Pesemne că şi oamenii BND-ului se bizuiau tot pe insinuările celor din Asociaţie. De aceea Germania este astăzi o rezervaţie confortabilă pentru informatorii Securităţii. Comparînd între ele dosarele grupei de autori bănăţeni, se pot identifica numeroşi informatori precum SORIN, VOICU, GRUIA, MARIN, WALTER, MATEI şi mulţi alţii. Sînt învăţători, profesori, funcţionari, jurnalişti, actori, scriitori şi, unii dintre ei, între timp pensionari cu o viaţă tihnită.
Nimeni nu i-a inoportunat vreodată. Dezbaterea despre Stasi16, care a urmat după căderea Zidului – ei bine, li se rupe de ea. Sînt cu toţii, e-adevărat, cetăţeni germani, dar impenetrabili pentru autorităţile germane. Activitatea lor de informatori are aici caracter exteritorial. Şi, spre deosebire de informatorii Stasi după reunificarea Germaniei, informatorii Securităţii n-au fost văduviţi de ofiţerii lor operativi. Fiindcă ei se regăsesc, azi, în noul Serviciu Secret român.
Iar în Germania: Bundestag-ul a finanţat activitatea Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni în timpul dictaturii – şi o finanţează şi după dictatură. Nu mi-e cunoscut ca Parlamentul german să fi cerut vreodată o cercetare a cîrdăşiei dintre personalul Asociaţiei şi dictatura română.
Butaforia şi propriile ei căi
În dosarul meu sînt două persoane. Una se numeşte CRISTINA, este duşmanul Statului şi este combătută. Pentru a o compromite pe-această CRISTINA, în atelierul de falsuri al Serviciului „D“ (Dezinformare) a fost fabricată o butaforie înzestrată cu toate accesoriile ce-mi pot dăuna cel mai mult: e o comunistă dogmatică, „pe linie“, agentă fără scrupul, membră de partid, ceea ce – spre deosebire de mulţi funcţionari ai Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni – n-am fost niciodată.
Oriunde mergeam, eram nevoită să trăiesc cu această butaforie. Care nu doar că mi-era trimisă pe urme, ci se mai şi grăbea să mi-o ia înainte. Deşi încă de la bun început, şi mereu, am scris numai împotriva dictaturii, butaforia mea mai umblă şi azi pe propriile ei căi. A ajuns independentă. Şi măcar că dictatura e de douăzeci de ani de domeniul trecutului, această butaforie continuă să umble razna. Cît timp încă?
–––––––––––––
Notele de mai jos aparţin traducătorului:
1. Revistă culturală lunară de limbă germană, editată la Bucureşti, care a apărut sub acest nume între 1956-1993.
2. Gauck-Behörde – instituţie înfiinţată în cursul Revoluţiei din 1989 de membri ai mişcării drepturilor cetăţeneşti din fosta RDG pentru cercetarea arhivelor Stasi (a Securităţii est-germane). Primul conducător al acestei instituţii a fost preotul Joachim Gauck.
3. Aktionsgruppe Banat – Grupul de acţiune Banat, cerc literar de tendinţă critică al unui grup de tineri autori germani bănăţeni din România, înfiinţat în 1972, a cărui activitate considerată disidentă a fost urmărită de Securitate şi interzisă în 1975. Membrii lor au fost, în ordine alfabetică: Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner, Ernest Wichner.
4. Niederungen este volumul de debut al Hertei Müller, apărut în formă puternic cenzurată în România în 1982, şi integral cu doi ani mai tîrziu în Germania Federală. În cîteva rînduri am tradus (în liste bibliografice) titlul prin Ţinuturile de Jos. Doi oameni a căror părere o respect (fără să renunţ la a mea), ei înşişi excelenţi traducători, au obiectat, spunînd că Depresiuni e mult mai potrivit. Cum acest volum de povestiri extraordinare din satul şvăbesc n-a apărut încă în româneşte, am dat ambele variante de titlu.
5. BND, Bundesnachrichtendienst – Serviciul de Informaţii externe al RFG.
7. Anna Jonas (n. 1944) – poetă şi prozatoare germană.
8. Rolf Michaelis (n. 1933) – eseist şi biograf german, redactor al paginilor cultural-literare ale unor publicaţii importante precum Frankfurter Allgemeine Zeitung şi Die Zeit.
9. Ernest Wichner (n. 1952 la Zăbrani/Guttenbrunn în Banat) – scriitor, critic literar, editor şi traducător german; cofondator al Aktionsgruppe Banat, în 1975 emigrează în RFG. Trăieşte la Berlin. Din 2003 e director al Literaturhaus Berlin.
10. Oraş de pe Rin din landul Renania de Nord-Vestfalia.
11. ARD – Uniunea posturilor de radio publice din RFG.
12. IM-Stasi – Colaborator neoficial al Stasi (Securităţii est-germane).
14. Într-o germană stricată: „Eu nu pricepe germană“.
15. Satul în care s-a născut Herta Müller.
16. Stasi (Staatssicherheit) – Securitatea din fosta RDG.
17. După numele a două personaje populare.
18. Este vorba de pastorul Gauck, cel care a fost primul conducător al Oficiului (ce-i poartă numele) de cercetare a arhivelor Stasi.
19. Horst-Wessel-Lied – cîntec politic „de luptă“, transformat în imn al partidului nazist.
–––––––––––––
Herta Müller, Cristina und ihre Attrappe – textul de mai sus a apărut la Editura Wallstein, Göttingen, 2009, în colecţia „Göttinger Sudelblätter“ îngrijită de Heinz Ludwig Arnold. © Herta Müller
Traducere de Alexandru Al. Şahighian
Etichete:
RSS Feed
Newsletters